Nu ajunge cerneala sa scriem minunile lui Dumnezeu, si felurile fara numar ale lucrarilor lui pentru mântuirea omului! Mii de vieti de sfinti, milioane de marturii (cele ale mucenicilor prigoanei comuniste in România si Rusia spre exemplu), atâtea glasuri diferite care cânta acelasi imn de slava lui Dumnezeu! Oare se inseala toti cei ce-si dau CU FERICIRE viata pentru crezul lor, nu precum isi dau in nestire viata cei fara crez, si nici cu amaraciunea cu care isi dau viata cei ce cred gresit, si nici cu fervoarea goala cu care mor cei ce iubesc riscul si razboiul, eroii propriilor drame, care se arunca mortii doar de dragul sensului pe care si-l gasesc prin ea, negasindu-si-l in viata. Nu asa mor Sfintii Marturisitori. Ei mor verticali si treji, in perfecta cunoastere a scopului marturisirii lor, iar acea bucurie, acel har, nu-l are nimeni, decât Crestinii Ortodocsi, ca Duhul Sfânt nu straluceste peste cei ce-L tagaduiesc sau inventeaza, nici macar cu o cârta. Ce este cârta? Este o farima foarte mica din ceva. Daca scoti din ceva o farâma, acel lucru nu mai este intreg! Dar chiar si pre limba despicata a veacului, cârta este acea cantitate despre care fizica speculativa bolboroseste despre presupusele nanoparticule: zic ei ca acel bob mai mic decât poate gândi cineva, face urât si o sa ne inghita cu totul. Pamântul pe temeliile lui nu se va clati, zice psalmul, iar noi stim bine ca nici o forta nu e mai mare decât Voia Dumnezeiasca, si ca daca e sa se urneasca ceva, se va urni la a doua venire, precum este scris. Cârta aceasta cu care nu trebuie sa se schimbe dogma este la fel de importanta ca frunza de smochin cu care s-au acoperit protoparintii nostri dupa cadere: s-au ascuns, pentru ca nu mai vedeau ca sunt vazuti. Cârta aceasta mai poate fi ezitarea aceea când te intreaba cineva daca il iubesti, si stii ca nu-l iubesti, dar nici nu vrei sa-i zici, asa ca recurgi la o „diplomatie”, in adevarutul ei sens serpesc: milisecunda aceea este diferenta de la cer la pamânt, cea dintre DA si NU. Cârta modului, a timpului, a locului, a starii sufletesti, a intelegerii si a inimii. Metanoia, intoarcerea catre Dumnezeu, punerea chipului nostru catre al Sau si primind asemanarea prin stralucirea harului Sau, nu s-ar putea face prin tehnici reductioniste ale plinatatii puterilor sufletesti, deci nu prin apofatisme fortate asupra sinelui vine smerenia, ci, am vazut, in neputinta-mi covârsitoare, ca vine prin Iubire de prunc fata de Maica Domnului si mainile intinse catre Tatal nostru din ceruri.
Revin: criza unei valori o au cei ce din propria lor voie se despart de valoarea sfinteniei, singura care face vazuta lucrarea adevarului din lucruri. Atâta timp cât suntem in Biserica, iar Biserica da Sfinti, iar Sfintii scriu adevarul, mintea noastra pricepe lucrurile si inima noastra cânta si salta. Acestea sunt valorile date cu marturia vietii si a sângelui de bunicii si strabunicii nostri si credinta noastra in ele nu a lasat niciodata fara rod tarina sufletului nostru. Domnul ne paste, de cine ne vom infricosa?
Ma tot gândeam, totusi de ce s-a intâmplat drama asta in arta si in stiinta, carari pe care, daca cineva este sincer, ajunge intotdeauna la Unicul Adevar. Si am vazut un motiv simplu si identic in toate cazurile acestor caderi: din invidie, duhul rautatii si al nerusinarii il convinge pe om ca e prea greu sa se mântuiasca si sa fie fericit. Ii susura fin de tot, in spatele unor inaltari-cu-mintea: ei, chiar asa o fi de simplu, doar sa crezi in Hristos? Indoieste-te, zice vrajmasul, si nu fa nimic din ce esti facut sa faci, adica sa fii fericit, sa te bucuri, ci sufera, chinuieste-te, gusta raul, incearca-l sa vezi oare nu cumva o sa primesti mai multa rasplata pentru ca ti-ai jertfit propriul bine? Mare dialectician este el, si iscusit teologhisitor vrajitor. Imediat structureaza un sah multivalent pe cubuletul sinapsei, si joaca pe toate fronturile, ca sa te ameteasca, fiindca el cu gândurile lucreaza, si pe acolo intra. Asta cu mintile necuminti. Dar cu cele sanatos sadite in radacina inimii si inima imbelsugat udata de apa cea vie a Duhului, cu aceia nu face multe parale. Si poate de aceea intentia lui este sa aduca tocmai aceasta finalitate de finete a paralelor, (caci este un maximum de rafinament abstract virtualizarea banului): vrea sa cumperi, sa vinzi, adica sa ai treaba cu el. Taxe, cipuri, vaccinuri, cupoane, chitibusuri, toate nazdravaniile, numai lucruri nefolositoare, pe care se jura ca ai tu nevoie, ca sa-i faci lui vânzare, adica activitate, adica justificarea existentei, adica sa te fure de viata ta, pentru ce a pierdut el… Marile inteligente omenesti, convinse ca ar fi imposibil sau extrem de greu sa te mântuiesti, tre sa fie vreo inventie, vreun lux ceva, nu se poate sa fie chiar atât de simplu: „crede numai, si te vei mântui!”, Iarasi: „la om este cu neputinta, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinta”. Si sfintii, din cunoasterea maretiei lui Dumnezeu se smeresc sa afirme despre ei insisi ca ar merita invesnicit alipiti de ea, pe când geniile necredincioase o spun din intunecime si deznadejde.
Grait-a necredinciosul: „nu-i corect ca voi va duceti si va spovediti si pac, gata v-ati usurat constiinta, e prea simplu”, - era un protestant fiind care, am rationat eu se simte nevoit sa protesteze macar asa, in virtutea numelui. „Daca e asa de simplu, du-te, frate, si te spovedeste!”. Dar stim bine ca nu e chiar usor acest examen al constiintei, rusinea, durerea, framântarea, curajul, acceptarea, verbalizarea fata de cineva sfintit, toate sunt mici, dar mari, dovezi de vointa de mântuire, ca liberi ne vrea Domnul. Si este un moment de intensitate, sa iti pui constiinta, goala, asa plina de viermuiala cugetelor necurate, si totusi asa plina de pocainta, in fata Celui PreaInalt, Care stiind ca-ti va fi greu, a dat putere de a lega si dezlega unui om ca si tine, si a dat mult har Tainei acesteia, ca sa te simti ca fulgul desi te marturisesti ca esti plumb. Ce moment de teribila eliberare, caci e mult mai usor sa spui adevarul decât sa te minti. E mult mai usor sa faci binele decât raul, caci binele iti da energie, iar raul ti-o consuma. Cel mai greu lucru din lume este sa-ti duci singur pacatele; cel mai usor - sa ti le duca Hristos. Spunea tare frumos un parinte, despre o pilda in care Mântuitorul il vizitase pe Sf Ieronim, si acesta voia sa-i dea totul, tot ce avea, numai pacatele nu. Si Blindul nostru Dumnezeu il roaga: „Ieronime, daca nu Mi le dai, cine o sa ti le poarte? Daca nu Mie, atunci cui?” Atât cere Domnul, nimic mai mult, sa-I spunem pacatele, ca sa le curete, sa tamaduiasca, sa nu le mai facem, sa nu ne mai robeasca patimile, sa nu mai doara constiinta. Ce tare ne-am sucit mintile, daca acceptam ideea asta omnijustificata de globalisti prin diferite subterfugii: ca e mai greu sa scapam de greu, si ca e mai usor sa sporim greutatile! Daca razboiul asta semantic in care toate sunt inversate mai duce mult, si nu dam fuga la Sfinti sa ne reaminteasca sensul cuvintelor si a lucrurilor, curând o sa ne prapadim pâna si puterea sufleteasca de a cuvânta, ca pe celelalte le-am erodat suficient sa nu le mai putem folosi decât de sarbatori, când da Domnul Duh de Viata pâna si celor din morminte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu