18. Eu mă voi sluji de cele spuse mai înainte în chip mai larg, şi voi lăsa deoparte acum cuvintele Evangheliei ce vin la rând, văzând că vă sileşte ceasul la nevoile trupului vostru şi la lucrurile vieţii.
Insă voi să luaţi seama la samarineanca aceasta: de cum a auzit ea cuvintele evanghelice, pe care şi noi le vestim evlaviei voastre, pe dată a dispreţuit lucrurile cele mai trebuincioase trupului ei.
Căci a lăsat îndată şi ulciorul, şi casa ei, şi, dând fuga în oraş, i-a chemat pe samarineni, întorcându-se cu ei la Hristos. Căci prin acele cuvinte, „Veniţi de vedeţi”, ea le spune de-a dreptul: „Insoţiţi-mă pe mine şi eu vă voi călăuzi şi vă voi arăta acum vouă pe Mântuitorul Cel din cer, Care a venit în lume!”.
19. Astfel ea îndată i-a mânat pe ei şi i-a înfăţişat lui Hristos. Iar ea ne învaţă pe noi, prin aceea că a părăsit şi casa ei şi ulciorul, socotind mai de cinste decât cele de nemijlocită trebuinţă câştigul dobândit din învăţătură, pe care şi Domnul, în Evanghelie, l-a numit către Marta, cu privire la Maria care asculta cuvântul Său, „partea cea bună” [Luca 10, 42].
Dacă trebuie să dispreţuim cele nemijlocit trebuincioase nouă, cu cât mai mult trebuie să dispreţuim noi celelalte lucruri?
Căci ce te sileşte pe tine şi ce te îndepărtează de la învăţăturile cele de folos pentru suflet? Grija de casa ta, de copii şi de soţie? Tristeţea ori bucuria pentru vatra sau rudele tale? Cumpărarea bunurilor sau vânzarea lor? Folosirea tuturor celor pe care le ai la îndemână, sau mai degrabă reaua lor folosire?
Ascultă însă cu înţelegere învăţăturile apostolice: „Şi aceasta v-o spun, fraţilor: că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea. Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece” [I Corinteni 7, 29-31].
20. Ce înseamnă „vremea s-a scurtat?”
Viaţa este scurtă, moartea este aproape, lumea aceasta este stricăcioasă. Cel ce rămâne de-a pururi este altfel, iar dispreţuirea lumii de acum ne trimite pe noi către El, în deplină siguranţă.
Pregătirea pentru acea lume ce va să vie înseamnă să trăieşti îndepărtându-te, după putinţă, de cele lumeşti, de petrecerea de aici, şi, pe cât eşti în stare, să te păzeşti de stricăciunea vieţii de acum.
Aşa precum, când se întâmplă un atac puternic asupra părţilor din afară ale unei cetăţi, noi avem ogoarele noastre ca şi cum nu le-am avea şi vreme îndelungată, păzindu-ne de acei vrăjmaşi, stăm înăuntrul cetăţii, în siguranţă, iar dacă pentru o vreme duşmanii se retrag, îndepărtându-se, ne folosim în acel răstimp de locurile de plimbare de dinaintea cetăţii, dar nu ne întindem prea mult şi nu le folosim fără măsură, având în vedere că răstimpul acela este drămuit, tot astfel Apostolul ne îndeamnă să folosim bine lumea aceasta, dar să nu ne slujim de ea fără măsură.
Să luăm aminte la duşmanii cei nevăzuţi care ne atacă în chip cumplit şi la putreziciunea care ne aşteaptă.
Fiindcă Apostolul spune: „… chipul acestei lumi trece” [ I Corinteni 7, 31; vezi şi II Corinteni 4, 18 etc.].
Pentru că cele de faţă şi de acum n-au plinătatea fiinţei adevărate, ci, după cum arată Apostolul, nu sunt decât amăgiri [aparenţe], fiind ele trecătoare [în devenire], iar nu statornice [esenţiale], arătându-se pentru puţină vreme, pentru ca apoi să se petreacă; iar dacă cineva ar voi să le ţină în loc, nu va putea niciodată, aşa cum nu poate fi ţinută în loc umbra unui nor de vară secetos, purtat de vânt, în goană trecător.
Căci de ar voi cineva să le oprească, cele de faţă şi de acum nu pot fi reţinute cu nici un chip, iar aceasta din două pricini.
Nu numai că lumea aceasta trece, dar şi fiecare dintre noi, cei care ne folosim de ea, ne petrecem din lume, uneori chiar înaintea celor ce ne sunt nouă familiare şi apropiate. E tot aşa cum fiecare om străbate un drum oarecare, felurit păşind şi mişcându-se de-a lungul lui, dar se întâmplă una din două: fie omul, mergând pe drum, ajunge mai înainte şi cele ale drumului nu le poate păstra la sine, fie omul acela ajunge la urmă, străbătând drumul vieţii acesteia, şi nu poate stăpâni şi ţine cu tărie cele ce sunt în viaţa aceasta.
Căci omul fiind muritor este legat de cele din viaţa aceasta, care sunt şi acestea schimbătoare. Aşadar omul se schimbă în multe feluri, fiind legat de cele schimbătoare, şi pierde cele pe care le posedă, bogăţia poate, strălucirea, voioşia, sau murind el ajunge să-şi aducă sieşi schimbarea cea mai însemnată, şi pleacă gol, părăsind cele ce sunt acum şi nădejdile pentru acestea. Poate pentru copii? Dar ce plăcere va avea el din aceasta? Căci el nu mai are simţire pentru cele de aici, iar copiii săi vor sfârşi în acelaşi fel, sau în altul…
21. Sfârşitul celor ce sunt strâns legate de lumea aceasta este totdeauna, aşadar, nenorocire, întrucât în cele din urmă [oamenii muritori] vor fugi goi şi vor părăsi aici toate cele ce le-au fost dragi. Dar pentru cei care dispreţuiesc cele ale lumii acesteia şi iscodesc tainele lumii ce va să fie, pentru cei ce se ostenesc să săvârşească cele de folos pentru moştenirea lumii aceleia, moartea, când vine, nu aduce stricăciune şi pagubă, ci îi mută mai degrabă pe acei oameni de la cele deşarte şi trecătoare către ziua cea fără de apus, către viaţa cea fără de moarte, către bogăţia cea de necheltuit, către desfătarea cea necurmată, către slava cea veşnică, către cele ce există cu adevărat şi dăinuiesc neschimbate.
22. De care fie ca noi toţi să avem parte, cu harul şi cu iubirea de oameni a Celui ce a aplecat ce-rul şi a coborât pentru noi, şi nu numai până la noi, ci şi până la sufletele cele zăvorâte în beznă, şi Care de acolo, întorcându-Se prin slăvită Sa înviere şi ridicare din morţi, ne-a adus nouă lumina şi cunoaşterea şi nădejdea celor veşnice şi cereşti, întru care El este preaslăvit în vecii vecilor. Amin.
din „Omilii – volumul I ”, Sfantul Grigorie Palama
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu