Ofensa revendicării Ardealului. Autoflagelare, autoamăgire... AUTONOMIE!

Zilele acestea, opinia publică romånească a fost din nou inflamată, ca în fiecare martie din ultimii 20 de ani, din cauza manifestărilor din Ardeal organizate de unii reprezentanţi ai minorităţii maghiare, fervenţi susţinători ai autonomiei - respectiv secesiunii unei părţi a teritoriului romånesc. Pămånt revendicat de nişte trecători pe aceste meleaguri, „împămånteniţi“ aici, care trăiesc binişor - dacă ne gåndim numai la cåţi bani papă UDMR din fondurile statului romån, - dar care mănåncă din påinea romånească stråmbånd din nas.
Pe långă etern penibilele reacţii ale unui Vadim Tudor, cel care a votat politic alături de UDMR în cel puţin două rånduri, în ultimii trei ani, găzduite copios de RealitateaTV, mari reacţii ale unor comentatori avizaţi pe marginea fenomenului alarmant al enclavizării nu am văzut. Cu o excepţie. Întåmplarea a făcut să-mi fie sesizat şi transmis un material remarcabil ce părea realizat de un foarte matur analist. Marea surpriză a venit cånd am constatat că autorul, Vlad Påråu, avea 19 ani, actualmente fiind student la Facultatea de Jurnalism din Sibiu. Anul trecut, la vårsta de 18 ani, încă elevul Vlad Påråu a fost expulzat de către autorităţile comuniste de la Chişinău pe motiv că ar fi un periculos spion şi agent de influenţă al Romåniei. A distribuit subversiva revistă „Veghea“, editată în Braşov - un număr special dedicat Basarabiei - pe data de 27 martie, de Ziua Basarabiei, pe Aleea Clasicilor Romåni din Chişinău.
A fost primul spion imperialist român expulzat de către Voronin în cursul anului trecut, înaintea revoltei de stradă din aprilie care a înlăturat, deocamdată, regimul comunist de la putere. Tånărul „spion imperialist“ este un adevărat talent, producånd analize dedicate nu doar Basarabiei, bine ţintite de vreme ce i-au înfuriat pe rusofilii de la Chişinău. Tema scandalului aşa-zisului Ţinut Secuiesc, problematica autonomiei, este descrisă pe larg în textul pe care îl publicăm în următoarele ediţii ale ziarului „Curentul“. Materialul reprezintă un fel de replică adresată „generalului“ autonomiei, Laszlo Tokes, purtător de cuvånt al pretenţiilor Budapestei revizioniste. Toată luna martie, Ardealul poartă semnele activităţilor ofensatoare la adresa Romåniei desfăşurate de emulii lui Laszlo Tokes, cetăţeni romåni de origine maghiară, care, deşi se bucură de drepturile oricărui cetăţean romån, nu vor să-şi asume nicio obligaţie, măcar de bun-simţ, faţă de statul romån, în contextul în care minoritatea maghiară se bucură de mai multe drepturi decåt oricare altă minoritate din Europa.
George Roncea

Autoflagelare, autoamăgire... AUTONOMIE!

Pe fondul discuţiilor tot mai aprinse cu privire la autonomia... Secu-Land, episcopul reformat Laszlo Tokes şi-a reiterat fervent teoria necesităţii absolute şi imediate a obţinerii autonomiei TERITORIALE pe criterii etnice pentru aşa-zisul „Ţinut Secuiesc“ (judeţele Harghita, Covasna şi Mureş). Argumentele vădit nuanţate şi denaturate de care se serveşte pentru justificarea autonomiei sunt: existenţa unei autonomii „istorice“ în Transilvania (scaunele secuilor şi ale saşilor, ba chiar şi „autonomiile româneşti“ din Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului etc); existenţa la nivel european a autonomiilor locale; nevoia secuilor de a îşi reprezenta mai bine interesele (posibilă în viziunea lui Tokes doar prin intermediul autodeterminării); ridicarea nivelului de trai al populaţiei, prin sistemul autoguvernării.
Tokes este lăsat să îşi expună liber şi netulburat viziunile profetice, iar la nivel public în loc să se combată punctual argumentele aduse de episcopul reformat, este atacat autorul teoriei, însă teoria propriu-zisă a rămas intactă şi necombătută, ceea ce, din punct de vedere al logicii, n-ar putea duce decât la concluzia că teoria lui a fost valabilă şi corectă, de vreme ce nu a putut fi demontată de nimeni.
Cu toate acestea, lucrurile nu stau chiar aşa... Este nevoie de o separare a apelor, de o demantelare a intenţiilor ascunse ale unor argumente aparent de bun-simţ şi găsindu-se doar la prima vedere în spiritul celor mai luminate idei şi idealuri democratice. Definiţia minciunii are la bază ideea denaturării adevărului. În funcţie de gradul de denaturare, minciuna poate părea ori prea gogonată, ori atât de aproape de adevăr încât sfârşeşte prin a fi crezută. Tactica marilor falsificatori constă în a opera denaturări insesizabile, astfel încât să îşi aducă „adevărul“ de partea lor. Astfel, opinia publică simpatizează cu ideile nobile expuse fără a-şi mai pune problema că savuroasa delicatesă pe care tocmai au înghiţit-o era, de fapt, o bomboană cu arsenic.
În acest sens, vă propun în cele ce urmează o abordare mai atentă şi în detaliu a argumentelor invocate de Laszlo Tokes. Nu de amorul artei, ci mai degrabă din dragoste pentru adevăr. Concluziile le veţi trage şi singuri.

I. Continuitatea unei autonomii istorice în Transilvania

Cucerirea Transilvaniei de către unguri a avut loc treptat şi prin învăluire, de-a lungul perioadei cuprinse între sfârşitul secolului al XI-a şi începutul secolului al XIII-lea. Practic, la aproape un mileniu de la formarea poporului român şi la atâtea şi atâtea secole de la întemeierea Daciei lui Burebista, care avea în componenţa ei şi teritoriile denumite mai târziu „Pannonia“. Regii unguri îi colonizează pe secui şi pe saşi pentru a îşi putea organiza şi consolida cât mai uşor poziţiile în Transilvania. Secuii au avut funcţii militare precise, şi numai în baza acestora şi ca răsplată a loialităţii lor au putut primi în schimb privilegiile unei organizări autonome. Ei au reprezentat avangarda armatei ungare de cucerire şi, apoi, s-au stabilit în zona de margine a teritoriului obţinut, la hotarul cel mai îndepărtat (Zona Carpaţilor Orientali), asigurând apărarea întregii zone din spatele lor prin păzirea trecătorilor de invaziile populaţiilor migratoare. Cu alte cuvinte, ungurii i-au folosit pe secui drept „carne de tun“ ca să-şi scoată ei castanele cu mâna altora. Pentru toate acestea, le-au oferit în schimb „pomana prostului“ - facilităţi de autoguvernare şi autonomie. Excelentă ilustrare a zicalei „unul pune umărul şi altul dă din gură“ - în timp ce secuii îşi puneau pielea la bătaie ca să le apere ungurilor fundul, ungurii legiferau privilegii mai mult de natură teoretică şi spiritual-morală decât practică, imediată. Curat-murdar!
Cât priveşte aşa-zisele „autonomii ale românilor“, ele nu rămân decât periferice şi trecătoare. Logic, era nevoie de o măsură de „consolare“ a unei populaţii majoritare care nu se poate trezi dintr-o dată ca „tolerată“ la ea acasă. Aşadar, ungurii au folosit un algoritm invers: independenţă - autonomie - subjugare. În orice caz, aceste autonomii nu apar decât în regiunile marginale, ca fărâmituri de la o plăcintă deja împărţită: Ţara Maramureşului, Ţara Haţegului şi Ţara Făgăraşului. Ele nu au avut decât un caracter de tranziţie, pentru a evita o asimilare imediată, dar dificilă şi plină de „neplăceri“. Vorba aceea: boală lungă, moarte sigură.
Realitatea rămâne totuşi una singură: românii, deşi majoritari, au fost treptat şi pentru totdeauna excluşi din viaţa publică a Transilvaniei, care era guvernată de cele trei clase privilegiate: nobilimea ungară, fruntaşii secuilor şi fruntaşii saşilor. Se ajunge ca, în 1437, în urma unei răscoale a ţăranilor (deci, în majoritate, a românilor) să se încheie documentul „Unio Trium Nationum“ (unirea celor trei naţiuni - unguri, secui, saşi - împotriva inamicului comun: „ţăranii nelegiuiţi“), document prin care românii transilvăneni ajung să fie consideraţi „admişi“ sau „toleraţi“. În 1517, este emis „Tripartitum-ul lui Ştefan Werboczi“, un cod de legi care apare imediat după o amplă răscoală ţărănească. Prin Tripartitum, se defineşte denumirea de „popor“, care îi cuprinde doar pe nobili, şi denumirea de „plebe“, atribuită nenobililor, adică ţărănimii, deci majorităţii românilor. Prin acest act, o dată în plus, românii sunt excluşi complet de la viaţa politică a Transilvaniei.
(1) Prin urmare, da, o parte marginală a românilor s-a bucurat de autonomie pentru o perioadă limitată de timp. Autonomia românilor a fost treptat îngrădită, sfârşind prin suprimarea totală. Există informaţii certe că după 1437 românii au fost definitiv îndepărtaţi din viaţa politică a Transilvaniei.
(2) Singurele „autonomii“ care s-au păstrat în Transilvania rămân cele ale secuilor şi saşilor, mâna dreaptă a stăpânirii ungureşti.
(3) Pe de altă parte, Voievodatul Transilvaniei în ansamblul său (deci nu românii în mod particular) s-a bucurat de un grad de autonomie în cadrul Regatului Ungariei, pierdut treptat după 1848 şi definitiv după 1867, când Transilvania e înglobată Ungariei, în cadrul monarhiei dualiste austro-ungare.
(Va urma)

Vlad Părău