Între toate acestea, în anul 1854, aflându-se oştile Imperiului Rusiei prin Principatul Moldovei, Părintele Arhimandrit şi Stareţ Nathanail le făcea ajutor după puterea mănăstirii; şi cînd s-au dus la Silistra oştirile, atunci Părintele Stareţ a dat din partea mănăstirii 10 care mari legate cu fier cu câte 10 boi, cu argaţi şi cheltuiala mănăstirii, rânduind şi un monah îngrijitor pentru ţinerea acestora în bună stare; dar pe urmă întorcându-se oştirile ruse în ţara lor, şi în Moldova intrând oştile nemţeşti, atunci domnul Moldovei Grigorie Ghica a voit să-şi izbândească asupra Mănăstirii Neamţului, pentru că a dat ajutor oştirii ruseşti pravoslavnice; şi negăsind alte pricini, şi citind paragraful al 5-lea din Aşezământul Prea Cuviosului Părintelui nostru Stareţul Paisie Velicikovski, unde hotărăşte sfinţia sa că „Monahii cei cărturari din soborul sfinţiei sale să citească învăţăturile Sfinţilor Părinţi, care povăţuiesc drept spre înţelegerea Sfintelor Scripturi şi spre cunoştinţa dogmelor credinţei celei pravoslavnice a Bisericii Soborniceşti”, şi uitându-şi dregătoria sa, că el era domn puitor la cale al pricinilor politiceşti iar nu arhiereu, a hotărât ca numaidecât punctul acesta este poruncitor spre a se întemeia în Mănăstirea Neamţului seminarie, pentru ca să înveţe călugării ştiinţe înalte. Şi îndată a şi pus în lucrare, ca prin silnicie numaidecât să aducă întru îndeplinire pe acel punct după a sa socotinţă greşită şi necreştinească.
Şi aşa uneltind el toate vicleşugurile, împreună cu Dimitrie Ralet, ministrul bisericesc şi cu Lascarachi Catargiu şi cu Constantin Negri şi cu alţi ajutători lui, după cum i-a învăţat diavolul, a trimis mai întâi nişte batjocoritori în Mănăstirea Neamţului în anul 1855, spre a-şi face râs de locaşul lui Dumnezeu, care, ajungând în mănăstire marţi seara la începutul Sfântului şi marelui Post, în vremea Pavecerniţei celei mari, când mai tot soborul eram în soborniceasca biserică întru un cuget lăudând pe Dumnezeu şi rugându-ne pentru mântuirea sufletelor noastre şi pentru pacea lumii, după cum avem predanie, cântându-se atunci Canonul cel Mare, numai iată că am auzit cum au intrat nişte boieri în mănăstire şi pecetluiesc uşile la chiliile părinţilor celor mai însemnaţi de prin slujbele mănăstirii. Deci cu toţii foarte spăimântându-ne, nu ne dumiream ce este, că aşa fără de veste întru aşa zile sfinte care sunt pentru curăţirea sufletului se face acest lucru, când în ţara Moldovei este domnitor creştin şi nu se află nici o năvălire de oareşicare varvari; şi după ce am ieşit din biserică, am văzut că aşa este cu adevărat, căci umblau ca nişte lei turbaţi de mânie prin farmalâcurile mănăstirii acei boieri, Lascarachi Catargiu, Dimitrie Ralet, şi Priveghetorul din Târgul Neamţului, Neculai Pârvu, şi Poliţ-Maistru Ion Grigoriu, care arăta uşile pe care să le pecetluiască, şi alţii, înconjurând chiliile părinţilor cu ostaşi într-armaţi, şi pecetluindu-le uşile precum am zis, aşijderea şi la soborniceasca cămară a mănăstirii şi la cancelarie, la arhivă şi la bibliotecă; şi încă şi la Părintele Arhimandrit Nathanail, Stareţul mănăstirii, zicând că stareţul ţine în mănăstire spioni ruseşti. Întru acestea şi întru altele încă şi-au mai arătat neomenia, căci au adunat pe vreo câţiva părinţi cinstiţi şi i-au închis într-o chilie la un loc, puindu-le strajă ca nu cumva să fugă; apoi după ce i-au ţinut 24 de ceasuri acolo închişi la arhondaric jos, păziţi de Poliţ-Maistru cu ostaşii, le-au dat drumul la unii, iar pe patru părinţi cinstiţi, după ce au despecetluit uşile care le pecetluiseră, văzând că nu au găsit nici o pricină ca să se încaiere de sobor, cu mare batjocură i-au pornit la Iaşi, nelăsându-i nici măcar să se închine la Sfânta Icoană cea făcătoare de minuni a Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, căci un monah Ionathan alergase cu fuga în soborniceasca biserică ca să se închine, dar chiar înaintea Icoanei Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu ajungând, a alergat un radovoi cu şapca în cap şi cu sabia la dânsul şi l-a răpit cu cumpliţie de acolo, şi i-au pus pe toţi întru o haraba, împreună cu două femei, ca desăvârşit să-şi facă râs de călugări.
Deci cine poate să povestească batjocurile şi necazurile ce au pătimit acei părinţi pe drum, mai ales şi vreme de seară fiind, asemenea şi frica şi grija soborului în mănăstire? Căci se vedea o pornire cu nemilostivire nu de la păgâni, nu de la eretici, ci chiar de la creştini patrioţi şi mai ales de la domnitorul pământului Moldovei, pentru care nu avem cui să ne jeluim, la cine să alergăm şi pe cine să punem mijlocitor spre îmblânzire; fără numai după cum şi întru altele primejdii este obiceiul soborului, a alergat cu rugăciuni la ajutorul Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu rugându-se ei, spre a fi scutit de acea ispită negândită.
Căci de ar fi fost alţii străini, apoi te jeluiai domnitorului; iar acestora acum se potrivea a li se grăi zicerea aceea a Sfântului Prooroc şi împărat David, adică «Că de m-ar fi ocărât vrăjmaşul aş fi răbdat, şi cel ce mă urăşte de ar fi grăit mari asupra mea m-aş fi ascuns de dânsul. Iar tu omule, cel întocmai la suflet dregătorul meu şi cunoscutul meu, care împreună cu mine te-ai îndulcit în mâncări, în casa lui Dumnezeu am umblat cu un gând»; şi iarăşi rugăciunea lui către Dumnezeu şi hotărâre, adică: «Să vie dar moartea peste ei şi să se pogoare în iad de vii, că vicleşug este în locaşurile lor» (Psalm 54), pentru că aceştia pe de o parte cereau rugăciuni ale soborului către Dumnezeu întru nevoile lor, iar pe de alta, cu vicleşug căutau prilej spre a risipi soborul, aprinzându-şi mânia lui Dumnezeu pe capul lor, şi neluând seama la cuvântul ce este scris, că «Pe cel ce va strica casa lui Dumnezeu, strica-l-va pe acela Dumnezeu» (Cartea I-a către Corinteni 3, 17).
Însă nelegiuiţii aceştia nu s-au mulţumit numai cu atâta, ci ca să vezi ce grozăvii s-au mai lucrat şi după acestea, că întru a treia săptămână a Sfântului şi Marelui Post, a trimis domnul Grigorie Ghica pe un arhimandrit învăţat, Antonie[17], cu poruncă de a scos din stăreţie pe Părintele Arhimandrit Nathanail, pe lângă care trebuşoară, tot atunci la februarie în 24 de zile acel arhimandrit a citit în trapeza sobornicească în faţa soborului şi nişte ocări şi îngroziri foarte aspre de către domnitor, şi apoi s-a aşezat el ţiitor de loc al Stareţului, alegându-şi singur vreo şase nume din sobor care ştiau numai a iscăli ceea ce va zice el, sub nume de sfat al soborului, pentru ochii oamenilor, ca să poată aduce întru împlinire tot planul domnului Grigorie Ghica cu care tainic îl însărcinase, precum şi zice în ofisul ce i-a dat în 2 martie, cum că toate chipurile să le facă spre a aduce întru împlinire deosebitele dispoziţii cu care l-a însărcinat.
Deci în vremea acestui ticălos sfat prin vicleşug adunat, nimic însemnat nu se poate lămuri ce s-a lucrat în folosul mănăstirilor, decât spre cea de istov desfiinţare a vieţii călugăreşti. Aceasta cu multă părere de rău vi-o înfăţoşez. Că netrecând multă vreme, a venit de la Iaşi la mănăstire un boier, anume Anastasie Panu, aducând şi nişte programe alcătuite gata, pentru înfiinţarea seminarului în mănăstire; şi iscălindu-le mai întâi acel arhimandrit Antonie, ca unul ce ţinea loc de Stareţ şi ca unul ce nimic nu-i păsa pentru stricarea orânduielii călugăreşti, fiindcă nici el nu se ţinea de dânsa, a mai silit şi pe ieromonahii Dimitrie de la Oancea (ce nu era hirotonit din soborul nostru), Ghenadie Durăuanul şi Teodosie Florea, şi monahii Ieremia şi Timotei de au iscălit, pe care îi alesese el singur ca spre sfat din partea soborului, prin care vicleşug a putut umple gazetele de minciuni, cum că soborul a cerut să fie seminar în mijlocul mănăstirii.
Deci isprăvindu-se această mârşavă faptă cu cele mai silnice chipuri (că şi scaunul ridicase acel boier ca să dea în cap monahului Gherasim, logofătul cel mare al mănăstirii, pentru că nu a voit să iscălească), precum s-a înştiinţat mai pe urmă soborul, a mers cu aşa ispravă acel boier la Iaşi.
După acestea, netrecând multă vreme, a venit la mănăstirea Neamţului ministrul bisericesc împreună cu alţii, şi trăgându-se clopotul cel mare, spre a se aduna soborul în soborniceasca biserică, a mers şi ministrul acolo, îmbrăcat întru toată uniforma sa şi a început a ceti acele programe; dar bătut fiind nevăzut de Prea Curata Maica lui Dumnezeu, a început îndată a tremura din tot trupul foarte cumplit, încât nu a putut citi nici măcar 4 rânduri din acel program în faţa soborului; şi fiindcă se afla în mare primejdie, i-a luat altul programele din mână; şi fiindcă se îneca de tot, i-a adus degrab arhondarul cel mare al mănăstirii un pahar mare cu apă rece, de l-a băut acolo în biserică ministrul unde înţepenise lângă strana arhierească în faţa a tot soborul spre a-şi mai veni ceva în fire; şi aşa a ieşit din biserică.
Şi netrecând multă vreme, a trimis domnul Grigorie Ghica altă poruncă, ca Mănăstirea Neamţului să facă numaidecât cu a sa cheltuială în Târgul Neamţului sinagogă evreiască.
Şi nevoind soborul a-i împlini această nelegiuită poruncă, el a trimis pe un boier spre execuţie în mănăstire, ca să silească pe sobor spre a-i împlini citata poruncă, căruia boier îi plătea mănăstirea pe fiecare zi câte doi galbeni austrieci şi la doi slujitori un galben pe fiecare zi, osebit de mâncare şi de băutură pentru dânşii şi pentru cai, vreme de trei luni de zile, până ce a pus mănăstirea 2.000 de galbeni cheltuială şi osebit material, de s-a făcut sinagogă evreiască în ce chip au cerut evreii la domnitorul Grigorie Ghica[18].
Eu voiam ca pe acestea şi alte tiranii ce s-au lucrat împotriva soborului să le cinstesc cu tăcere, dar însă mi-am luat de seamă cum că mai bine este a şti şi urmaşii că nu întru alt chip, ci cu acest fel de silnicii s-a primit seminarul în Mănăstirea Neamţului, prin care a venit şi focul iadului în ea: putoarea tiutiunului[19] şi mâncarea cărnii – batjocoritoarele tagmei călugăreşti şi defăimătoarele tagmei călugăreşti şi Sfintelor Scripturi la iveală, care rele întrebuinţări necinstitoare tagmei călugăreşti, precum am zis, măcar deşi mai-nainte se aflau câte pe undeva, însă tainic, iar în timpul ocârmuirii arhimandritului Antonie te înnăduşa fumul tiutiunului cînd intrai în chiliile stăreţeşti. Această înţelepciune şi luminare a minţii, în loc de a Sfântului Duh, a intrat în soborul Sfintelor Mănăstiri Neamţu şi Secu prin întemeierea seminarului. Căci cu pricina greutăţii claselor programului ce s-a pus de ministrul bisericesc pentru această seminarie, în ce chip pare-mi-se că nici întru o parte de loc prin prejur se va fi aflând au trebuit ca numaidecât prin silniciile ministrului bisericesc şi prin îngrozirile cu surgunii şi cu pierdere de istov a tuturor drepturilor mănăstirii să primească soborul măcar şi nevrând pe Arhimandritul Dionisie Romano[20], cu numele cum că este stareţul acestor mănăstiri pe care domnul Grigorie Ghica mai întâi l-a rânduit la aceste mănăstiri locotenent de stareţ în locul Arhimandritului Antonie, după cum şi însuşi Prea Sfinţitul Mitropolit Sofronie, la mai în 19 zile, anul 1855, a făcut cunoscut soborului despre aceasta. Dar el a stat în Târgul Neamţului până ce marele logofăt Gheorghe Sturza şi cu beizadeaua Iancu Ghica[21] şi Grigorie Cozadin, cei ce erau rânduiţi spre această lucrare, au silnicit soborul lavrei cu feluri de îngroziri ca să dea în scris cum că-l cere de stareţ mănăstirea pe Dionisie, şi încă cu rugăminte; precum şi de seminar se zice că s-a rugat soborul ca să fie în lăuntrul mănăstirii, despre care cred că veţi fi înţeles cum s-a rugat. Şi aşa la mai în 24 de zile, nefiind cu putinţă a scăpa din mâna silnicilor şi făcându-se acest înscris de către sobor, ca rugându-se, după cum am zis, precum l-a dictat Iancu Ghica, apoi în 25 mai au făcut şi acei boieri răspuns către domnul Grigorie Ghica cât de bine au isprăvit ei trebuşoara aceasta, şi între altele i-au scris şi aceste laude, cum că prin chemarea părintelui Arhimandrit Dionisie[22], a zidit Grigorie Ghica din nou acest sfânt locaş şi a întărit casa lui Dumnezeu, şi a depărtat din ea pentru totdeauna necuviinţele care au tulburat liniştea şi au învăluit interesele ei, au scăzut averea ei şi i-au adus şi defăimare şi altele. Iar după ce au aşezat pe Arhimandritul Dionisie acei boieri în strana stăreţească în soborniceasca biserică, apoi în cuvântul ce l-a făcut către sobor Gheorghe Sturza a zis între altele aşa: cum că „Numai de la un asemenea bărbat se poate aştepta înflorirea acestor mănăstiri, întemeierea credinţei, lăţirea cunoştinţelor, îmbunătăţirea clerului şi renaşterea morală a întregii ţări. Îmbrăţoşaţi-l dar, daţi-i ascultarea cuvenită…” şi altele. Vai de noi! Vai de noi! Dar mai vai şi amar de acei ce şi-au pus nădejdea fericirii lor spre acest fel de om, care nici pe sineşi nu se poate povăţui spre mântuire! Apoi întorcându-se Gheorghe Sturza către Arhimandritul Dionisie i-a zis: „Primeşte această numeroasă turmă sufletească pe care părinteasca îngrijire a domnitorului o încredinţează prin mine” şi altele; iată cine încredinţează pe soborul Lavrei Neamţului în seama Arhimandritului Dionisie... După aceasta a făcut şi Arhimandritul Dionisie un cuvânt către sobor, în care între altele a zis aşa: „Părinţilor şi fraţilor, scopul mântuitor care a adunat pe toţi petrecătorii în această sfântă mănăstire nimeni nu se poate îndoi că este mântuirea sufletului, petrecerea după poruncile şi legea Domnului întru o viaţă neprihănită…” şi altele; apoi a adăugat zicând: „Chem şi rog pe toţi bărbaţii iubitori de bine să se adune împrejurul meu: mă veţi găsi gata la tot ce este bun şi folositor; voi înlesni fiecăruia cu plăcere calea spre fapta bună, voi avea priveghere neadormită a întâmpina pe cât se va putea trebuinţele duhovniceşti şi materiale ale fiecăruia cu ajutorul lui Dumnezeu, voi întinde mâna şi voi ridica pe cel căzut, voi sprijini pe cel ce se poticneşte, voi încuraja pe cel deznădăjduit şi deprins din tinereţe cu suferinţele, voi şti să sufăr cu cel ce suferă, să rabd cu cei ce pătimesc, să plâng cu cei ce lăcrimează…” şi altele.
Vedeţi, iubiţilor cititori şi cunoaşteţi că cuvintele lui ar rămânea să fie de om dulce la cuvânt şi îmbunătăţit, şi care l-ar durea inima şi şi-ar pune sufletul pentru mântuirea sufletelor omeneşti şi pentru cinste şi îmbunătăţirea unei aşa de mari lavre; dar fiindcă cuvintele Mântuitorului sunt foarte adevărate, pentru aceasta, ca să aibă ele şi mai mare tărie, zice că «Cerul şi pământul vor trece, iar cuvintele mele nu vor trece» (Marcu 13, 31), apoi iarăşi zice: «Amin, amin grăiesc vouă, cel ce nu intră prin uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela fur este şi tâlhar» (Ioan 10, 1). Deci este cunoscut cum că Arhimandritul Dionisie a intrat stareţ acestor sfinte mănăstiri nu prin uşă, cu buna voinţă a soborului, căci nici nu-l ştia soborul bine cine este, ca să-l ceară de stareţ; şi pentru aceea nici nu a urmat ca un stareţ, potrivit chemării sale, după cum veţi vedea: că în 5 zile ale lunii lui iunie s-a pus stareţ soborului cu chipul care s-a arătat, însă încă până a nu se ridica în scaunul stăreţiei, cum a intrat în mijlocul acestui sobor, ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, fără a se sfătui cu cineva din părinţii soborului, îndată a început a sfărâma zidirile ctitoriceşti, după împuternicirea ce zicea el că are de la domnul Grigorie Ghica, încât puţin de nu a rămas Mănăstirea Neamţului, în scurtul timp al stăreţiei lui, ca o urâciune a pustiirii.
Iar Părintele Arhimandrit şi Stareţ Nathanail, după scoaterea sa din stăreţie în anul 1855 februarie în 24, mai liniştindu-se la chilie până la sosirea în stăreţie a acestui Dionisie, acesta în grabă l-a izgonit din sobor cu mare neomenie şi a umblat zbuciumându-se din loc în loc până în anul 1856, când, atunci, în luna lui mai, aflându-se la o moşie a mănăstirii, anume Oancea, acolo foarte tare s-a bolnăvit; şi împărtăşindu-se cu Sfintele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine, s-a mutat către Domnul când îi citeam eu rânduiala la ieşirea sufletului, mai în 29 zile, marţi, în săptămâna a şaptea după Paşti, şi s-a îngropat în pridvorul soborniceştii biserici a Mănăstirii Neamţului. Încă să se ştie şi aceasta, că şcoala publică din Târgul Neamţului o a zidit Părintele Arhimandrit şi Stareţ Neonil, cu aşa hotărâre, ca să se înveţe copiii învăţături bisericeşti, şi profesorul să fie faţă duhovnicească, călugăr, iar nu politicească, nici măcar preot de mir; şi aşa a urmat din anul 1853, de când s-a înfiinţat, până în anul 1855, mai în 20 zile, neamestecându-se ministrul bisericesc întru nimic în trebile acestei şcoli, iar atunci îndată şi-a aflat loc ministrul prin Arhimandritul Dionisie, când încă nici nu intrase stareţ, şi când încă nici măcar locotenent de stareţ nu intrase el pe poarta mănăstirii, că voind să se îmbuneze a arătat ministrului bisericesc că acea şcoală se afla foarte în proastă stare; însă el s-a lăudat că intrând stareţ o va îmbunătăţi.
Totodată, cum a intrat stareţ, a şi început a trimite la ministru catalog pentru cei ce învaţă şi a cerut ca să se trimită de acolo om la examen, apoi a tocmit tot el şi profesori mireni la această şcoală, cărora pe toată luna le dădea mulţime de bani leafă din cămara mănăstirii, şi slugile lor aşijderea erau tocmite tot de către mănăstire cu însemnat condei de bani leafă pe fiecare lună, şi osebit de casă şi de alte înlesniri ce li se făcea de către mănăstire, şi de masă, care cu zacuscă cu tot trebuia să fie de 4 ori pe fiecare zi şi aceia nu mai prost, fără numai de cărnării, unturi şi peşte, măcar de ar fi fost şi în zi de post; apoi mai trebuia încă pe fiecare lună ca să cheltuiască mănăstirea vreo 300 de lei pe cafea, dulceţi şi ceai, tot pentru dânşii.
După aceasta, aşezând şi şcoala primară şi gimnaziul în Tîrgul Neamţului, a amăgit prin îngroziri viclene pe unii din părinţii soborului, de au iscălit un jurnal, pe care le ştia cum l-a alcătuit pentru acea şcoală, speriind pe părinţi că dacă nu vor iscăli, apoi în puţină vreme va fi plină mănăstirea de copii la acea şcoală, căreia i-a şi scos el hrisov deosebit, măcar că tocmai cum a voit să-l scoată nu a putut, fiindcă părinţii duhovnici ai soborului, simţind această lucrare, au protestat pe la locurile cuviincioase, şi el, văzând că nu a putut scoate hrisovul în ce chip a voit, a început a îngrozi cu surgunii pe părinţii cei ce au protestat, aducând spre a-i îngrozi pe Constantin Negri la mănăstire, însă nu a isprăvit nimic. Deci adunându-se copii la acea şcoală, a îndatorit el pe cămara mănăstirii ca să-i caute cu toate cele trebuincioase, precum cu mâncare bună, cum porunceau profesorii, cu haine bune şi cu încălţări, cu cărţile, cu hârtia, cu condeiele câte le trebuiau şi altele, încât osebit de tot ajutorul putincios al mănăstirii, numai într-un an am cheltuit şi bani cu ţinerea acelei şcoli mulţime de mii de lei.
Iar Arhimandritul Antonie, care fusese locotenent de stareţ şi iscălise programele, după ce s-a dus de la mănăstire, netrecând multă vreme, îndată a înnebunit şi a şi orbit, însă Arhimandritul Dionisie cu tovarăşii şi partizanii săi nimic nu au luat în băgare de seamă aceasta, ci prin silniciile cu care au putut au pus în lucrare şi au vârât seminarul deasupra soborniceştii trapeze. Şi ministrul bisericesc a trimis rector la această seminarie din partea sa, hotărând mănăstirii ca pe fiecare an, osebit de casă, de masă şi de altele, să-i dea leafă câte 200 de galbeni austrieci, şi osebit 1500 de lei de cheltuială, pentru că a venit din ţara nemţească în Moldova. Apoi a mai trimis ministrul bisericesc şi alţi profesori la acest seminar, cărora însuşi Arhimandritul Dionisie le-a rânduit leafă cât a voit, osebit de masă şi de alte înlesniri. Şi aşa din început s-au fost pus 140 de elevi, şi din atâţia rămăseseră într-o jumătate de an 4 elevi şi 5 profesori, şi pe urmă a picat şi podul soborniceştii trapeze, peste care era întemeiată seminaria.
Iată că întru acest chip s-a aşezat seminarul în lăuntrul Mănăstirii Neamţului, precum am zis, iar nu prin cererea a tot soborul, precum tot se încurcă de cei care caută pricini spre dărâmarea soborului. Care bine să ştie că minciuna, orişicum o ar învârti, tot minciună rămâne, şi de diavolul – tatăl minciunii – îşi vor avea parte aceia ce voiesc prin minciună a întuneca adevărul, că aşa zice şi Sfântul Prooroc David: «Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciună».
Între aceste, Arhimandritul Dionisie, pentru pravila soborniceştii biserici, care din predanie de la Prea Cuviosul Părintele nostru Stareţ Paisie Velicicovschi s-a păzit până acum nerăşluită, el nu numai că nu a mers la dânsa adeseori, după cum i se cuvine unui stareţ a fi întru toate pildă soborului celui căruia i se numeşte ocârmuitor, ci încă pizmuind celor ce mergeau, s-a făgăduit că o va reforma, dovedind această greşită socotinţă a sa şi în faţa lumii, căci în anul 1856, în ziua de luminatul praznic al Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos, fiind farmaclâcurile mănăstirii şi ograda pline de boieri şi de tot felul de norod din toate stările, a trimis de a chemat din Dumnezeiescul Altar pe eclesiarhul cel mare al mănăstirii[23], când avea cea mai multă treabă – fiindcă liturghisea cu arhiereu[24], unde trebuia să stea nedepărtat de el – şi cum a ajuns eclesiarhul în cerdacul stăreţiei noi, sus, fiind de faţă şi arhondarul cel mare al mănăstirii, a început a răcni cât un leu la eclesiarhul, zicând că „Ce sunt acestea?” şi de ce huiesc clopotele atât de mult, şi de ce treabă facem atâtea sfinţiri de apă şi masle? Şi pentru ce s-a mai cântat Acatistul în soborniceasca Biserică şi Paraclisul şi sfinţirea apei în ziua de praznic, că cu acestea numai cât se lungeşte pravila în zadar; şi încă a mai adăugat zicând că călugării Mănăstirii Neamţului acestea le-au făcut numai ca să amăgească norodul; însă să nu mai gândească una ca aceasta, căci s-au trecut cele de demult, şi lumea s-a civilizat, şi cele de ieri astăzi nu se mănâncă. Că Hristos şade în ceruri, iar pământul s-a dat oamenilor ca să facă ce vor vrea; şi dacă călugărilor le trebuiesc acatiste, paraclise şi sfinţiri de apă, apoi să şi le facă prin chilii, iar să nu îngreuieze norodul cu acestea. Şi altele multe vorbe putrede necreştineşti i-a mai zis ca un dascăl parizian. Iar eclesiarhul pe toate acestea auzindu-le nenădăjduind din gura aceluia care se numea stareţ – şi care ar fi trebuit să se bucure, văzând că el nu ştie nimic din rânduiala mănăstirii şi că călugării se silesc şi ţin predaniile Părinteşti, şi încă să-i ajutoreze şi să-i încurajeze spre acestea, dar nu să le împuţineze râvna cu ale sale răcnete – fiindcă avea treabă grabnică în Dumnezeiescul Altar numaidecât, precum am zis, nu a răspuns alta nici un cuvânt, ci precum pururea le este obiceiul călugărilor, lăsând acestea la purtarea de grijă a Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, nu s-a uitat la bârfiturile lui, ci a cerut iertăciune şi a alergat în biserică. Pe care cuvinte seci şi necreştineşti le-a mai poftorit şi în faţa arhiereului ce liturghisea şi a altor feţe cinstite zicând că cu acest fel de prelungire a rugăciunilor a făcut mare osteneală şi arhiereului, ca şi cum acestea le-a săvârşit soborul numai atunci, iar nu şi în toţi anii, fiindcă el nu ştia rânduiala mănăstirii, şi nici nu avea sfătuire pentru aceasta cu părinţii duhovnici ai soborului, care ştiau. Şi aşa s-a şi lăudat atunci de faţă că pentru altă dată o va regula el rânduiala; dar nu i-a ajutat Prea Curata Maica lui Dumnezeu spre a-şi împlini acest scop păgânesc.
În vremea când a intrat stareţ, ţintirimul bisericii Sfântului Ioan Bogoslovul, unde se îngropau toţi acei ce se trec din această viaţă întru acest sobor, era bine îngrădit cu zaplazi împrejur şi drăniţit, iar el a poruncit de l-a stricat şi a mutat gardul mult în lăuntru, lăsându-l descoperit şi nepuindu-i porţi, ca spre batjocorirea credinţei noastre pravoslavnice, osebit de mormânturile părinţilor şi fraţilor ce au rămas afară de ţintirim şi altele, peste care a făcut el o şură mare, şi le calcă carele şi dobitoacele. Dar, încă, şi acele din lăuntru să nu rămână în pace, ci să le calce bivolii, caii şi alte dobitoace, care au stricat şi au călcat pe prea cinstitele cruci ce erau puse după obiceiul creştinesc pe la mormânturile morţilor. Încât ne era mai mare jalea privind acestea. Ba, încă, nici bolniţa cea pentru cei smintiţi la minte nu a lăsat-o în pace, că a stricat başcele[25] de acolo, unde se închideau cei care erau tare nebuni, şi şurile unde se adăposteau spre aerisire, vara, neputincioşii şi cei îndrăciţi. Asemenea şi gardurile, nefăcând mai-nainte altele. Şi aşa, din această pricină, mulţi din aceia care erau tare nebuni, neputându-se opri de vreun gard, se duceau prin pădure, şi acolo cu mare greu îi găseau părintele Pamfil monahul, nacealnicul acestei bolniţe, morţi.
Istorisind, noi, pe rând, pe toate necazurile şi pagubele pe câte le-a pricinuit acest arhimandrit mănăstirii şi soborului fraţilor, apoi, atunci, gândesc că ar trebui să se alcătuiască o carte foarte mare. Căci nu era îndestulat el că făcea mare necaz părinţilor ce erau rânduiţi prin slujbele obşteşti, pentru că iconomului celui mare îi pusese un mirean, cu nume de agricultor; vivliothicariului, iarăşi mirean vivliothicar; grădinarului, botanic mirean. Dechiilor[26] pe la moşii, osebit de vechilii[27] cunoscuţi de aşezământ, le mai pusese şi alţi vechili şi revizori. Asemenea, şi în Târgul Neamţului, la ospitalul cel mare al mănăstirii, după ce a alungat cu mare batjocură de acolo pe ieromonahul Theofan inspectorul, apoi, osebit de doctorii cei mai-nainte rânduiţi, a mai rânduit şi el alt doctor, revizor, pe Costache Vârnav[28]. Şi în chiliile stăreţeşti ţinea vreo câţiva mireni, cu nume de directori, secretari şi logotheţi, care toţi unelteau împreună cu dânsul tiutiun. Încât, când te apropiai de chiliile acelea, nici nu puteai să mai zici altceva, decât că este o cafenea acolo; că de departe te înnăduşa tartariceasca putoare a tiutiunului. Încă şi bucătar îşi avea la stăreţie, tot mirean; pentru că bucatele călugăreşti nu îi plăceau. Şi pentru aceea nu a şezut vreodată cu fraţii soborului în trapeză la masă, întru toată vremea stăreţiei sale. Şi acestor mireni, osebit de leafa ce li se da din cămara mănăstirii cu porunca lui, şi altele lucruri trebuitoare, cu prisos, dar încă le da voie de mergeau şi pe la metoacele mănăstirii, şi îşi luau porci, pâine, grâu, popuşoi, orz, ovăs, fân, legumi şi altele.
El în anul 1856, luna lui ianuarie întâia zi, fiind cu mitra arhimandriţească în cap şi îmbrăcat cu mantie arhierească, deasupra soborniceştii trapeze a mănăstirii, unde înfiinţa seminarul, în faţa a tot soborul şi a ministrului bisericesc şi a altor boieri, în cuvântul ce l-a grăit el atunci către sobor, între altele bâiguieli a zis mai rostit aşa: „Mie să nu-mi zică nimeni din călugări că «am venit la mănăstire să mă mântuiesc»; aceasta nu voi să o aud”... şi altele.
Deci mai primind şi 791 de lei şi 32 parale de la jugăritul moşiei Vânători, şi 777 de lei din pădurea Lipovei şi 5.180 de pe zece fălci de pădure de pe moşia Groşii, şi 1.850 de lei pe cinci fălci de pădure de la Alecu Catargiu şi 4.273 de lei 20 parale de la metocul Sfântului Gheorghe a moşiei Nănieşti, şi 7.400 de lei milă de la Iancu Adamachi, 5.810 lei de la ierodiaconul Gheorghe, 4.420 lei de la duhovnicul Ilarie din Mănăstirea Secu, 2.590 lei de la boierii Brânzeşti din Târgul Frumos, 1.700 lei de la ieroschimonahul Conon, 1.480 lei de la Dimitrie Paraschiv, 1.000 lei de la Constantin Hermeziu, 7.877 lei tot mile hărăzite soborului şi 2.437 lei i-a primit prin ieromonahul Andronic, eclesiarhul cel mare al mănăstirii numai de acei ce s-au trecut şi în pomelnicul mare; iar care bani mai întrecea de la privegheri sau panahizi, şi acei de pe sărindarele ce le da creştinii, nicidecum nu este ştiut câţi a primit; şi încă a mai vândut şi mulţime de locuri ale mănăstirii şi ceara din Târgul Neamţului, fără să arate când a luat, ca să nu mai ştie soborul ce face el.
Şi nemairăbdându-l milostivirea lui Dumnezeu şi Prea Curata Maica lui Dumnezeu, apărătoarea şi neruşinata nădejde a noastră, a aprins foc al râvnei casei lui Dumnezeu în inima Prea Sfinţitului Mitropolit al Moldaviei Sofronie, care cunoscând că soborul nu are putere, măcar de ar şi şti ce să facă, mai ales când a simţit că a vândut mulţime de locuri ale mănăstirii fără să ştie soborul, sau măcar economul, sau cămăraşul, şi nici n-a încârnit în cămara mănăstirii acei bani, atunci a rânduit o comisie de feţe duhovniceşti la mănăstire, ca în faţa soborului să se vadă adevărul. Dar el cât a putut s-a silit de s-a dus acea comisie nelucrătoare, arătând încă şi oareşicare prihăniri asupra mitropolitului şi a tuturor arhiereilor Moldaviei către domnul Grigorie Ghica. Între altele încă mai avea el şi acest obicei, de zicea câteodată că cât va ţine guvernul cu dânsul, atâta va stăreţi, iar când va vedea că guvernul nu-i ajută, nici îi ţine în seamă, atunci ne lasă dracului şi se duce, care cuvânt când îl auzeam zicând aşa acel ce se numea că ne este stareţ, foarte greu ne cădea; el când vedea crucea stareţului Neonil cea cu cavaleria Sfintei Ana clasa a doua, striga în faţa tuturor, ocărând pe eclesiarhul cel mare, ca să nu o mai scoată în vederea norodului, căci este cruce rusească. Iată ce fel de minte deşartă avea acest ticălos arhimandrit. Deci se înţelege că s-au auzit aceste toate şi pe la Iaşi. Şi chiriarhia ţării, ca ceea ce priveşte spre totbinele îndeobşte al mănăstirilor, cum s-a mazilit domnul Grigorie Ghica şi a mers la Paris de s-a împuşcat singur[29], îndată socotind şi având grijă ca nu cumva să fugă încotrova Arhimandritul Dionisie – după cum am zis că se şi lăuda fără de a-şi da răspuns cum a dispozat averea mănăstirii, a trimis la 8 zile ale lunii lui iulie, anul 1856, poruncă la duhovnicii soborului Lavrei Neamţului spre a nu da nimic, nici o ascultare Arhimandritului Dionisie, totodată hotărând soborului ca să-l ţină în cea mai de aproape priveghere, ca unul ce întru totul şi-a călcat datoriile de stareţ. Deci sosind acea adresă noaptea spre 10 zile ale lunii lui iulie, au mers egumenul Mănăstirii Secului împreună cu alţi părinţi la chiliile stăreţeşti; şi înţelegând de la casnici că este dus – precum adeseori avea acest obicei a mânea pe aiurea fără să ştie soborul unde este –, i-au pecetluit uşile chiliilor, şi apoi cercând l-au aflat la Mănăstirea Văratecul, de unde pornind nu a voit să vie la mănăstire precum era chemat, ci mergând s-a aşezat la un mirean în Târgul Neamţului. Şi de multe ori i s-a făcut chemare de către sobor ca să vie să şadă la mănăstire, dar el însă nu a voit să vie, ci şedea acolo şi mânca carne, împreună cu Grigorie Cozadin şi cu un ucenic al său, în toată vremea Postului Adormirii Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, precum a spus însuşi acel ucenic, nefiind întrebat de cineva, care nu i se cuvine lui să o mănânce nici în câşlegi, necum în post[30]. Şi aşa chibzuindu-se că dacă nu voieşte să vie la mănăstire, negreşit că şi plănuieşte a se duce undeva, după cum se lăuda înainte, precum am zis, s-a însărcinat de către sobor un părinte şi cu doi rândaşi în uliţele târgului, ca să ia seama, când se va duce să dea de ştire la mănăstire încotro a apucat; iar altfel de instrucţii nu li s-a pus, şi care aşa au şi urmat, nimic mai adăugând.
Dar Arhimandritul Dionisie a trimis jalobă la căimăcămie şi la Prea Sfinţitul Mitropolit, tânguindu-se că este arestuit cu mare urgie de către sobor în Târgul Neamţului, şi se ruga să-l slobozească din acea arestuire. Şi prin partizanii săi veniră de la Piatră Gheorghi comandirul de jandarmi cu armaşul cu vreo 30 de ostaşi la mănăstire; şi punând ostaşi prin cerdacurile mănăstirii cu armele în mâini, ca să îngrozească pe sobor să trimită rugăminte în scris către Arhimandritul Dionisie, cum că-l roagă să vie iarăşi să fie stareţ mănăstirii, soborul nu s-a îngrozit nimic, ci a hotărât că nici nu voieşte să-l mai vadă în mijlocul său. Şi după ce prin vreo câteva scrisori către sfatul soborului nu au isprăvit nimic acei boieri, apoi s-au dus, lăsând în urmă mulţime de laude îngrozitoare asupra sfatului soborului.
Deci unii din părinţi se cam îngrozeau văzând atâtea cumpliţii lucrându-se prin partizanii lupului celui ce voia a intra iarăşi în staul; dar însă cu nădejdea întru ajutorul Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu s-au îmbărbătat, şi aşa, deşi «certând ne-a certat Domnul, dar morţii nu ne-a dat» – că prin mila şi înţeleapta punere la cale a înaltului guvern şi a Prea Sfinţitului Mitropolit, împreună şi a iubitorilor de Dumnezeu arhierei ai ţării Moldaviei, care pururea se silesc pentru binele şi întemeierea iubitei patrii – s-a trimis la mănăstire, la faţa locului, o înaltă comisie, politicească şi bisericească. Şi din partea bisericească au fost Prea Sfinţiţii Arhierei Nectarie Sotiriopoleos, locotenent Episcopiei de Roman, şi Meletie Istrati, Episcop Huşului; osebit de aceştia au mai fost şi Arhimandritul Nicon, egumenul Mănăstirii Bisericani. Iar din partea politicească: marele logofăt Grigorie Crupenţchi, adjutantul domnesc Petru Schilete şi alţii.
Şi foarte cu luare aminte, lucrând aceste cinstite feţe fără părtinire şi înfăţoşind pe Arhimandritul Dionisie cu părinţii soborului, asemenea şi jaloba soborului cu ale lui alăturându-le, toate îndreptările lui bine s-au adeverit că nu au fost aşa în ce chip le spunea pe hârtie. Şi apoi văzând el cum că în loc să se folosească, mai tare se încurcă cu înscrisurile lui cele dăscăleşti pe care le dădea ca spre răspuns comisiei la întrebări, a fugit pe taină noaptea din mănăstire, fără ştiinţa soborului şi a comisiei, şi s-a ascuns la Grigorie Cuza (care pe câinii din ograda sa îi avea pe numele Sfântului Nicolae, a Sfântului Gheorghe şi a altora; se vede că cel asemenea pe cel asemenea iubea, căci şi în vremea comisiei veniră la mănăstire împreună cu Vasilie Bucşinescul, şi după cât puteau ajutora ca să intre Dionisie iarăşi stareţ, măcar pe vreme de două săptămâni, dând bani şi rachiu pe la unii din cei mai neputincioşi fraţi, dar însă nimic nu au isprăvit).
Deci lucrând cu frica lui Dumnezeu şi cu înţelepciune acei cinstiţi comisari, şi cunoscând bine nevinovăţia soborului, au arătat către înalta ocârmuire toate pe larg; iar înalt Prea Sfinţitul Mitropolit, înconjurat de clerul ţării Moldaviei, voind ca şi în viitor să nu mai poată acest arhimandrit a tulbura linişte soborului Sfintelor Mănăstiri Neamţu şi Secu, au încheiat un jurnal în acelaşi an 1856 luna august în 18 zile, sub nr. 1246, în care între altele se hotărăşte ca niciodată să nu mai poată fi Arhimandritul Dionisie povăţuitor turmei cuvântătoare şi la asemenea sfinţite aşezăminte, ca să nu mai adauge defăimare treptei prin asemenea osândite urmări. Apoi după aceasta, ocârmuirea bisericească împreună şi cea politicească, socotind ce este de folos şi mai cinstit, spre a mai sta această sfântă Lavră spre slava lui Dumnezeu şi întru lauda Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu şi podoaba patriei, a dat voie soborului, ca potrivit aşezământului, statornicit şi întărit pentru aceste mănăstiri, să-şi aleagă povăţuitor din sânul său, cum va socoti cu dreptul, şi spre care vor avea mai multă încredere şi dragoste, netemându-se de nimeni, şi aşa soborniceşte s-a ales şi s-a pus Părintele Gherasim Stareţ. Acesta a fost din neam drept patriot Moldovean născut în oraşul Botoşani din părinţi bine-credincioşi[31], şi din tânără vârstă iubind viaţa monahicească a alergat la Sfânta Mănăstire Neamţu în soborul Prea Cuviosului Părintelui nostru stareţul Paisie Velicicovschi; şi supunându-se sub jugul Dumnezeieştii ascultări, s-a făcut călugăr iscusit, atât în lucrările duhovniceşti, precum şi în cele politiceşti. Şi cunoscându-se vrednic, a fost pus dichiu pe la moşiile mănăstirii, econom mare şi vechil moşiilor din Basarabia ale mănăstirii şi în alte slujbe de căpetenie. Apoi acum prin voia lui Dumnezeu, cu o împreună glăsuire a tot soborul hirotonindu-se ierodiacon, ieromonah şi hirotesindu-se arhimandrit de Prea Sfinţitul Meletie, Episcopul Huşului, s-a suit la scaunul stăreţiei, precum am zis, în anul 1856 septembrie întâi. Şi era la statul trupului de mijloc, ochii căprui, faţa rotundă, nasul mic, capul mic, gura potrivită, părul în cap şi musteţile în doi peri, dar barba mai mult albă şi mică, şi la glas nu tocmai mare.
Deci netrecând multă vreme după punerea sa în stăreţie, a venit bine-credinciosul caimacam, ocârmuitorul ţării Moldaviei Theodor Neculai Baloş la mănăstire, şi şezând o săptămână întreagă, a cercetat însuşi cu amănuntul şi a aflat că toate au fost adevărate cele ce s-au dezvelit de sobor către înalta comisie pentru Arhimandritul Dionisie, şi bucurându-se s-a întors cu pace întru ale sale.
Apoi după ducerea caiamacamului, cunoscând Părintele Stareţ Gherasim bine în ce stare i s-au încredinţat aceste sfinte mănăstiri, care departe se aflau de starea lor cea dinainte, între altele multe păgubiri ce a pătimit, după împrejurările cu care au fost înghesuite mănăstirile acestea, a văzut că sunt foarte împovărate; şi prin două hrisoave ale domnului Grigorie Ghica, unul din 1855 sub nr. 3016, şi altul din anul 1856, sub nr. 1274, care erau pentru şcoala din mănăstire şi pentru internatul şi gimnaziul din Târgul Neamţului, şi privind la hotărârile fericiţilor ctitori, înzestrătorii acestor sfinte mănăstiri, care numai pomeniri şi rugăciuni pentru dânşii şi pentru toţi pravoslavnicii creştini poruncesc să se facă neîncetat fără a mai zice că iartă pe călugări de acele hotărâri dacă nu le-ar împlini, foarte s-a îngrozit de această mare sarcină ce i s-a pus, căci din pricina neajungerii banilor pentru întinsele cheltuieli, nici pomenirile fericiţilor ctitori nu se pot săvârşi cu toată îndestularea, precum cer ei, nici ţinerea bisericilor şi a soborului şi a casei primirii străinilor nu poate să ajungă deplin spre lauda lui Dumnezeu din pricina lipsei celor de nevoie; toate acestea şi cele asemenea luându-le în băgare de seamă cu prea plecate metanii şi cu lacrimi împreună cu tot soborul, a rugat pe Prea Sfinţitul Mitropolit şi pe înaltul guvern de s-a milostivit asupra acestor sfinte mănăstiri şi a soborului din ele, şi prin hrisovul din anul 1856 noiembrie 29 sub nr. 34, secţia a 2-a, din secretariatul de stat nr. 40, a hotărît să rămînă în totul nelucrătoare acele două hrisoave ale domnului Grigorie Ghica arătate mai sus, regularisind lămurit prin aceasta cum să se urmeze.
Deci în vremea stăreţiei sale s-a întâmplat o minune în această sfântă mănăstire întru acest chip: un om, anume Vasilie a lui Toader Chiţescul din satul Roşiorii, ţinutul Sucevii, moşie a boierului Iancu Forăscu, în anul 1856, decembrie în 6 zile, a pătimit aceasta că din bun sănătos l-a apucat o ameţeală cu nebuneală amestecată, încât fugea pe câmpi. Deci prinzându-l alţi oameni, l-au adus la biserica cea de acolo a satului cerând rugăciunile preoţilor, unde după puţin a şi amuţit desăvârşit neputând vorbi nimic; iar în anul 1857, martie 11, trimiţându-l boierul cu scrisoare la această mănăstire spre a i se face sfintele rugăciuni pentru tămăduire, i s-a făcut sfinţirea apei şi i s-au citit rugăciunile Marelui Vasilie, şi i s-a făcut Sfântul Maslu de trei ori. Şi la sfârşitul Sfântului Maslu de a treia oară, când au deschis ieromonahii Sfânta Evanghelie spre a o pune pe capul bolnavului după obicei, în vremea rugăciunii celei de pe urmă a rânduielii Sfântului Maslu, atunci s-a întâmplat să fie acolo scris tocmai cuvântul acesta care zice aşa: «Effatha, deschide-te» (Marcu 7, 34). Deci văzând-o aceasta preoţii au zis lui: „Cere-ţi iertăciune, Vasilie!”, iar el atunci cu luminat glas a strigat „Blagosloviţi părinţi sfinţi şi mă iertaţi pe mine păcătosul”, şi aşa a rămas vorbind foarte lămurit, şi s-a tămăduit şi de celelalte neputinţe desăvârşit, prin mila Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, şi s-a dus la casa sa bucurându-se.
‹fragment despre înnoiri şi ctitorii la Mănăstirile Neamţu şi Secu şi schiturile Vovidenia şi Sihăstria Secului›
Iar Părintele Arhimandrit şi Stareţ Gherasim, voind să aducă după cât se va putea iarăşi la starea cea dintâi mănăstirea, s-a apucat şi a pus în lucrare ca să se săvârşească la loc zidirile ce le-a sfărâmat Arhimandritul Dionisie, şi a pus de a zugrăvit toată casa trapezei obştii foarte frumos, şi s-a apucat ca să facă meremet[32] şi soborniceştii biserici a Înălţării, însă numai cât a început a strica acoperământul vechi să o acopere cu tablă de aramă şi a început a-şi aduce materialul, şi îndată s-a pornit balaurul iadului, diavolul, cu toate puterile prin slugile sale şi a oprit lucrul şi a prăpădit materialul tot întru acest chip:
În anul 1859, domnul Moldaviei Alexandru Cuza, prin ofisul sub nr. 121 a pus îndatorire ministrului bisericesc de a trimis în Mănăstirea Neamţului o comisie, înjghebată de cinci persoane mireni, adică Alexandru Tiriachiu – ministrul cultului, Iancu Ghica – adjutant domnesc, Grigorie Cozadin, Scarlat Pastia, Costică Cerchez – secretar, şi două persoane din partea clerului, însă nu rânduiţi de chiriarhul ţării după Canoanele Bisericii, ci numai de satana rânduiţi şi de ofis numite şi anume: Melhisedec[33] Arhimandritul, rectorul Seminariei de Huşi, şi Protoiereul Dimitrie Mateiaşi, rectorul Seminariei de Roman.
Aceştia cu toţii, însoţiţi cu comandirul de jandarmi al districtului ţinutului Neamţu, au sosit fără de veste la Mănăstirea Neamţului în 11 iunie, nu spre închinare, ci spre prădare; şi mergând cu toţii drept în chilia stăreţească, şi spunând Părintelui Arhimandrit Gherasim, Stareţul actual, misia lor, Stareţul le-a vorbit cele de cuviinţă, hotărând că nu le dă averea mănăstirii; iar dacă guvernul voieşte să o ia, apoi numai prin putere o va lua, căci soborul nu are arme să-i stea împotrivă; şi auzind acestea numiţii comisari, îndată cu repejune au trimis porunci ca să adune tot soborul de la Mănăstirea Secului şi de pe la Schiturile Vovidenia, Pocrovul, Sihăstria Secului şi Sihla, la Mănăstirea Neamţului. Şi după ce s-au adunat, îndată au poruncit de s-a tras clopotul cel mare, ca să meargă cu toţii la trapeză. Însă până a nu intra soborul la trapeză, mai întâi a pus comandirul jandarmi la uşa trapezei în rând ca marşrut[34]; şi aşa printre jandarmi a intrat soborul în trapeză, rămânând jandarmii la uşă.
Deci adunat fiind tot soborul, s-a suit în amvonul trapezei (unde se citea cuvântul lui Dumnezeu către sobor) Alexandru Tiriachiu ministrul şi cu Grigorie Cozadin, şi a citit în auzul tuturor ordinul domnesc cel pentru prădarea mănăstirii, asupra căruia Părintele Stareţ Gherasim a dat răspuns că „Soborul nu se împotriveşte ocârmuirii, fiindcă are mai vârtos şi poruncă apostolică, de a se supune stăpânirilor celor mai înalte; dar ne pare rău de aceasta, că vedem adunare care nu este nici de cinstea soborului şi nici de a unui guvern creştin[35], fiindcă stau jandarmi la uşa trapezei, puşi în rând ca marşrut, care lucrare dă înţelegere fiecărui privitor ca şi cum soborul nu ar voi să se supună stăpânirii”. Şi auzind acestea comisarii, îndată ministrul a început ca un leu a striga din amvon cu mânie asupra Stareţului şi a-l înfrunta în faţa soborului cu multe feluri de cuvinte scandaloase zicând că nu este trebuinţă lui de a lua seama lucrărilor comisiei domneşti, căci ea poate face orice va voi. Şi altele multe a mai zis, care sunt publicate prin adaosul Buletinului Oficial al Moldaviei, nr. 63 din luna august 1859.
Apoi ieşind din trapeză aşa mânioşi şi însoţiţi cu jandarmi, au început a pecetlui uşile prin mănăstire, adică cancelaria – în care erau actele lucrătoare –, biblioteca – unde se păstrează hrisoavele şi toate documentele ctitoreşti şi cărţile cele de vânzare –, pirgul cel mare – unde este toată arhiva şi biblioteca cea veche a mănăstirii, în care se păstrează cărţile vechi în mai multe limbi, şi tălmăciri de prin alte limbi în limba moldovenească încă netipărite –, cancelaria cămării, şi însăşi toată cămara chinoviului; însă mai întâi au luat din ea lada cea de fier, în care se păstrau toţi banii mănăstirii şi 15.000 de galbeni austrieci; erau numai aur, pregătiţi pentru meremetul soborniceştii biserici a Mănăstirii Neamţului; iar 400 de galbeni pentru înnoirea schitului Orgueştii, care se lucra. Şi mare deosebire se înţelegea de la păgânia turcilor până la aceşti prădători: căci în anul 1821, când erau volintirii în Mănăstirea Secului, atunci la Mănăstirea Neamţului, precum am scris în istorisirea stăreţiei Părintelui Arhimandrit Ilarie, s-au fost pus spre pază turci; iar la ridicarea lor din mănăstire, Părintele Stareţ Ilarie a scos să le dea 400 de galbeni bacşiş, iar turcii nu au voit să primească, zicând că mulţi mănâncă de la mănăstirea aceasta, şi ei au blestem de la proorocul Mohamet să nu ia de la case obşteşti, ci mai ales să dea. Şi încă spre dovadă au făcut cu a lor cheltuială vreo câteva zile mese cu peşte pentru tot soborul lavrei. Iar aceşti comisari volterişti şi calvinişti şi luteranişti au dezbrăcat pe Mănăstirea Neamţului şi pe cele alte de averi zicând că suntem de un sânge cu italienii.
Iar după acestea însuşi ministrul Tiriachiu, cu o pornire foarte furioasă şi cu tot dispreţul, a luat din mâinile Stareţului şi cheia care era de la lada cu banii lavrei, fără să-l mai întrebe ceva cu blândeţe, şi îndată a pus străjeri jandarmi, atât pe la numitele locuri, cât şi prin prejurul mănăstirii, ca nici un călugăr să nu poată ieşi afară altfel fără numai prin ştirea ministrului şi a comandirului de jandarmi. Şi aşa, prin acest fel de forme, Tiriachiul, Cogălniceanul, Cozadin, Cerchez, Ghica, Ciulei, Borie, Panu, Pastia, Vîrnav, Cuza, Roset şi alţi cinovnici[36] şi ştrengari, cei mai înjosiţi şi lepădaţi de Dumnezeu, cu crucile şi răscrucile în gură, fără de nici o frică, spurcaţii şi nelegiuiţii, au prădat desăvârşit sfintele mănăstiri şi au făcut turme, cirezi şi herghelii din vitele călugărilor.
Apoi tot această nelegiuită comisie, îndată a pus în mănăstire şi o altă osebită ocârmuire – fără de ştiinţa chiriarhului şi împotriva Sfintelor Canoane ale Bisericii Pravoslavnice, care hotărăsc ca în mănăstire de monahi numai o începătorie să fie, iar nu două –, căci a pus un comitet, întărit cu act din partea ministrului cultelor, sub titlul de administrativ, izbind comisia cu înformarea acelui comitet chiar în dignitatea chiriarhului şi a lavrei, fără să mai poarte vreun respect şi către stareţul legiuit şi să nu facă conrupţie soborului, neluând ei seama că la tagma monahicească nu se încap nicidecum a fi alţi administratori afară de stareţul şi de duhovnicii soborului. Şi îndată acel ticălos comitet şi-a făcut pecete osebită de a soborului şi a început a se amesteca în lucrările duhovniceştii rânduieli şi documentele cuvenite numai dignităţii Stareţului, neîntrebând de nimic pe Stareţul şi necerându-şi sfătuire; ba încă la atâta obrăznicie a ajuns, că i-a trimis stareţului şi adresă cu invitare, ca numaidecât să oprească de liturghisit pe duhovnicii care nu ascultă de poruncile comitetului.
După aceasta domnii comisari, voind să stingă pomenirea călugărilor ce s-au ostenit în sfintele ascultări chinoviale, şi pentru ca urmaşii monahi care după vremi vor fi în mănăstire nici să nu mai ştie ce administraţie şi ce regulă a avut acest numeros sobor, au încărcat toate delile[37] din arhiva mănăstirii, în număr de 1189, cuprinzătoare de contracte, de condiţii şi de altele felurite înscrisuri începătoare din anul 1778, şi altele 264 de dele, cuprinzătoare de toate semile[38] Lavrei Neamţului, de primiri şi de cheltuieli, întărite, încredinţate, ... şi pecetluite, şi altele 76 de condici de semile soborului Lavrei, legate cu mucava şi controlate, începătoare în anii 1780 – potrivit poruncii domnescului ofis sub nr. 171, care este publicat prin buletinul oficial nr. 47 în anul 1859 iunie 11 zile –, ba încă pe cele mai din urmă condici însuşi ticălosul comitet noaptea încărcându-le pe din dosul cămării lavrei, ca să nu simtă soborul, în vremea privegherii Sfântului Marelui Ierarh Neculai, le-au trimis la ministrul bisericesc de care era înjghebat numitul comitet (adică: Sofronie Vârnav, Ieremia Zane, Antim, Timothei, Petru Gheorghiu, Anastasie Racliş, cu tovarăşii lor). Încă acest ticălos comitet, pe lângă alte nelegiuiri, a învoit şi musafir ca să mănânce carne, în toată vremea Sfântului şi Marelui Post în mănăstire, care nelegiuită faptă niciodată nu a aflat loc întru aceste sfinte mănăstiri. Şi măcar deşi mult le-a stat împotrivă Părintele Stareţ Gherasim, dar însă ei mergând de-a dreptul la arhondaricul cel mare, au hotărât arhondarului zicând: „Noi ca comitet dezlegăm”; şi îndată Nichita Darie, care lua pe fiecare an leafă câte 3.000 de lei numai ca să ţie cu dânşii şi să dea mâncare bună şi de ajuns comisarilor prădători, le-a împlinit toată porunca, dând bucate de carne de obşte în toate zilele de peste an la musafiri. Pe aceste prădări şi dezbinări ale clerului celui tânăr privindu-le cu ochii săi şi judecându-le cu mintea, Prea Sfinţitul Chiriarh al ţării, Mitropolitul Sofronie, şi cunoscând că acestea sunt începeri ale sfărâmării Bisericii Pravoslavnice din Moldavia, îndată a şi protestat de asemenea nelegiuite lucrări către domnul Alexandru Cuza, cu protestul sub nr. 1334, anul 1859 septembrie 9 zile asupra ofisului domnesc nr. 174, care era întăritor şi povăţuitor comisiei prădătoare, dar însă nimic nu a isprăvit cu aceasta, ci încă mai tare l-a întărâtat pe domnul Cuza asupra călugărilor. Deci tot în anul 1859, octombrie 18, mergând iarăşi la Mănăstirea Neamţului ministrul bisericesc Alexandru Tiriachiul, şi sfătuindu-se cu Sofronie Vârnav şi cu ajutorii săi, a mers la Părintele Stareţ Gherasim şi a început a zice: „Să porunceşti a scoate afară din soborniceasca biserică pravila ce se săvârşeşte în limba slavonă”. Iar Stareţul nicidecum nu s-a învoit. Atunci ministrul izbind cu pumnul de trei ori în masa din casa Stareţului, a strigat la sfinţia sa: „Numaidecât să săvârşeşti această bună voire şi hotărâre a guvernului”. Şi Părintele Stareţ i-a spus lămurit că el nu este pus stareţ ca să strice rânduielile mănăstirii, ci ca să le păzească nestrămutate, precum sunt aşezate de Prea Cuviosul Părintele nostru Stareţ Paisie Velicicovschi, arătând şi către Icoana Prea Fericitului Stareţ cu mâna. Şi aşa ieşind ministrul şi cu comitetul din chiliile stăreţeşti, cu multe laude tiraneşti au mers cu toţii în soborniceasca biserică, şi cu mare obrăznicie şi cu tiraneşti vorbe şi râsuri au început a smânci sfintele cărţi sloveneşti din strană, şi scoţându-le pe acestea afară, îndată s-au pus prin trăsuri şi au alergat şi la Mănăstirea Secului întru aceeaşi zi, făcând asemenea batjocură şi acolo în biserica lui Dumnezeu. Apoi tot întru această vreme, au luat şi maşina tipografică cu toate strumentele de la mănăstire, întru o zi de Duminică, nelăsînd nici măcar până ce se va săvârşi cartea Dumnezeieştii Liturghii care atunci începuse a se tipări[39]. Şi încă Mihail Kogălniceanu silnicea pe singuri părinţii tipografi ca să o desfacă şi să o încarce; dar însă nici întru un chip nu s-au învoit a o face aceasta părinţii, ci se ruga neîncetat ca să se milostivească şi să lase maşina, măcar până ce se va isprăvi de tipărit Liturghia, din care abia o duiumă era gata. Însă ei nu numai că nu s-au milostivit a lăsa lucrul cel chiar drept al soborului, ci îndată au adus jidovi şi au desfăcut maşina şi o au încărcat luând-o în folosul lor, suduind pe călugări tot de cruci şi de răscruci. Asemenea au luat şi instrumentele legătoriei şi ale vărsătoriei, tot cu tiranie, încă şi un teanc nou ‹de hârtie› pentru tipărit, şi maşinile cele de lucrat postavul trebuitor pentru hainele soborului acestei lavre. Deci după toate prădările şi tiraniile câte s-au făcut şi s-au vărsat asupra soborului Lavrei Neamţului, s-a mai apucat ticălosul Sofronie Vârnav încă şi de spus cuvinte în biserică şi în trapeză, din sec capul său din lăuntrul căruia descoperea o tăinuită ereticească şi păgânească otravă, şi încă a oprit de a se prăznui în soborniceasca biserică şi slujbele a multor sfinţi, precum vom arăta în tomul următor. Apoi în anul 1860, Sofronie Vârnav a bătut telegraful din târgul Piatra, cerând de la Guvern grabnică voie ca să surghiunească pe părinţi, câţi va voi el din sobor, şi a dobândit putere nemărginită prin mijlocirea lui Costică Cerchez, ce era înţeles cu dânsul mai dinainte, şi aşa, luând pe ispravnicul de ţinut ce era văr cu dânsul, anume Scarlat Vârnav, şi venind în mănăstire cu mulţime de jandarmi în 21 april, îndată fără de veste a închis sub caraul[40] pe şapte părinţi proiestoşi. Iar Părintele Stareţ Gherasim şi cu tot soborul, văzând această cumpliţie fără de omenie, foarte s-a îngrozit, şi nedumerindu-se ce este, s-a sfătuit cu părinţii duhovnici, şi au mers cu toţii împreună în arhondaricul cel mare al mănăstirii, şi au început a ruga pe ispravnicul ca să spună ce este pricina de a închis sub arest pe acei părinţi, aşa, nejudecaţi. Şi el a răspuns că lui aşa-i este poruncit, şi numai comitetul din mănăstire ştie. Deci Părintele Stareţ Gherasim a întrebat şi pe ticălosul Sofronie, fiind de faţă, ca să spună ce vinovăţie au făcut părinţii acei ce erau puşi sub arest. Iar el, în faţa ispravnicului şi a altor persoane, a început a ocărî şi pe Stareţul şi pe toţi Părinţi duhovnici, cu cele mai mari defăimări şi îndată a pus jandarmi şi la uşa clopotniţei, hotărând ca să nu mai suie nimeni la toacă sau la clopote fără învoirea ispravnicului; asemenea a pus şi împrejurul a toată mănăstirea vreo 40 de plăieşi cu puştile şi au scos vorbe în sobor că are să surghiunească 50 de călugări. Iar în 22 april, nejudecând nimic pe acei şapte călugări, ci numai scoţându-le nume că sunt bostangii, i-a surghiunit cu nepovestite silnicii tirăneşti înconjuraţi de jandarmi. Şi după aceasta, tot prin maşinăriile acestui ticălos Sofronie, întru acelaşi an 1860 iulie 20, s-a făcut judecată nedreaptă asupra Prea Cuvioşiei Sale Părintelui nostru Arhimandrit şi Stareţ Gherasim, de către boierul Grigorie Cuza, moşul lui Alexandru Cuza, şi s-a şi scos din stăreţie; şi apoi mergând acel Sofronie la Prea Sfinţitul Mitropolit Sofronie de două ori l-a rugat ca să-l hirotonească ierodiacon, dar neînvoindu-se nicidecum Mitropolitul la această cerere a lui vicleană, ştiindu-l nevrednic – pentru că făcuse şi vreo două ucideri –, îndată el i-a proiectat surghiunia. Şi aşa întru acelaşi an, luna lui noiembrie în 8 zile, în vremea Dumnezeieştii Liturghii, mergând la Mitropolie cu mulţime de jandarmi Mihail Cogălniceanu – ministrul primar – şi Costică Cerchez şi alţi mulţi tovarăşi ai lor, au luat fără de veste cu tirănească neomenie pe Prea Sfinţitul Mitropolit, fără să-l mai lase să-şi pună ceva la cale sau să-şi ia pe cineva din tagma duhovnicească cu sine, şi punându-l întru o trăsură, înconjurat de jandarmi cu săbiile scoase, l-au dus cu mare nemilostivire şi grăbire în surghiun la Mănăstirea Slatina. Şi tot atunci, întru a 14-a zi noiembrie, venind la mănăstire arhiereul Vladimir Suhopan[41] şi ministrul bisericesc Alexandru Romalo, cu Gheorghe comandirul de ţinut cu ai săi jandarmi, şi punând deodată şase jandarmi la chilia Stareţului caraul, a doua zi de noapte l-au dus înconjurat de jandarmi în surghiun la Sfânta Mănăstire Coşula, şi acolo l-au pus sub mare strajă.
Iar în anul 1861, pregătindu-se Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Sofronie ca să treacă în Basarabia sub scutul pravoslavnicului împărat a toată Rusia şi simţind vrăjmaşii, au făcut în toate chipurile ca să nu treacă în grab, şi aşa înăduşit fiind de necurmatele tiranii, s-a mutat către Domnul şi s-a îngropat în pridvorul soborniceştii biserici a Sfintei Mănăstiri Neamţu întru acelaşi an 1861, mai în 21 de zile, Duminică. Asemenea şi Părintele nostru, Arhimandritul şi Stareţul Gherasim, după amara surghiunie, din multele întristări ce pe toată ziua i se adăugau, neîncetat vărsând găletuşi de sânge din lăuntru, s-a mutat către Domnul întru acelaşi an, luna august în 18 zile, întru al treilea ceas al nopţii, vorbind până la cea mai de pe urmă răsuflare, şi dând blagoslovenie, iertare şi pace la toţi; numai singur ticălosul Sofronie nu s-a dus la iertăciune, şi încă şi după moarte s-a arătat cu răutate asupra Stareţului, că nu i-a dat grâu şi miere ca să-i facă colivi pentru panahizi. Aşa s-a săvîrşit Prea Cuviosul Ieroschimonah, Arhimandrit şi Stareţ Gherasim, în vârstă de 61 de ani, pătimind amândoi, împreună cu Mitropolitul Sofronie, pentru că nu s-au învoit prin nici un fel de îngroziri a se uni împreună cu prădătorii Sfintelor Mănăstiri Neamţu şi Secu, şi s-a îngropat lângă soborniceasca biserică a Sfintei Mănăstiri Neamţu, în partea despre amiază-zi. Apoi Sofronie Vârnav cu a sa partidă rămânând neîngrijat despre Mitropolitul şi despre Stareţul, se silea prin cei mai uşori de minte făcând toate chipurile ca să se hirotonească el şi să intre el stareţ soborului acestei lavre. Dar însă în urmă prin învoirea celei mai multe părţi a soborului s-a ales şi s-a pus Părintele Timothei[42], hirotonindu-se după trepte, ierodiacon, ieromonah şi hirotesindu-se arhimandrit. Iar Sofronie a rămas ca şi întâi, iarăşi balaur al iadului muşcând pe fiecare cu dinţii săi. Deci pe toate acestea necreştineşti urmări şi altele nenumărate privindu-le cu jale soborul, a făcut mulţime de jalbe cu cereri către guvern ca să se trimită comisie duhovnicescă să judece pe Sofronie Vârnav în sobor şi să facă dreptate soborului. Şi neavând ce face domnitorul Cuza, măcar pentru ochii oamenilor, a rânduit pe Prea Sfinţitul Arhiereu Vladimir Irinopoleos[43] şi cu alţii, însă Sofronie Vârnav, şezând şase săptămâni în Iaşi, a oprit acea comisie şi a venit numai el împreună cu Dimitrie Roset, ministrul bisericesc, la mănăstire, care în loc să facă dreptate soborului şi să judece toate pricinile lui Sofronie Vârnav pe care le însemnase soborul întru un memoar, el a început a ponegri tot soborul cu cuvinte pline de otravă, numindu-ne pe toţi rusolatri. Şi încă Sofronie a început a striga că moşiile ce le are mănăstirea în Basarabia el le va cere prin ocârmuirea Moldaviei de la Franţa, şi Franţa le va lua cu putere de la Rusia. Iar soborul a început a zice că nu are altă cerere, fără numai ca să se dea dreptăţile ce le-a mai avut înainte aceste Sfinte Mănăstiri, şi ministrul Roset a hotărât strigând că „Numai atunci veţi dobândi dreptăţile mănăstirii care le cereţi, când ţarul Alexandru Nicolaievici al Rusiei vi le va da, iar de la domnul Alexandru Cuza să nu le nădăjduiţi vreodată”.
Şi după acestea, pe Arhimandritul Timothei, Stareţul ce s-a pus după surghiunia Părintelui Gherasim, prin formal înscris l-a mărginit ca numai să dea blagoslovenie pentru toacă, pentru clopoţelul trapezei şi să primească preotul cu prescura, iar celelalte drepturi, pe toate, necanoniceşte le-a însuşit comitetului. Şi încă a îngrozit pe sobor că are să surghiunească şaptezeci şi patru de nume pentru totdeauna din mănăstire, între care se cuprind Arhimandritul Timothei Stareţul şi Părintele duhovnic Isihie, Egumenul Mănăstirii Secului, şi mai toată ceata duhovnicească, însă soborul pe taină a trimis ştiinţă la consiliul miniştrilor despre această punere la cale a lui Dimitrie Roset, şi aşa nu şi-a putut împlini acel plan. Dar şi-au diriguit altul mai viclean, căci au dat voie comitetului, ca cu ce chipuri vor şti ei, să împrăştie pe părinţii duhovnici din sobor. Şi îndată Sofronie Vârnav trimitea câte un ţigan străjer ca să cheme pe câte un duhovnic la comitet, dar cu hotărâre ca să nu-l lase până ce nu va porni, ci să-l ia dinapoi. Şi după ce mergea duhovnicul, le punea înainte că este porunca ministrului ca să meargă el de ascultare la cutare vie, sau la locurile unde erau calicii şi calicile toate de prin ţară adunate, sau la vreun boier să slujească când îi va porunci boierul, sau cu vreun neamţ ca să măsoare nişte pământ, ca să nu mai aibă vreme a-şi citi vreo rugăciune, sau şi sub nume de egumen la vreun schit – numai să-l depărteze din sobor. Şi dacă duhovnicul ar fi zis că nu poate a primi acea slujbă fără blagoslovenia Stareţului, sau că este vătămat şi bolnav şi se roagă de iertăciune, apoi ei îndată se sfătuiau ca să încheie act şi să-l trimită surghiun pe numitul duhovnic, fiindcă se pune împotrivă orânduirilor ministerului. Şi aşa prin această drăcească maşinărie, ticălosul Sofronie Vârnav s-a făcut şi mai cumplit batjocoritor decât înainte, atât Stareţului în faţă, cât şi întregului sobor, neîncetat strigând şi în biserică şi în trapeză şi în tot locul că sunt cu toţii bostangii împreună cu Stareţul lor.
Şi văzând părinţii lavrei că din zi în zi se tot adaugă aceste cumpliţii necreştineşti, au început a-şi părăsi metania şi chiliile şi toate ale lor şi a se duce unii pe la Sfintele Locuri ale Ierusalimului şi ale Sfântului Munte Athon; iar alţii au trecut tainic în Basarabia[44] la moşiile mănăstirii, sub scutul prea puternicului pravoslavnicului împărat a toată Rusia Alexandru Nicolaievici, şi au fost primiţi cu adevărată dragoste creştinească; căruia milostivul Dumnezeu să-i dăruiască lungime de zile, ca să ne aducă pe toţi iarăşi la fericire; şi în vecii cei fără de sfârşit să i se facă veşnică pomenire numaidecât. Amin.
- extras din teza de licenţă în teologie (prezentată în 2001) a Monahului Filotheu Bălan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu