Mai mulţi locuitori din comuna Nereju se pregătesc să organizeze un miting de amploare în faţa Episcopiei Buzăului şi Vrancei. Aceştia sunt nemulţumiţi de faptul că fostul stareţ, Macarie Beşliu de la Poiana Mărului, a fost exilat de reprezentanţii Episcopiei la schitul Munteoru. Liderul nerejenilor, Toader Gemănaş, spune că valorile creştinismului sunt terfelite şi aruncate în derizoriu prin această „mârşăvie“, la care a fost supus fostul stareţ Macarie. „Suntem profund dezamăgiţi de nelegiuirile făcute de Episcopia Buzăului şi Vrancei la Mănăstirea Poiana Mărului. Locuitorii de la noi, dar şi din comunele învecinate sunt mâhniţi de faptul că părintele Macarie a fost mutat forţat la schitul Munteoru. Este tare greu şi oamenii nu mai pot ajunge să primească un sfat, o vorbă bună pentru a trece mai uşor peste necazurile de zi cu zi. Deja relele ne urmăresc la tot pasul, iar starea noastră sufletească este încărcată la maxim. La Munteoru nu se poate ajunge. Părintele Macarie ne dădea acea bunăstare sufletească, mai ales prin orânduirile bisericeşti pe care le respecta cu sfinţenie. Cei de la Episcopie mint în toate felurile, iar realitatea din teren este cu totul alta. După plecarea părintelui nu se mai ţin slujbe la Poiana Mărului. Acest lucru nu au reuşit să-l facă nici măcar comuniştii şi se întâmplă acum în zilele noastre. E strigător la cer“, a declarat Toader Gemănaş. Acesta îi îndeamnă pe vrânceni să fie alături de fostul stareţ Macarie Beşliu şi îi cheamă la schitul Munteoru. „Oamenii aşteaptă revenirea părintelui Macarie la Poiana Mărului. Nu vom mai aştepta mult acest lucru şi ne vom face dreptate singuri, deoarece dreptatea de aici de pe pământ este una strâmbă. Îi rog pe toţi cei care sunt alături de Mănăstirea Poiana Mărului şi care cred în slujbele părintelui Macarie, să încerce să ajungă la schitul Munteoru, unde se află fostul stareţ, pentru a participa la slujba de aghiasmă, ce are loc pe 1 ale fiecărei luni de peste an. Toate acestea dovedesc faptul că, în continuare, credincioşii sunt alături de părintele Macarie. Dacă nu vom avea câştig de cauză la mitingul de la Buzău, vom face acelaşi lucru în faţa Patriarhiei Române, să vedem dacă Preafericitul Daniel tolerează abuzurile celor de la Buzău. Suntem hotărâţi să mergem până în pânzele albe şi cu ajutorul lui Dumnezeu, Testamentul Lui Vasile Cel Mare să nu fie batjocorit în fel şi chip de anumite personaje“, a mai spus Toader Gemănaş.
29.6.10
Stareţul Tadei: Pe cel nelinistit poti sa-l pui si in Rai, si tot i se va parea ca nici acolo nu ii este bine!
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR: Cuvânt la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel
din “Predici la duminici si sarbatori”
(29 iunie)
„Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt;
şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar”
(I Corinteni 15, 10)
Cuvânt de laudă Apostolului Pavel
Ce este omul, cât de mare este nobleţea firii noastre şi de câte virtuţi mari este capabilă această făptură -omul – nimeni nu a arătat mai bine decât Apostolul Pavel.
El stă acum de faţă cu glas mare spre a răpune pe toţi pârâşii firii, spre a apăra pe alcătuitorul firii, spre a ne încuraja la fapta cea bună şi spre a astupa gura clevetitorilor care mint, spunând că firea omenească nu este capabilă de nici un bine. Pavel nu a primit o altă fire decât noi, nu a dobândit alt suflet, nu a locuit în altă lume, şi, cu toate acestea, a întrecut cu mult pe ceilalţi oameni.
Mai întâi, acest Apostol nu s-a înspăimântat de nici o pătimire, de nici un necaz care i s-a întâmplat pentru fapta bună şi pentru dreptate, ci cu bucurie s-a supus tuturor necazurilor şi le-a numit pe acestea „vremelnice şi uşoare” (II Corinteni 4, 17). Dar încă şi mai vrednic de mirare este că el a făcut toate acestea fără să urmărească vreo răsplătire.
Noi nu suportăm niciodată nici un fel de osteneală şi necaz, fără să aşteptăm răsplătire; el însă le-a luat asupra lui fără răsplată, cu bucurie şi cu dragoste, şi nu s-a tânguit de slăbiciunea trupească, nici de mulţimea treburilor, nici de tirania trupului, nici de nimic altceva.
In toate zilele el se făcea mai râvnitor, şi cu cât primejdiile îl împresurau mai mult, cu atât el devenea mai curajos. Aceasta a arătat-o el însuşi, prin cuvintele: „ Uitând cele din urma mea şi tinzând către cele dinainte” (Filipeni 3, 14). Şi când moartea îi stătea înainte, el îndemna pe alţii să se bucure cu dânsul, scriind către filipeni: „Bucuraţi-vă şi fericiţi-mă” (Filipeni 2, 18). El sălta de bucurie pentru primejdii, pentru pătimiri şi ocări de tot felul.
Către corinteni scria: „Pentru aceasta mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi” (II Corinteni 12, 10). El le numea pe acestea arme ale dreptăţii, şi arăta cu aceasta, că tocmai prin ele s-a împărtăşit de cele mai mari foloase.
Cu toate că pretutindeni era biciuit, batjocorit şi hulit, el totuşi triumfa; lăsa peste tot semnul biruinţei şi mulţumea lui Dumnezeu pentru aceasta prin cuvintele: „Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 15, 57).
28.6.10
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: MLĂDIŢELE ALESE ALE SF. APOSTOLI PAVEL şi PETRU
Medic Paul Craja - preşedinte al Societăţii Studenţilor în Medicină în 1936 - 1937
Am avut bucuria să fiu in vara anului 2008 oaspetele familiei dr. Valer Neagoe, din nefericire doar cu cateva zile inainte ca această mare constiinţă a neamului românesc să meargă să-şi întâlnească fiul, pe Marius ucis monstruos de comuniştii “epocii de aur “ în anul 1985.
Chirurgul dr. Valer Neagoe, tatăl care şi-a pierdut unicul copil in lupta cu hidra roşie povesteşte astfel despre jertfa camaradului său medic PAUL Craja ucis de dictatura carlistă mişeleşte, fără judecată in noaptea de 21-22 septembrie 1939.
Ziua arestarii lui Eminescu: 28 iunie 1883. “Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul?“
La 121 de ani de la moartea violentă a lui Mihai Eminescu, “suma lirică de voievozi”, după cum îl definea Petre Ţuţea, un sobor de preoţi condus de IPS Varsanufie a ţinut o slujbă de pomenire la mormântul “omului deplin al culturii româneşti”, urmată de intervenţiile mai multor eminescologi. Printre aceştia, Alexandru Surdu, preşedinte al Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române, şi Nae Georgescu, cercetătorul care a reuşit să scoată la lumină detalii mai puţin cunoscute, până acum, despre viaţa şi moartea “Romanului Absolut”. In lucrarea sa “Boala şi moartea lui Eminescu”, Nae Georgescu contrazice teoriile potrivit cărora Eminescu ar fi fost vreodată nebun şi arată, mai mult decât atât, ca arestarea sa, pe 28 iunie 1883, urmată de “moartea civilă”, era strict legată de afacerile de stat şi încercarea regimului de a subjuga total presa vremii.
Iată una dintre criticile vehemente ale jurnalistului militant la adresa circului politic, cu trimitere la o lume ascunsă de unde se regizează tot spectacolul şi cu rezonanţe clare până în ziua de azi: “Până când comedia aceasta şi panglicăria de principii, până când schimbările la faţă de pe-o zi pe alta? Suntem copii noi, pe care un regizor străin ne pune să ne batjocorim între noi, să ne sfâşiem pentru credinţe şi, la arătarea unei prăzi, care-i punga noastră, căci e a ţării, să ne scuipăm… şi conservatorul să fraternizeze numaidecât cu radicalul, radicalul să devină conservator?
Suntem comedianţi care ne batem de florile mărului pentru petrecerea şi câştigul străinilor ce trăiesc aci? Suntem păpuşi, îmbrăcate când roşu când alb, care azi pun o etichetă, mâine alta, numai să ne meargă bine, numai ambiţiile noastre să fie satisfăcute? Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul? Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămeşile şi partidul ca cizmele?”
Ultimul articol
De altfel, ultimul său articol apărut, editorialul publicat în Timpul, pe 28 iunie 1883, în chiar ziua arestării sale, trata problema libertăţii presei şi a controlului total pe care şi-l dorea regimul, cu accente de premoniţie, bazate, fără îndoială, pe informaţiile pe care le deţinea gazetarul naţionalist. Iată cum se încheia articolul din Timpul: “Dar credem că nu este nevoit a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului contra presei. Trebuie să-l aşteptăm acum la alte măsuri, şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până’n prăpastie. Cât despre presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu vor fi în stare nici ele a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, cautând victoria peste tot, va pierde şi pe cea câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa”. Lucrurile sunt, aşadar, altfel decât le prezintă istoria oficială.
Eminescu către Creangă: „Imi este frică să nu mă ucidă cineva”
Ca parte a unui demers jurnalistic de redare a adevăratului Eminescu publicului larg am descoperit, de exemplu, că militantul pentru Dacia Mare, cum o numea el, era urmărit îndeaproape de agenţii Austro-Ungariei, care trimiteau însuşi împăratului Franz Iosef rapoarte detaliate asupra întâlnirii societăţii “Carpaţii” şi a acţiunilor stabilite de Eminescu la şedintele acesteia. Astăzi se ştie, de exemplu, că Titu Maiorescu era agent al imperiului. De aceea îi şi scria PP Carp, de la Viena, “şi mai potoliţi-l pe Eminescu”. În „Carpaţii”, pentru a-i supraveghea activităţile lui Eminescu, este introdus prietenul Ion Slavici, la rândul său spion al Vienei şi Berlinului, care îi da rapoarte amănunţite lui Maiorescu. „Controlorul” Slavici îl şi găzduia. Soţia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invocă prima „nebunia” lui Eminescu, în depeşa pe care i-o trimite lui Maiorescu în fatidica zi de 28 iunie 1883, soldată cu internarea jurnalistului: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu”. Pretextul aranjat, Eminescu este arestat, devenind practic primul deţinut politic şi de conştiinţă roman, totodată primul mare gazetar suprimat. Cu puţin timp înainte Eminescu i se confesase lui Creangă privind revolverul pe care îl purta asupra sa: „Imi este frică să nu mă ucidă cineva”.
Stând de vorbă cu profesorul Nae Georgescu la mormântul lui Eminescu acesta mi-a adus aminte şi o altă dovadă a neînnebunirii lui Eminescu.
Un pastor maghiar unitarian şi-a măcelărit copiii de dragul soţiei, iar apoi s-a sinucis
Denes Cseh (35 de ani) şi-a ucis cei doi băieţi în Biserica Unitariană în care slujea, apoi s-a sinucis. Pastorul din Mediaş abia se externase, la 22 iunie, dintr-o clinică de psihiatrie. Medicii spun că nu au avut nicio bănuială că ar putea fi capabil de un asemenea gest.
Comunitatea locală din Mediaş este şocată de destinul tragic al familiei Cseh. Pastorul unitarian Denes Cseh şi-a ucis copiii, pe Tamaş (5 ani) şi David (7 ani), în noaptea de sâmbătă spre duminică, după care s-a aruncat în faţa unui tren. În urma lui a rămas o soţie bolnavă de cancer care nu-şi poate explica de ce Denes a lăsat-o singură.
28 Iunie 1940 - O palmă pe obrazul României. 70de ani de comunism, 70 de ani de infern, crime, teroare si sânge, 70de ani de Holocaust Comunist.
Pactul Stalin-Hitler 28 iunie 1940 23 august 1939. Germania si Uniunea Sovietică au incheiat Tratatul sau Acordul Ribbentrop-Molotov, urmat de un Protocol secret, care prevedea, la punctul 3: "Cu privire la Europa Sud-Estică, partea sovietică accentuează interesul pe care-l manifestă fată de Basarabia. Partea germană isi declară dezinteresul politic total fată de aceste teritorii." 29 martie 1940. Molotov, ministrul de externe al URSS, declară, intr-o cuvântare in fata Sovietului Suprem, că URSS nu are un tratat de neagresiune cu România, dat fiind că nu a recunoscut "cotropirea" Barasabiei de către România; declaratia va marca inceputul campaniei de re-anexare a Basarabiei. 21 iunie 1940. Seful Directiei principale politice a Armatei Roşii a transmis regiunilor militare Kiev si Odessa precizarea că Basarabia "să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boieresti"; in caz de conflict armat intre URSS si România, erau precizate obiectivele pe care trebuie sa le aiba Armata Rosie: "rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) si, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Rosii să obtina, in cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplina". 23 iunie 1940. Molotov si von Schulenburg, ambasadorul german la Moscova, discuta situatia Basarabiei si a Bucovinei. Desi, initial, germanii nu accepta punerea in discutie a Bucovinei, care nu fusese mentionată in protocolul Ribbentrop-Molotov din 1939, au acceptat, ulterior, la 24-25 iunie, un compromis, acordând Rusiei doar nordul Bucovinei. Prima reactie a Germaniei a fost de a-si da acordul pentru anexarea Basarabiei, dar de a preciza ca anexarea Bucovinei era "ceva nou"; mai mult, Schulenburg a sugerat lui Molotov ca România ar putea accepta mai usor aceste cereri daca URSS ar inapoia României tezaurul trimis la Moscova; raspunsul lui Molotov sa fost ca România ar fi exploatat prea mult Basarabia. 26 iunie, ora 22.00. Printr-o nota ultimativa inaintata lui Gheorghe Davidescu, seful misiunii diplomatice romanesti la Moscova, Molotov cerea "inapoierea cu orice pret" a Basarabiei si cedarea partii de nord a Bucovinei catre Uniunea Sovietica; in caz contrar, ameninta cu recurgerea la forta. Nota avea atasata si o harta a teritoriilor revendicate, harta pe care Gheorghe Davidescu a refuzat sa o ridice si care includea si Tinutul Herţa, în revendicarile sovietice, desi nu figurase niciodata in textul notei ultimative. Absenta hartii a condus la necunoasterea amplasarii granitelor sovietice, lucru care a pus autoritatile romanesti si trupele din Herţa intr-o situaţie tragică. 27 iunie 1940. Se intrunesc două Consilii de Coroana, in care se separă partizanii apărării cu orice pret a integritătii teritoriale - in frunte cu Nicolae Iorga, care a decretat: "Ne batem, blestem pe noi daca nu ne batem" - si cei ai cedarii. Cel de-l doilea Consiliu intrunit la 9 seara, va verdictul tragic: capitulare, votat cu 19 pentru, 6 contra si 1 abtinere. 28 iunie 1940, orele 11. Guvernul român comunică acceptarea dictatului, cerând sovieticilor prelungirea termenului de evacuare, de patru zile incepând cu data de 28 iunie 1940; sovieticii fixeaza finalul retragerii pentru 3 iulie 1940, ora 14.00, ora Moscovei. 3.776.309 locuitori si o suprafata de 50.762 km2 din trupul României au fost lăsate pradă furiei oarbe a hoardelor rusesti. Armata Româna a fost umilită si demoralizată de o capitulare neconditionată, neonororantă, fără luptă, in fata unei hoarde anarhice, care se intitula Armata Rosie; atacuri au venit si din partea elementelor comuniste, printre care, ucraineni si evrei. 29 iunie 1940. Tancurile rusesti atacă abuziv Ţinutul Herţa impuscând patru soldati români, din care 3 mortal; in telegrama militară română trimisă la Bucuresti la 29 iunie orele 11, se specifica: "rusii au declarat ca au gresit că au mers pana la Herţa". Demersurile ministrului roman Gh. Davidescu si, ulterior, ale lui Grigire Gafencu, de retragere din Herţa - teritoriu care nu facea parte nici din Basarabia nici din Bucovina, ci din vechiul regat - nu au avut rezultat pe lângă puterea sovietica. Nordul Bucovinei, Tinutul Herta, nordul si sudul Basarabiei au fost incorporate, de catre Stalin, RSS Ucrainene. 2 august 1940. RSSA Moldoveneasca - ce facea deja parte din componenta URSS - a fost impartită in doua: o parte a fost incorporata Ucrainei, cealalta a fost alipita restului Basarabiei anexate, constituind RSSA Moldoveneasca. 7 august 1940. A fost creată regiunea Cernauţi, prin alipirea părtii de nord a Bucovinei cu tinutul Herţa si cu cea mai mare parte a judetului Hotin (Khotyn) din Basarabia. (Florin Constantiniu - O istorie sincera a poporului roman, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti,2002; p.340-353) Imediat dupa ocupatie, a inceput exterminarea românilor: arestati, impuscati, torturati, deportati in Siberia, Kazahstan sau Nordul Inghetat, supusi foametei atroce provocată de regimul bolsevic. Intre 1940 si 1950, conform recensamintelor oficiale efectuate de autoritatile rusesti, o treime din populatia românească din teritoriile cedate a disparut; de la 3.200.000 in 1940, au mai ramas doar 2.229.000 in 1950. 22 Iunie 1941. Armata Română va trece Prutul, incepând eliberarea teritoriile pierdute, care vor scăpa, pana in 1944, de jugul rusesc. In retragerea din Basarabia, armata rusă va aplica tactica distrugerii totale: 42 biserici, 28 scoli, 32 localuri ale unor institutii publice, 79 localuri ale autoritatilor, drumuri, poduri, uzine, locuinte, etc.. au fost dinamitate. Alte sute de mii de victime se vor adauga in timp, alte mii de români vor fi impuscati, torturati, jupuiti de vii, crucificati, arsi, aruncati in Nistru; jafuri, violuri, indendii, masacre, cruzimi inspaimântătoare ale Armatei a 14-a Ruse, ale gardistilor si cazacilor in timpul Razboiului din Transnistria din 1992. Proportii inspăimântătoare ale crimelor comunismului sovietic, si peste toate - deznationalizare, umilire, tortura psihică, rusificare fortată, destine sfărâmate. Surse: |
|
Jazz, teatru şi “cafea sfântă” la mănăstirea Partoş – Timiş
Parintele Varlam Almajanu “se intrece” pe sine organizand la manstirea care o conduce, dupa ce la manastirea Timiseni a avut loc nu demult un concert de muzica clasica, un festival de Jazz, teatru si cafea sfanta.
Cunoscut ca aprig sustinator al mitropolitului Nicolae Corneanu, al carui fiu sufletesc apropiat se declara a fi, el mai are la activ si alte astfel de “sfinte initiative” pe vremea cand era responsabil cu tineretul in episcopia C-besului, organizand intalniri crestine ecumeniste care, asa cum declara cei mai multi din zona, degenerau in chefuri si destrabalari, toate fiind puse sub semnul iubirii si tolerantei intre tineri. Mai mult de atat, inainte de scandalul provocat de mentorul sau Corneanu in problema impartasirii, a promovat mai mult sau mai putin tacit aceeasi practica a intercomuniunii, impartasind copiii catolici prezenti la intrunirile organizate de el.
http://www.agenda.ro/news/news/31869/festival-de-jazz-si-teatru-la-manastirea-partos.html
In afisul ce promoveaza aceasta manifestare, in partea din dreapta puteti observa semnul celor doua degete ridicate, care in mod gresit este asociat de necunoscatori cu simbolul victoriei, el nefiind altceva decat semnul satanist, promovat si de miscarea New Age, afisat si cu ocazia concertelor rock, si care nu reprezinta altceva decat cele doua coarne ale satanei.
Preiau din reactia lui Claudiu Raducu si urmatoarele observatii:
Asa cum se preconiza inca de acum cinci ani, masoneria cauta sa transforme spatiul sacru destinat slujirii liturgice, duhului lumii, teatrului, muzicii simfonice si jazzului, tocmai pentru a substitui usor, usor sacrul cu profanul, intocmai ca in cazul Craciunului si Pastelui inlocuit cu Santa Claus si coca-cola, iepurasi si iepurite. Iata ca deja cozile de topor din-launtrul cinei cele de taina, se indeletnicesc cu activitatile Iudei.
Mărturisitoare a adevărului românesc şi creştinesc, pătimitoare a temniţelor comuniste, doamna Aspazia Oţel Petrescu: „Rugăciunea mi-a salvat viaţa”.
Doamna Aspazia Oţel-Petrescu este una din multele femei care au pătimit ani de zile în temniţele comuniste, având în suflet o necuprinsă dragoste de neam şi ţară. În cei 14 ani de detenţie, a trecut prin închisorile de la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc, Jilava, Botoşani şi Arad. A răbdat chinurile la care a fost supusă cu vitejie şi credinţă în Dumnezeu, iar Domnul cel Atotmilostiv i-a purtat de grijă, a mângâiat-o şi i-a adus bucurii duhovniceşti, ajutând-o să depăşească momentele critice. Fie ca jertfa ei, precum şi cea a tuturor celor întemniţaţi pentru credinţa lor, vii sau mutaţi la Domnul, ar trebui să ne dea şi nouă curaj în lupta cu propriile păcate, cu patimile şi ispitele, îmbărbătându-ne pentru a duce lupta cea bună, păzindu-ne împotriva necredinţei ce caută să stăpânească astăzi lumea. (R.T.)
- Cum priviţi acum perioada detenţiei?
- O consider o onoare, aşa cum şi Petre Ţuţea o considera. Am un moment de emoţie (lăcrimează, n.red.)… toţi îl avem, când ne gândim ce mare onoare ne-a făcut Dumnezeu, că ne-a aşezat pe o linie care a fost deschisă cu atâţia ani în urmă de către Însuşi Hristos Mântuitorul. Noi am răspuns la o chemare, o chemare la o suferinţă care trebuia să fie izbăvitoare, care trebuia să absolve păcate ale neamului nostru şi să-l aşeze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci ţelul final al unui neam, ca şi al unui individ nu este plăcerea, fericirea pământeană, puterea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci este Învierea. Dumnezeu ne-a chemat să arătăm că suntem dispuşi să jertfim cei mai frumoşi şi cei mai curaţi ani ai vieţii noastre pentru Înviere.
- Sfântul Apostol Pavel spune că mai întâi de toate este dragostea. Cum se manifesta iubirea, acolo, în celulă?
- Iubirea dintre noi se manifesta prin gesturi mici. O păpădie pe care o furai din curte la plimbare şi pe care o duceai la cineva care îşi aniversa ziua însemna o grădină întreagă de flori, mai ales pentru că era luată cu mari sacrificii. Dacă vedeai pe cineva că tremură de frig, te duceai şi-l îmbrăţişai, şi-l încălzeai în braţele tale. Era un gest minimal, dar care nu se poate uita. Ziceam că prietenia dintre noi este indestructibilă tocmai pentru faptul acesta, că noi am ucenicit la ştiinţa prin care poţi să eviţi îndepărtarea, despărţirea, antipatia faţă de semenul tău şi să o înlocuieşti cu gingăşia, cu duioşia, cu dragostea – care se manifestă prin gesturi mici, dar enorme dacă le pui în balanţă cu indiferenţa, cu apatia. Nouă nu ne era indiferent ce se întâmplă cu noi. Trăirea uneia era şi trăirea celeilalte. Dacă una era pedepsită cu izolatorul, toate celelalte sufeream pentru ea. Ne gândeam: „Săraca, trebuie să-i fie din cale afară de frig sau din cale afară de foame…”
PĂRINTELE ARSENIE BOCA - CUVÂNT LA EVANGHELIA DEMONIZAŢILOR DIN GADARA
Pentru ca să înţelegem mai bine cuvintele cu care L-au întâmpinat pe Iisus demonizaţii din Gadara: „Ce este nouă şi ţie Iisuse, Fiul lui Dumnezeu ? Ai venit aici mai înainte ca să ne munceşti ?„ un scurt context dogmatic ne e de ajutor.
1. Îngerii căzuţi spiritual în cer au căzut şi cosmic, ca fulgerul, aici, pe pământ, încă înainte de creaţia omului.
2. Că ei recunosc pe Iisus ca Fiul lui Dumnezeu.
3. Ei ştiu că-i aşteaptă o judecată.
4. Şi ştiu că aceasta va fi la sfârşitul lumii – sau mai clar al istoriei.
5. Dar izgonirea lor din oameni – cum e cazul aci – lor li se pare „înainte de vreme”.
6. Aceasta e „Taina cea din veci ascunsă şi de îngeri neştiută” (Efesenie 3, 9) – iconomia mântuirii oamenilor de sub tirania diavolului şi a îngerilor lui – rostul întrupării „aici” a Fiului lui Dumnzeu.
7. Că prezenţa lui Iisus, Fiul lui Dumnzeu, „îi chinuieşte”. Sau: puşi în prezenţa lui Dumnzeu, ei se simt judecaţi şi chinuiţi.
27.6.10
Cel mai frumos cânt compus pe pământul românesc - Balada lui Ciprian Porumbescu. Luna aceata s-au împlinit 127 de ani de la moartea compozitorului
Predică a Părintelui Cleopa la Duminica a V-a după Rusalii (despre iad)
Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 29)
Iubiţi credincioşi,
Una din învăţăturile Sfintei Evanghelii de azi este aceea despre iad şi chinurile lui, de care şi diavolii se tem şi se cutremură. Cînd Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a ajuns cu predicarea cuvîntului în părţile Gadarenilor, zis şi Gherghesenilor, L-au întîmpinat doi oameni îndrăciţi care ieşeau din morminte şi erau foarte munciţi. Diavolii care chinuiau pe aceşti oameni, văzînd pe Mîntuitorul, au strigat: Ce este nouă şi Ţie Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?
Să ne punem întrebarea de ce au zis diavolii "mai înainte de vreme?" Cum să înţelegem acest cuvînt? Iată cum. Dracii ştiau prea bine că la Judecata de apoi îi aşteaptă osînda cea veşnică.
Despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicînd: Căci dacă Dumnezeu, pe îngerii care au păcătuit nu i-a cruţat, ci legîndu-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi pînă la judecată... (II Petru 2, 4). Încă şi apostolul Iuda, în a sa sobornicească epistolă, acelaşi lucru arată, zicînd: Pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţurile veşnice, spre judecata zilei celei mari (Iuda 1, 6).
Aşadar, fraţii mei, acest lucru ştiindu-l preabine diavolii, că mare osîndă şi grele munci îi aşteaptă în ziua cea mare a Judecăţii de apoi, şi, totodată, cunoscînd puterea cea fără de margini a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Îl rugau să nu-i muncească înainte de vreme. Adică să nu-i trimită mai înainte de judecata cea de apoi în gheena focului nestins, dacă îi scoate din cei doi oameni, ci să le dea voie să se ducă în turma cea de porci, care nu era departe de ei (Matei 8, 29-31).
Avînd în vedere că şi diavolii se tem de muncile iadului, voi vorbi pe scurt despre iad şi muncile din el. De la început vă rog să ţineţi minte că nici un patriarh, nici un prooroc, nici un apostol, nici un sfînt sau dascăl al Bisericii, nu ne-a vorbit mai luminat despre muncile iadului, ca Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Sa. De aceea ni se cuvine mai mult a crede şi a asculta despre acest mare adevăr, că nu unul din robii lui Dumnezeu ne-a vorbit despre muncile iadului, ci Însuşi Ziditorul şi Dumnezeul nostru. Vrednice de crezare sînt şi învăţăturile sfinţilor prooroci din Legea Veche, despre chinurile cele veşnice ale iadului. Dar cu mult mai mult ni se cuvine a crede în cuvintele Sfintei Evanghelii pentru că sînt rostite de Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi după acestea vom fi judecaţi.
Iată mărturiile principale ale Sfintei Scripturi despre iad şi chinurile veşnice ale lui. Mai întîi trebuie să ştim că iadul este un loc de chin (Matei 18, 8; 23, 33). În iad se munceşte şi trupul şi sufletul (Daniel 12, 2; Matei 5, 29). Iadul are pedeapsă veşnică (Matei 25, 46; Marcu 3, 29: I Tesaloniceni 1, 10). Iadul are iezer de foc (Apocalipsa 19, 20; 20, 15). Iadul are rîu de foc (Matei 18, 8; 25, 41) Iadul are flacără veşnică (Isaia 33, 14). Iadul are foc mistuitor (Evrei 10, 27). Iadul are cuptor veşnic (Matei 13, 50). Iadul are gheena focului celui nestins (Matei 5, 22). Iadul are tartar, adică frig cumplit. Iadul are întuneric veşnic (Matei 22, 13). Iadul are plîngerea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 22, 13). Iadul are deznădejde şi este veşnic cu toate muncile lui. Iadul are vierme neadormit, adică mustrarea conştiinţei, şi foc nestins (Marcu 9, 44).
26.6.10
Părintele Ilie Cleopa : Rugă de seară
Ca ruga sa-mi asculte,
Sa-mi deie lacrimi multe
Si-n lacrimile mele
Pe suflet sa mi-l spele.
Astept sa vina Domnul
Ca ruga mea saraca
Vapaie sa mi-o faca
Si-n raza lui divina
Sa vad si eu lumina.
Astept sa vina Domnul
Ca multele-mi pacate
Sa mi le lase toate
Si-n mila lui cea mare
Sa-mi dea in veci iertare.
Astept sa vina Domnul
Spre mine, mai aproape,
Sa-nchida-aceste pleoape...
Si-n cer apoi la Sine,
Sa intre si cu mine.
Parintele Cleopa Ilie
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: MLĂDIŢELE ALESE ALE SF. APOSTOLI PAVEL şi PETRU (Petre Ţuţea)
† “Cine sunt cei care, auzind glasul lui HRISTOS,
s-au răzvrătit? Oare nu toţi care au ieşit din
Egipt, prin Moise?”
† “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care
v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi
cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi
urmaţi-le credinţa”
(Sfântul Apostol PAVEL-Epistola către evrei, 3, 16; 13, 7).
† “Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi prin faptele Voastre cele bune, să închideţi gura
oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă”
† “Pentru ca credinţa voastră încercată, mult
mai de preţ decât aurul cel pieritor, dar lămurit
prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă
şi spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos”.
(Sf. Apostol Petru- Întâia Epistolă Sobornicească, 1,7;2, 15).
În cel mai frumos Poem al lumii, Dragostea şi bunurile ei,(I Corinteni, cap. 13), Sfântul Apostol Pavel, ne încununează cu frumuseţea dumnezeiască a Iubirii.
L-a luat în Palmă şi l-a dezmierdat cu Degetele de lumină, dându-i graiul oamenilor şi al Îngerilor, crescându-l într-o Naţie cu dorul nestăpânit de iubire, iubire ce urcă într-o Dragoste dumnezeiască incântătoare.
Dumnezeu FIUL i-a urzit din zorii de ziuă, îndelunga răbdare, i-a dat surâsul binevoitor ca să stăpânească necuprinsul zărilor cu acordurile pătimaşe ale Adevărului şi Dăruirii.
Duhul Sfânt i-a iluminat fericirea împodobindu-l cu purpura unui răsărit veşnic de iubire.
În scutecul de purpură, păpădia de om s-a trezit legănat de cântecul minunat al Îngerilor, care l-au întronat peste legile fireşti-tămăduitoare ale pământului.
Îngerul păzitor cu o zvâcnire de aripi l-a purtat spre scânteierile cerului, presărându-i diamantele de soare pe frunte, ca Domnul să-l ungă cu harul credinţei, al proorociei şi al ştiinţei.
Arhanghelii i-au împletit din extaz cununa biruinţei, împodobindu-i fruntea îmbrobodită de lăcrămioarele trudei, incrustându-i viaţa în destinul Dreptăţii.
Heruvimii, i-au frămîntat cugetul în tulburătoarea taină a trăirii, revărsându-i în vălurele sonore, puterea de a suferi în toate, de ale crede pe toate, de a nădăjdui în toate.
Serafimii, i-au brodat cununa spiritului, desluşindu-i frumuseţea creatoare, i-au crescut vraja Dorului într-un suprem avânt, izbindu-i mirarea, ca apoi să-i înflăcăreze voinţa înmiresmată cu petale şi aurori.
Sfinţii Apostoli Pavel şi Petru,împreună şi asemeni tuturor Apostolilor, i-au dăruit purtarea numelui pentru ca fiecare să-şi ştie locul în ceata sa şi fiecare să poată răspunde atunci când este hotărât Timpul !
PETRE ŢUŢEA, ANTROPOLOG, FILOSOF CREŞTIN, ECONOMIST
“Sfântul Apostol PAVEL este cât toată Mediterana”.
”Ni s-a făcut onoarea să suferim şi să murim pentru
poporul Român”.
“Istoria românilor dezgolită de crucile de pe
scuturile Voievozilor este egală cu zero”.
(Petre ŢUŢEA)
Petre Ţuţea este considerat unul dintre cei mai mari gânditori, filosofi şi înţelepţi ai lumii moderne. Pe drept cuvânt a fost supranumit “SOCRATE al DACO-ROMÂNILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare şir de preoţi străbuni), s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent genial, un bărbat înţelept, un mare erou şi un creştin desăvârşit. Face parte din cei mai de seamă “ŞAISPREZECE STÂLPI” AI ÎNŢELEPCIUNII CREŞTINE DACO-ROMÂNEŞTI: IOAN CASIAN, DIMITRIE CANTEMIR, ANDREI ŞAGUNA, MIHAIL EMINESCU, NICOLAE PAULESCU, VASILE PÂRVAN, NAE IONESCU, RADU GYR, ARSENIE BOCA, PETRE ŢUŢEA, DUMITRU STĂNILOAE, ERNEST BERNEA, VASILE BĂNCILĂ, MIRCEA VULCĂNESCU, DIMITRIE BEJAN, ANTONIE PLĂMĂDEALĂ.
În răstimpul cât a fost liber a suit pe piscurile cele mai înalte ale gândirii, iar în universul concentraţionar a fost un fel de “Zeus” al Olimpului creştin. De frica acestui Titan revărsat din întreaga sa viaţă, comuniştii l-au ţinut sub “obroc” o lungă perioadă de timp.
În ciuda atâtor suferinţe, care au depăşit deseori limitele umane, Petre Ţuţea nu a cedat nimic din filosofia lui creştină, din trăirea lui ortodoxă, din demnitatea lui de Român, cărora le-a rămas fidel toată viaţa. Detenţia lui a scandalizat şi a revoltat întreaga Elită culturală românească:
“Paisprezece ani de muncă silnică! Să nu fi fost oare oportun să i se pună întrebarea bătrânului filosof, ce crimă, atât de cruntă a comis, pentru a fi întemniţat ca un criminal, atâta amar de vreme la Piteşti, Jilava, Aiud, Gherla…?
Filosoful Petre Ţuţea a fost condamnat la silnicie lungă pentru un crez, crezul unei generaţii, care a dat multe jertfe, pentru a evita neamului nostru o mare tragedie, generaţia lui Moţa şi Marin”. (Filon Verca, Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 340).
Sfântul Apostol PAVEL rezumă toate filosofiile lumii la două: filosofia cea după DUMNEZEU-OMUL IISUS HRISTOS şi filosofia cea după om: “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşălăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru Dânsul locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată începătoria şi stăpânirea”. (Coloseni 2,8-10).
Comentând aceste filosofii ale Apostolului PAVEL, Părintele Justin Pârvu ajunge la următoarea concluzie: “Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “deofiinţimii” şi filosofia ariană, eretică, occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiesc-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a raţiunii individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului, - filosofia actualului ecumenism”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. II, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 147).
S-au descoperit cele mai vechi icoane ale Sfinţilor Apostoli Petru, Pavel, Andrei şi Ioan
Cele mai vechi icoane [portrete/ n.m.] care-i înfăţişează pe apostoli, datând de la sfârşitul secolului al IV-lea, au fost descoperite în catacombele Sfintei Tecla din Roma, a anunţat marţi Fabrizio Visconti, şeful sectorului de săpături arheologice de pe acest sit, citat de AFP.
Icoanele cu Petru, Pavel, Andrei şi Ioan se află pe plafonul unei mici camere funerare din catacombele de la Santa Tecla, fiind pictate în tonuri de ocru şi roşu. Catacombele sunt la 500 m de bazilica Sfântul Pavel din Afara Zidurilor, una din cele patru bazilici majore din capitala Italiei, unde se află mormântul Sfântului Pavel. “Această descoperire dovedeşte introducerea şi răspândirea cultului apostolilor, aflat la originile creştinismului”, a explicat presei Barbara Mazzei, director de restaurare a acestei camere funerare, în cursul unei vizite organizate de Vatican.
Icoanele [chipurile/ n.m.] au fost descoperite cu ocazia restaurării catacombelor, după doi ani de cercetări, prin folosirea unei tehnici cu laser inedite, care a permis înlăturarea stratului de calcar ce acoperea frescele. Catacombele se află sub o clădire realizată în anii 1950, a cărei construcţie n-a afectat, din fericire, aceste comori arheologice, au informat experţii, citaţi de AFP.
sursa>
http://www.agerpres.ro/media/index.php/cultura/item/15045-La-Roma-au-fost-descoperite-cele-mai-vechi-icoane-carei-infatiseaza-pe-apostoli.html
24.6.10
Claritatea gândirii teologice la români vine de la Sfântul Niceta de Remesiana din Dacia
Poporul roman si limba romana s-au format pe o intinsa arie geografica, cuprinzand nu numai teritoriile din nordul Dunarii, adica Dacia de altadata, ci si teritorii din sudul marelui fluviu, de pe atunci de Imperiul roman, invatatura crestina a fost cunoscuta inca din “veacul apostolic”, continuand apoi cu veacurile urmatoare. Pe la inceputul secolului al IV-lea, in provinciile romane din sudul Dunarii existau vreo 40 de scaune episcopale, cu ierarhi de seama, dintre care unii au luat parte si la lucrarile primelor Sinoade ecumenice, ori au scris lucrari de teologie, prin care aparau dreapta credinta in fata unor invataturi gresite.
In provincia Dacia Mediterranea, de pilda, era un scaun episcopal in orasul Remesiana, pe locul caruia se afla azi satul sarbesc Bela Pelanka, la vreo 30 de km de orasul Nis (fostul Naisus roman), catre granita Bulgaria. Aceasta eparhie a fost pastorita cu vrednicie de un mare teolog si ierarh cu viata sfanta, cu numele Niceta. Se cunosc anumite fapte din viata si lucrarea sa duhovniceasca din doua poeme pe care i le-a inchinat un prieten de al sau, Sfantul Paulin din Nola, oras in Italia, in apropiere de Napoli. Sfantul Niceta i-a facut doua vizite, in anii 398 si 402, cand a avut prilejul sa-i infatiseze felurite lucruri din eparhia pe care o carmuia. Impresionat de cunostintele teologice si de viata duhovniceasca a lui Niceta, la plecare, Sfantul Paulin i-a dedicat, de fiecare data, cate un poem de o mare frumusete literara.
Din primul poem, aflam ca Sfantul Niceta isi desfasura activitatea in indepartata Dacie, unde “barbarii invata prin tine sa cante pe Hristos cu inima romana si sa traiasca puri in pace senina”. Sfantul Paulin mentiona si popoarele care puteau sa-l numeasca pe Niceta “parinte”, scriind: “Pe tine te numeste parinte intreaga regiune a Borei, la predicile tale scitul se imblanzeste si cel invrajbit cu sine paraseste pornirile salbatice, fiindu-i tu invatator. Alearga la tine getii si amandoua felurile de daci: cei ce cultiva pamantul in interior si cei ce poarta caciuli de oaie si cresc turme bogate de vite pe malurile manoase”. Asadar sunt pomeniti scitii, getii si dacii, iar in alte versuri, bessii, toti locuind in aceleasi parti ale Remesianei. Pe toti acestia, Niceta ii aducea la Hristos, scotandu-i din starea de inapoiere culturala si spirituala in care se gaseau. Din aceeasi vreme, se desprinde ca Remesiana era pamantul natal al lui Niceta, deci el era un daco-roman din provincia Dacia Mediterranea.
PREDICĂ A PĂRINTELUI CLEOPA LA NASTEREA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL
Iubiti credinciosi,
Se spune în traditie că Sfântul Apostol si Evanghelist Luca a fost pictor si doctor, cum îl numeste marele Apostol Pavel: Închină-se vouă Luca, doctorul cel bun.
Dar noi vedem că nu numai doctor si pictor a fost, ci si mare scriitor. Dacă ati ascultat cu multă atentie dumnezeiasca Evanghelie de astăzi, atât de frumos descrie el aceasta unui oarecare Teofil, prieten ales al său, încât nu mai este nevoie de nimeni ca s-o tâlcuiască. Că asa de frumos spune, cum ati auzit de la început, toată istoria nasterii si zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul si minunile care s-au întâmplat atunci.
Tocmai de aceasta nu ne vom opri mult asupra tâlcuirii Evangheliei, că ati auzit-o cu totii explicată asa de frumos si luminat. Vom vorbi numai câteva cuvinte la nasterea dumnezeiescului Ioan Boteză-torul si Înaintemergătorul si despre cine a fost el.
Ati auzit ce spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: Asa să lumineze lumina voastră înain-tea neamurilor, ca, văzând oamenii faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Cine a fost o lumină mai mare ca Ioan Botezătorul?
Si ca să aflăm cine a fost el, să întrebăm direct pe Hristos, Mântuitorul lumii, care le spunea atunci ucenicilor Săi si la tot poporul: Ce-ati iesit să vedeti în pustie? Au doară trestie clătinată de vânt? Dar ce-ati iesit să vedeti? Au doară om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce petrec în haine scumpe si în desfătare, sunt în casele regilor? Dar ce ati iesit să vedeti? Au doară prooroc? Si apoi le explică: "Dacă ati iesit pentru aceasta, să stiti că mai mult decât prooroc este Ioan Botezătorul!" Apoi, arătând cine este Ioan, zice că, din toti cei ce s-au născut din femei până la el, nimeni nu este mai mare ca Ioan Botezătorul.
Dacă ar fi spus un prooroc acest adevăr, un patriarh, un apostol, un sfânt, ar trebui să-l credem; dar când spune Ziditorul proorocilor si Dumnezeul proorocilor că Ioan este cel mai mare om născut din femeie, cine poate să se îndoiască de acest adevăr?
Interviu inedit cu Elena Codreanu, soţia fondatorului Mişcării Legionare. Corneliu Codreanu nu a părăsit ţara pentru a evita răzbunarea autorităţilor.
- Cu trecerea timpului, Corneliu Codreanu a mers pe o mistică ortodoxă?
- El era un om care se ruga în singurătate. Avea la Casa Verde morţii, Moţa şi Marin, pe care i-a îngropat în acolo 1937 şi nu intra în casă sau nu ieşea din casă fără să treacă pe la mormintele lor.
- Am înţeles că voia să dea un caracter mai accentuat creştin Mişcării, mergând spre o mistică ortodoxă. Spunea că avem nevoie şi de sfinţenie, nu numai de luptă, nu?
- Da. Avem nevoie de religie. Nu putem face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. Nu se poate face nimic. Deci calea asta nu trebuie pusă de o parte. Cine vrea o acceptă, cine nu, nu acceptă. Nu! Trebuie să fie acceptată de la început. Aşa cum accepţi Mişcarea Legionară, să lupţi în ea, să cânţi sau mai ştiu eu ce, tot aşa trebuie să accepţi această parte religioasă, de credinţă.
- Caracterul predominant al mişcării era ortodox.
- Da, da. Pur ortodox.
- Aţi vrea să ne vorbiţi de ultima perioadă de detenţie a lui Codreanu?
- El a fost ridicat de la Predeal. Adică se întâmplau arestări. Într-o zi a intrat şi a zis: „Ştii ce”, fiindcă biroul lui era despărţit de o uşă de locuinţa lui personală. Şi vine la mine şi-mi spune: „Să faci bagajele că plecăm”. „Unde plecăm?”. „Plecăm în Italia”. „Şi ce ar trebui să iau?”. Zice: „Iei un rând de costum naţional şi restul ce vrei. Nu vreau să fiu urmărit după îmbrăcăminte”. „Bine, şi când plecăm?” „Mâine-poimâine plecăm. Geamantanul să fie gata. Plecăm cu Ilarie”. Ilarie era şoferul. „Bine”. Trec două-trei zile, nici o mişcare. S-a răzgândit pentru că prin plecarea lui ăştia să nu se repeadă să facă arestări cu nemiluita. Să intre aşa în toată Mişcarea Legionară şi prin aceste intimidări să distrugă Mişcarea Legionară. Să evite o răzbunare.
- Să evite o răzbunare?
- Să evite o răzbunare. Şi atunci nu au mai plecat.
- După ce a fost arestat, dumneavoastră de câte ori l-aţi văzut?
- L-am văzut în fiecare lună. L-am văzut şi la Jilava. Şi acolo tot aşa, cu porţia, şi cu bilet de la Ministerul de Interne.
- Eraţi asistaţi în discuţi?
- Da. Şi pe urmă l-a mutat la Râmnicu Sărat şi acolo aveam voie odată pe lună. Permisul mi se scotea tot de la Ministerul de Interne.
- Cât timp vă acordau?
- 10-15 minute. Asistată de directorul sau subdirectorul închisorii.
- Avea voie să vă dea ceva scris?
- Nu. Doamne fereşte!
interviu realizat de Florin Palas
23.6.10
Sfântul Nicolae Velimirovici despre criza mondială.
Scrisoarea a 8-a
PREOTULUI KARAN,
DESPRE CRIZA MONDIALĂ [1]
Mă întrebi, omule al lui Dumnezeu, de unde vine criza actuală şi ce înseamnă ea.
Cine sunt eu ca să mă întrebi despre o taină atât de însemnată? „Vorbeşte când ai ceva mai bun decât tăcerea”, spune sfântul Grigorie Teologul. Şi deşi socot că tăcerea este acum mai bună decât orice vorbire, totuşi, din dragoste faţă de tine, îţi voi înfăţişa ceea ce cred eu despre problema pe care mi-ai pus-o.
„Criză” e un cuvânt grecesc, şi înseamnă „judecată”. În Sfânta Scriptură acest cuvânt este întrebuinţat des. Astfel, Psalmistul spune: pentru aceasta, nu vor învia necredincioşii la judecată (Psalmul l, 5), şi în alt loc: milă şi judecată voi cânta (Psalmul 100, 1). Înţeleptul Solomon scrie că de la Domnul se face judecată omului (Pilde 29, 27). Însuşi Mântuitorul a zis că Tatăl toată judecata a dat-o Fiului, iar ceva mai încolo că acum este judecata lumii acesteia (Ioan 5, 22; 12, 31). Şi Apostolul Petru scrie: că vremea este să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu (I Petru 4, 17).
Înlocuieşte cuvântul judecată cu cel de criză, şi citeşte: pentru aceasta, nu vor învia necredincioşii la criză; milă şi criză voi cânta; Tatăl toată criza a dat-o Fiului; acum este criza lumii acesteia; că vremea este să înceapă criza de la casa lui Dumnezeu.
Până să vină vremurile de acum, popoarele europene întrebuinţau cuvântul „judecată” în loc de criză de câte ori se abătea asupra lor vreo nenorocire. Acum a fost doar înlocuit cuvântul vechi cu unul nou şi cel pe înţeles cu unul de neînţeles. Când era secetă, se spunea: „Judecata lui Dumnezeu!” Când era inundaţie: „Judecata lui Dumnezeu!” Când era război sau molimă: „Judecata lui Dumnezeu!” Când era grindină, cutremure, omizi, şoareci, iarăşi şi totdeauna: „Judecata lui Dumnezeu!” Iar asta înseamnă: criză prin secetă, criză prin inundaţii, criză prin războaie, molimi şi aşa mai departe. Şi actuala restrişte financiar-economică este privită de popor ca o judecată a lui Dumnezeu, dar nu este numită , judecată”, ci „criză”. Ca restriştea să fie sporită prin neînţelegere! Fiindcă atunci când se rosteşte un cuvânt pe înţeles, cum este Judecată”, se ştie şi pricina pentru care a venit restriştea, se ştie şi Judecătorul care a îngăduit-o, se ştie, în fine, şi scopul pentru care a fost îngăduită ea. Iar când e folosit cuvântul „criză”, cuvânt neînţeles de toţi şi de oricine, nimeni nu ştie să lămurească nici de ce, nici de la cine, nici pentru ce. Aceasta este singura deosebire dintre criza actuală şi criza care este de la secetă sau inundaţie sau război sau molimă sau omizi sau vreo altă năpastă.
Mă întrebi de cauza crizei actuale, sau de cauza actualei judecăţi a lui Dumnezeu? Cauza este întotdeauna aceeaşi. Cauza secetelor, inundaţiilor, foametelor şi a celorlalte flageluri ale neamului omenesc este şi cauza crizei actuale. Apostazia oamenilor. Prin păcatul apostaziei au provocat oamenii această criză, şi Dumnezeu a îngăduit-o ca să-i trezească, să le deştepte conştiinţa, să-i înduhovnicească şi să-i întoarcă la Sine. La păcate moderne, criză modernă. Şi, cu adevărat, Dumnezeu S-a slujit de mijloace moderne pentru a-i cuminţi pe oamenii moderni: i-a lovit prin bănci, prin burse, prin finanţe, prin valută. A răsturnat casele de schimb valutar din întreaga lume, ca oarecând mesele schimbătorilor de bani în templul din Ierusalim. A pricinuit o panică nemaipomenită între comercianţi şi schimbătorii de bani. Înalţă, coboară, schimbă, tulbură, înspăimântă: face totul ca trufaşele căpşoare ale înţelepţilor europeni şi americani să se trezească, să li se deştepte conştiinţa şi să se înduhovnicească. Ca cei ancoraţi în limanul siguranţei materiale să îşi aducă aminte de sufletul lor, să îşi recunoască fărădelegile şi să se închine Dumnezeului Preaînalt, Dumnezeului Celui viu.
Cât va ţine criza? Atâta timp cât duhul oamenilor va rămâne neschimbat. Atâta timp cât trufaşii pricinuitori ai acestei crize nu vor capitula în faţa Celui Atotputernic. Atâta timp cât oamenii şi popoarele nu se vor gândi să traducă neînţelesul cuvânt „criză” pe limba lor şi să strige cu suspinare şi pocăinţă: “Judecata lui Dumnezeu!”
Spune şi tu, cinstite părinte, „judecata lui Dumnezeu” în loc de „criză”, şi totul o să-ţi fie limpede.
Sănătate ţie şi pace!
Episcop Nicolae Velimirovici
________________________
[1] Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi (scrisori misionare), trad. din limba sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002, pp. 9-10
Sursa: