Delirul lui Tokes: "Metropola Cluj, urnă de incinerare pt maghiari".

Vicepreşedintele Parlamentului European Laszlo Tokes a declarat, miercuri seară, că municipiul Cluj-Napoca are nevoie de un statut special, similar cu al capitalei Belgiei, Bruxelles, ca soluţie pentru păstrarea identităţii comunităţii maghiare, potrivit Mediafax.

Tokes a spus, în discursul ţinut la ceremonia de deschidere a "Zilelor Culturale Maghiare", că în Cluj trăiesc români, maghiari şi germani, la fel cum în Bruxelles trăiesc flamanzi, valoni şi germani.

"Clujul are nevoie să obţină statutul de oraş special, ca şi Bruxelles. La Bruxelles trăiesc flamanzi, valoni, germani, iar la Cluj - români, maghiari, germani. Acest statut ar fi o soluţie pentru păstrarea identităţii maghiare din Cluj", a spus Tokes.

Acesta a criticat ideea de zonă metropolitană, care se doreşte a fi creată în jurul municipiului Cluj-Napoca, spunând că aceasta seamănă cu "o urnă de incinerare a comunităţii maghiare".

"Actualul model de zonă metropolitană al Clujului nu este prietenos. Metropola Cluj, de la Gilău la Jucu, este o urnă de incinerare a comunităţii maghiare", a spus vicepreşedintele PE.

Prima ediţie a Zilelor Culturale Maghiare la Cluj-Napoca începe miercuri şi include spectacole, concerte, dansuri de stradă, expoziţii de fotografie şi pictură, dar şi târguri ale meşteşugarilor, manifestarea fiind organizată de Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania şi UDMR Cluj.

Sursa:

http://www.romanialibera.ro/actualitate/politica/tokes-clujul-necesita-statut-de-oras-special-ca-si-bruxelles-pentru-pastrarea-identitatii-maghiare-196908.html

Autoflagelare, autoamăgire... AUTONOMIE! (III). Argumente de ordin european.

La acest capitol, Laszlo Tokes denaturează sensul politicii de descentralizare şi regionalizare practicate în UE, care nu face decât să contribuie la stimularea iniţiativelor locale, la accelerarea dezvoltării regionale şi la mai buna absorbţie a fondurilor şi investiţiilor, direct de la nivel local, fără angrenarea - nu întotdeauna eficientă şi uneori păguboasă - a mecanismelor centrale. Aceasta este o politică eminamente economică, iar nu teritorială. De asemenea, regiunile beneficiază de autonomie CULTURALĂ, pentru mai buna promovare a culorii locale şi pentru atragerea turiştilor. Nici vorbă de autonomie teritorială pe criterii etnice!
Tokes combină această realitate generală a descentralizării practicate în UE cu o altă realitate, periferică, aceea a autonomiilor teritoriale acordate de către câteva state europene unor provincii care nu le aparţin de drept, pentru a evita astfel secesiunea. Din sinteza celor două adevăruri rezultă că AUTONOMIA reprezintă nici mai mult, nici mai puţin decât prezentul şi viitorul Uniunii Europene, fapt cu totul neadevărat.
Dacă este să îl combatem pe înflăcăratul european de circumstanţă Laszlo Tokes, nu trebuie decât să îi replicăm cu aceleaşi arme, folosind argumente de ordin european. Direcţia actuală generală este aceea de UNIUNE şi unificare continentală, nicidecum de secesiune. Propaganda europeană ne propovăduieşte cu un idealism naiv „tendinţa naturală a popoarelor europene de a converge unele spre altele în aceeaşi mare familie, unite printr-un spaţiu şi printr-o istorie, cultură comune, cât şi prin nou-elaborate valori comune“, în timp ce jocurile politice de culise se îndreaptă în direcţia federalizării, după viziunea „Statelor Unite ale Europei“. Îmbrăţişând naţionalismul şi secesionismul, secuii nu demonstrează decât că au rămas încremeniţi într-un secol deja trecut, fără a putea să se adapteze realităţilor prezentului. Cum te poţi declara pe de o parte european şi frate cu alte 26 de popoare din, nu-i aşa, „marea familie“, câtă vreme nu poţi fraterniza cu un singur popor, cel român, umblându-ţi capul numai după autonomie teritorial-etnică şi secesiune?
Ar trebui totuşi să privim în trecut la declaraţiile mult mai incendiare ale celui care astăzi pretinde că arborează un discurs moderat, de bun-simţ, în liniile fireşti ale direcţiei europene. Oare nu urmăreşte domnul Tokes prin ideea largă, abstractă, generoasă şi pompoasă de „autonomie“ mai vechile sale vise revoluţionare de „unire a întregului Ardeal cu Ungaria“? Un scop imposibil dacă îl afişezi public, dar, redus deocamdată la scara Ţinutului Secuiesc, de perspectivă în cazul realizării treptate, cu paşi mărunţi, dar siguri. Cine nu cunoaşte schema deja consacrată a tranziţiei unui teritoriu de la un stat la altul: autonomie - independenţă şi, după caz, unire? Este algoritmul folosit de majoritatea statelor apărute în urma Primului Război Mondial. Este ceea ce se urmăreşte la ora actuală în Transnistria şi în Kosovo. Idei vechi, forme din ce în ce mai variate şi adaptate contextului. Nihil novi sub sole.
Însă cei care privesc mai cu atenţie aşa-numitul Ţinut Secuiesc pe harta administrativă actuală a României vor putea înţelege mai mult: cele trei judeţe din inima ţării corespund cu exactitate jumătăţii estice a teritoriului revendicat şi anexat de Ungaria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prin faimosul Dictat de la Viena. Admiţând posibilitatea că această enclavă secuiască din centrul României şi-ar dobândi autonomia şi, cu timpul, un soi de independenţă, vom găsi întregul Ardeal strâns ca într-un cleşte: la stânga - unguri, la dreapta - unguri. Toată zona dintre Ungaria şi enclava secuiască ar cădea sub conul unei obscure influenţe maghiare. Ar fi începutul sfârşitului. Începutul împlinirii visului profetului Tokes de prin anii ‘90.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, se pune întrebarea: de ce o autonomie TERITORIALĂ pe criterii etnice? Ungurii nu sunt oprimaţi în România, nu le sunt subminate dezvoltarea şi înflorirea culturii, identităţii şi particularităţii lor, beneficiază de reprezentare politică şi de acordarea tuturor drepturilor de conştiinţă etnică, lingvistică etc. (Biserică, învăţământ, presă proprii, în limba lor). Ei au parte deja de o autonomie CULTURALĂ, de care s-au bucurat şi în perioada interbelică. Aş putea spune chiar că sunt ajutaţi şi încurajaţi, până la o discriminare pozitivă - românii din cele trei judeţe, majoritari în ţara lor, dar minoritari în plan local, ajungând să se simtă mai puţin susţinuţi decât conaţionalii lor de etnie maghiară. Atunci care ar fi motivele pentru care secuii, care trăiesc de când lumea în bună pace şi armonie cu românii, să îşi dorească o separare şi o delimitare atât de pronunţate? Pentru ce această învrăjbire şi tensionare a spiritelor, orchestrată de sus, la nivel politic, şi nejustificată prin realităţile din teritoriu? Fiindcă ştiut este că recurgerea la mişcări etnopolitice de separare şi autonomie, în condiţii naturale, nu se produce decât pe fundalul unui climat injust şi de netolerat preexistent, pe fondul unei stări de tensiune şi nemulţumire generalizate. Or, aceste premise lipsesc cu desăvârşire şi se vede de la o poştă că întregul fenomen este artificial coordonat şi amplificat. Într-o Europă în care se tinde spre eliminarea oricăror frontiere şi spre o coeziune internaţională şi interetnică din ce în ce mai puternică, se trezeşte cineva, înarmat până-n dinţi cu argumente pretins europene, să sape noi tranşee ale separării între etnii! Este de-a dreptul aberant, imoral şi anacronic!

Ofensa revendicării Ardealului. Autoflagelare, autoamăgire... AUTONOMIE!

Zilele acestea, opinia publică romånească a fost din nou inflamată, ca în fiecare martie din ultimii 20 de ani, din cauza manifestărilor din Ardeal organizate de unii reprezentanţi ai minorităţii maghiare, fervenţi susţinători ai autonomiei - respectiv secesiunii unei părţi a teritoriului romånesc. Pămånt revendicat de nişte trecători pe aceste meleaguri, „împămånteniţi“ aici, care trăiesc binişor - dacă ne gåndim numai la cåţi bani papă UDMR din fondurile statului romån, - dar care mănåncă din påinea romånească stråmbånd din nas.
Pe långă etern penibilele reacţii ale unui Vadim Tudor, cel care a votat politic alături de UDMR în cel puţin două rånduri, în ultimii trei ani, găzduite copios de RealitateaTV, mari reacţii ale unor comentatori avizaţi pe marginea fenomenului alarmant al enclavizării nu am văzut. Cu o excepţie. Întåmplarea a făcut să-mi fie sesizat şi transmis un material remarcabil ce părea realizat de un foarte matur analist. Marea surpriză a venit cånd am constatat că autorul, Vlad Påråu, avea 19 ani, actualmente fiind student la Facultatea de Jurnalism din Sibiu. Anul trecut, la vårsta de 18 ani, încă elevul Vlad Påråu a fost expulzat de către autorităţile comuniste de la Chişinău pe motiv că ar fi un periculos spion şi agent de influenţă al Romåniei. A distribuit subversiva revistă „Veghea“, editată în Braşov - un număr special dedicat Basarabiei - pe data de 27 martie, de Ziua Basarabiei, pe Aleea Clasicilor Romåni din Chişinău.
A fost primul spion imperialist român expulzat de către Voronin în cursul anului trecut, înaintea revoltei de stradă din aprilie care a înlăturat, deocamdată, regimul comunist de la putere. Tånărul „spion imperialist“ este un adevărat talent, producånd analize dedicate nu doar Basarabiei, bine ţintite de vreme ce i-au înfuriat pe rusofilii de la Chişinău. Tema scandalului aşa-zisului Ţinut Secuiesc, problematica autonomiei, este descrisă pe larg în textul pe care îl publicăm în următoarele ediţii ale ziarului „Curentul“. Materialul reprezintă un fel de replică adresată „generalului“ autonomiei, Laszlo Tokes, purtător de cuvånt al pretenţiilor Budapestei revizioniste. Toată luna martie, Ardealul poartă semnele activităţilor ofensatoare la adresa Romåniei desfăşurate de emulii lui Laszlo Tokes, cetăţeni romåni de origine maghiară, care, deşi se bucură de drepturile oricărui cetăţean romån, nu vor să-şi asume nicio obligaţie, măcar de bun-simţ, faţă de statul romån, în contextul în care minoritatea maghiară se bucură de mai multe drepturi decåt oricare altă minoritate din Europa.
George Roncea

Autoflagelare, autoamăgire... AUTONOMIE!

Pe fondul discuţiilor tot mai aprinse cu privire la autonomia... Secu-Land, episcopul reformat Laszlo Tokes şi-a reiterat fervent teoria necesităţii absolute şi imediate a obţinerii autonomiei TERITORIALE pe criterii etnice pentru aşa-zisul „Ţinut Secuiesc“ (judeţele Harghita, Covasna şi Mureş). Argumentele vădit nuanţate şi denaturate de care se serveşte pentru justificarea autonomiei sunt: existenţa unei autonomii „istorice“ în Transilvania (scaunele secuilor şi ale saşilor, ba chiar şi „autonomiile româneşti“ din Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului etc); existenţa la nivel european a autonomiilor locale; nevoia secuilor de a îşi reprezenta mai bine interesele (posibilă în viziunea lui Tokes doar prin intermediul autodeterminării); ridicarea nivelului de trai al populaţiei, prin sistemul autoguvernării.
Tokes este lăsat să îşi expună liber şi netulburat viziunile profetice, iar la nivel public în loc să se combată punctual argumentele aduse de episcopul reformat, este atacat autorul teoriei, însă teoria propriu-zisă a rămas intactă şi necombătută, ceea ce, din punct de vedere al logicii, n-ar putea duce decât la concluzia că teoria lui a fost valabilă şi corectă, de vreme ce nu a putut fi demontată de nimeni.
Cu toate acestea, lucrurile nu stau chiar aşa... Este nevoie de o separare a apelor, de o demantelare a intenţiilor ascunse ale unor argumente aparent de bun-simţ şi găsindu-se doar la prima vedere în spiritul celor mai luminate idei şi idealuri democratice. Definiţia minciunii are la bază ideea denaturării adevărului. În funcţie de gradul de denaturare, minciuna poate părea ori prea gogonată, ori atât de aproape de adevăr încât sfârşeşte prin a fi crezută. Tactica marilor falsificatori constă în a opera denaturări insesizabile, astfel încât să îşi aducă „adevărul“ de partea lor. Astfel, opinia publică simpatizează cu ideile nobile expuse fără a-şi mai pune problema că savuroasa delicatesă pe care tocmai au înghiţit-o era, de fapt, o bomboană cu arsenic.
În acest sens, vă propun în cele ce urmează o abordare mai atentă şi în detaliu a argumentelor invocate de Laszlo Tokes. Nu de amorul artei, ci mai degrabă din dragoste pentru adevăr. Concluziile le veţi trage şi singuri.

I. Continuitatea unei autonomii istorice în Transilvania

Cucerirea Transilvaniei de către unguri a avut loc treptat şi prin învăluire, de-a lungul perioadei cuprinse între sfârşitul secolului al XI-a şi începutul secolului al XIII-lea. Practic, la aproape un mileniu de la formarea poporului român şi la atâtea şi atâtea secole de la întemeierea Daciei lui Burebista, care avea în componenţa ei şi teritoriile denumite mai târziu „Pannonia“. Regii unguri îi colonizează pe secui şi pe saşi pentru a îşi putea organiza şi consolida cât mai uşor poziţiile în Transilvania. Secuii au avut funcţii militare precise, şi numai în baza acestora şi ca răsplată a loialităţii lor au putut primi în schimb privilegiile unei organizări autonome. Ei au reprezentat avangarda armatei ungare de cucerire şi, apoi, s-au stabilit în zona de margine a teritoriului obţinut, la hotarul cel mai îndepărtat (Zona Carpaţilor Orientali), asigurând apărarea întregii zone din spatele lor prin păzirea trecătorilor de invaziile populaţiilor migratoare. Cu alte cuvinte, ungurii i-au folosit pe secui drept „carne de tun“ ca să-şi scoată ei castanele cu mâna altora. Pentru toate acestea, le-au oferit în schimb „pomana prostului“ - facilităţi de autoguvernare şi autonomie. Excelentă ilustrare a zicalei „unul pune umărul şi altul dă din gură“ - în timp ce secuii îşi puneau pielea la bătaie ca să le apere ungurilor fundul, ungurii legiferau privilegii mai mult de natură teoretică şi spiritual-morală decât practică, imediată. Curat-murdar!
Cât priveşte aşa-zisele „autonomii ale românilor“, ele nu rămân decât periferice şi trecătoare. Logic, era nevoie de o măsură de „consolare“ a unei populaţii majoritare care nu se poate trezi dintr-o dată ca „tolerată“ la ea acasă. Aşadar, ungurii au folosit un algoritm invers: independenţă - autonomie - subjugare. În orice caz, aceste autonomii nu apar decât în regiunile marginale, ca fărâmituri de la o plăcintă deja împărţită: Ţara Maramureşului, Ţara Haţegului şi Ţara Făgăraşului. Ele nu au avut decât un caracter de tranziţie, pentru a evita o asimilare imediată, dar dificilă şi plină de „neplăceri“. Vorba aceea: boală lungă, moarte sigură.
Realitatea rămâne totuşi una singură: românii, deşi majoritari, au fost treptat şi pentru totdeauna excluşi din viaţa publică a Transilvaniei, care era guvernată de cele trei clase privilegiate: nobilimea ungară, fruntaşii secuilor şi fruntaşii saşilor. Se ajunge ca, în 1437, în urma unei răscoale a ţăranilor (deci, în majoritate, a românilor) să se încheie documentul „Unio Trium Nationum“ (unirea celor trei naţiuni - unguri, secui, saşi - împotriva inamicului comun: „ţăranii nelegiuiţi“), document prin care românii transilvăneni ajung să fie consideraţi „admişi“ sau „toleraţi“. În 1517, este emis „Tripartitum-ul lui Ştefan Werboczi“, un cod de legi care apare imediat după o amplă răscoală ţărănească. Prin Tripartitum, se defineşte denumirea de „popor“, care îi cuprinde doar pe nobili, şi denumirea de „plebe“, atribuită nenobililor, adică ţărănimii, deci majorităţii românilor. Prin acest act, o dată în plus, românii sunt excluşi complet de la viaţa politică a Transilvaniei.
(1) Prin urmare, da, o parte marginală a românilor s-a bucurat de autonomie pentru o perioadă limitată de timp. Autonomia românilor a fost treptat îngrădită, sfârşind prin suprimarea totală. Există informaţii certe că după 1437 românii au fost definitiv îndepărtaţi din viaţa politică a Transilvaniei.
(2) Singurele „autonomii“ care s-au păstrat în Transilvania rămân cele ale secuilor şi saşilor, mâna dreaptă a stăpânirii ungureşti.
(3) Pe de altă parte, Voievodatul Transilvaniei în ansamblul său (deci nu românii în mod particular) s-a bucurat de un grad de autonomie în cadrul Regatului Ungariei, pierdut treptat după 1848 şi definitiv după 1867, când Transilvania e înglobată Ungariei, în cadrul monarhiei dualiste austro-ungare.
(Va urma)

Vlad Părău