Sfântul Nicolae Velimirovici despre Evanghelia minţii curate şi a grijilor vieţii (II)

Mintea este ochiul sufletului intreg. Mintea este fereastra sufletului spre Dumnezeu.

Cand mintea e curata, luminata si deschisa spre Dumnezeu, se revarsa in tot sufletul lumina din cer si gandurile ni se inalta si ele spre Dumnezeu. Atunci toate simtirile noastre sunt pline de dragoste de Dumnezeu si de Legea Lui, toate nazuintele si dorintele noastre, toate lucrarile sufletului nostru sunt pline de lumina, intregi si puse in slujba lui Dumnezeu. Sunt ca un camp insorit pe care pasc turmele si se veselesc pastorii si unde nu cuteaza lupii sa intre din pricina luminii. Numai cand asfinteste soarele si cade noaptea indraznesc lupii sa iasa in camp dupa prada. Luminat de o minte teafara si curata, sufletul e ferit de fiare salbatice, de rautati si patimi, care cad asupra lui numai in intunericul unei minti bolnave.

Fiind Ava Veniamin bolnav de moarte, ucenicii se rugau langa patul lui pentru insanatosire. Dar batranul, auzind pentru ce se roaga, le-a zis: Rugati-va pentru omul meu cel dinlauntru, sa nu se imbolnaveasca acesta; de pe urma trupului n-am avut mare lucru de castigat, iar acum, ca-i bolnav, nu simt nici o pierdere (Pateric).

Cand mintea e curata, totul in sufletul omului este curat si este curat omul intreg. Toate sunt curate pentru cei curati (Tit 1,15). Fara indoiala ca in orice om, pe langa cea mai mare curatie se afla si impuritati; dar omul cu minte curata nu va vedea necuratia, pentru ca isi indreapta mintea, si prin minte tot sufletul, numai spre ceea ce este curat atat intrinsul cat si in lumea inconjuratoare. Si, indreptandu-si mintea numai spre ceea ce este curat, se imbogateste tot mai mult si mai mult in curatie. Cu cat mintea ni se alipeste de Mantuitorul Iisus Hristos care este desavarsirea curatiei si a luminii, cu atat mai curata, mai stralucita si mai intelegatoare se face, si odata cu ea si inima si tot sufletul nostru.

Daca mintea se intoarce de la Dumnezeu, il tagaduieste sau il huleste, faclia sufletului se stinge, fereastra se astupa si carmaciul sufletului, mintea, aluneca si cade in prapastie. O, cum se intuneca atunci sufletul! Ce razmerita-i intrinsul si cum se clatina orbecaind afara din cale ! Drept calauza e luat un fugar, drept lumina o scanteie fara viata, ce degraba stingandu-se, il lasa pe cel dus de ea in seama unei simtiri trecatoare, careia repede ii ia locul o alta, si astfel zburatacind de la o dorinta la alta omul cade intreg in intunericul nepatruns al deznadejdii. Atunci sufletul sfarsit de puteri se preda cu totul trupului: trupului care si el s-a facut intuneric si orbire, lipsit fiind de lumina intelegerii. Trupul ajunge carmaci. Orbul duce pe orb, si amandoi cad in prapastie.

Cuvantul de mai sus al lui Hristos se potriveste deasemenea parintilor si invatatorilor, conducatorilor de popoare si preotior Bisericii lui Dumnezeu. Parintii sunt, cumva, ochii copilului; la fel sunt invatatorii pentru invatacei si conducatorii pentru popor Daca cei ce merg in frunte nu vad incotro se indreapta, cu atat mai putin vad cei ce merg dupa ei. Daca parintii s-au ratacit, cum sa gaseasca pruncul calea cea dreapta? Daca invatatorii mint, cum sa invete ucenicii adevarul? Cu conducatori fara de Dumnezeu, cum sa fie evlavios poporul? Si cu preoti prihaniti, cum sa fie credinciosii curati? Atunci se va arata asupra acelora tot adevarul profetic al cuvintelor ce s-au dovedit, de atatea nenumarate ori, adevarate pentru israeliti: Cu ochii va veti uita, si nu veti vedea (Matei 13, 14; cf. Ioan 9, 39). Adica: va veti uita cu ochi trupesti la cele duhovnicesti, si nu le veti vedea; pentru ca ochii trupesti patrund trupescul iar ochii duhovnicesti (mintea), ceea ce e duhovnicesc. Daca mintea ti-e oarba, tot duhovnicescul din cer si de pe pamant iti ramane nevazut si nestiut tie, pentru ca nu vezi decat cu ochii trupesti. Omul firesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt nebunie si nu poate sale inteleaga, fiind judecate duhovniceste (1 Corinteni 2,14).

Auzi ce zice Apostolul Pavel: Noi avem mintea lui Hristos (1 Corinteni 2,16). Fericit cine poate spune ca are mintea lui Hristos! Fericit cine a lepadat mintea cea muritoare, inselatoare, pamanteasca si in locul ei a pus mintea cea tare a lui Hristos! Unul ca acesta plin va fi de lumina negraita, si va vedea lumea intrega scaldata in lumina, cum a vazut Moise rugul aprins. Va umbla hotarat in valea cea neagra a acestei vieti, pentru ca drumul sau e luminat de lumina luminilor, de Ochiul atoatevazator, de Mintea cea preacurata. Pentru ca spune Domnul: Eu sunt Lumina lumii; cel ce imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric (Ioan 8, 12). Hristos e lumina noastra; Hristos e ochiul vietii noastre. Daca vrea cineva sa cunoasca viata si sa vada cararea vietii adevarate, cu ochiul acesta trebuie sa priveasca. Orice alt ochi e, in chip vatamator, mai mult sau mai putin intunecat si murdarit, aratand lucrurile fie mai mici fie mai mari, fie mai apropiate fie mai departate decat sunt, ca niste ochelari. Numai cu ochii lui Hristos vedem lucrurile asa cum sunt, in cer si pe pamant, in oameni si in celelalte zidiri. De aceea greu le va fi celor carora li s-a dat sa vada cu ochii lui Hristos, si nu vad, sa dea seama inaintea lui Dumnezeu pentru aceasta.

Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, caci sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt il va dispretui, nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui mamona.

Pot doua roti de la o caruta sa mearga inainte si doua inapoi? Poate omul sa se uite cu un ochi la rasarit si cu celalalt la apus ?

[Zice ava Isaia: "Precum nu poti privi cu un ochi la cer si cu altul la pamant, nici mintea nu poate sa amestece grija de cele ceresti cu grija de cele pamantesti"]

Cum s-o ia un picior la dreapta, si celalalt la stanga? Nu se poate. Tot asa nu se poate si sa mergi la intalnirea cu Dumnezeu si sa ramai in bratele lumii. Nu poate omul sa slujeasca si lui Dumnezeu si pacatului, pentru ca ori va uri pe Dumnezeu si va iubi pacatul, ori dimpotriva, va iubi pe Dumnezeu si va uri pacatul. Ca sa puna si mai mult in lumina acest adevar, Domnul il repeta cu alte cuvinte: Sau de unul se va lipi si pe celalalt il va dispretui. Omul poate sa se lipeasca de Dumnezeu, dar poate sa se lipeasca si de vrajmasul lui Dumnezeu.

Iar dragostea pentru lume e ura fata de Dumnezeu. Dumnezeu cere de la noi inima noastra intreaga, dupa cum si El ne da tot ajutorul Sau, tot harul Sau. Caci ochii Domnului vad peste tot pamantul, pentru ca sa sprijine pe cei care sunt cu inima lor intreaga la El (II Paralipomena 16, 9): intreaga, desavarsita, curata, golita de credinta in lume, de nadejdea in lume si de dragostea pentru lume; ci plina de credinta, nadejde si dragoste fata de Dumnezeu cel viu si fara de moarte.

Cine se lipeste de Dumnezeu trebuie cu adevarat sa dispretuiasca toata dulceata muritoare, inselatoare si stricacioasa cu care il imbie lumea. Si dimpotriva, cine se da cu totul pe mana inselatoarei nadejdi si fagaduinte a acestei lumi, neaparat va nesocoti si va dispretui pe Dumnezeu. Nu va amagiti: Dumnezeu nu se lasa batjocorit (Galateni 6, 7).

Cine se leapada de Dumnezeu, si Dumnezeu se va lepada de dansul; Dumnezeu va ramanea ce este, iar omul acela va fi sters din Cartea Vietii, si in lumea aceasta si in cea viitoare.

Fiti asadar statornici in evlavia fata de Dumnezeu, nu fiti cu inima impartita ci, cand ati apucat coarnele plugului lui Dumnezeu, nu va mai uitati in urma. Cand ati inceput a fugi din nimicirea Sodomei acestei lumi, nu va uitati inapoi, ca sa nu va faceti stalp de sare asemeni femeii lui Lot, si sa nu mai puteti apuca atunci nici inainte, nici inapoi. Si cand ati scapat odata de raul faraon egiptenesc, nu mai doriti sa va intoarceti in robia lui, chiar de v-ar sta cale mari si pustii, foame si sete, si fara de numar dusmani. Domnul pururea merge in fata celor aflati pe calea mantuirii, ca sa-i scoata din flacarile pacatului si sa le curete cararea fie prin mare, sau prin pustiu, sau prin sirurile stranse ale vrajmasilor.

Nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui mamona.

Domnul intareste o data ce a spus: Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni. Adica la doi stapani ale caror ganduri, dorinte si porunci isi sunt potrivnice. Dreptul Avraam a slujit la trei domni (Facere 18, 12), dar acesti trei domni erau una in fiinta si in duh. Si noi putem sa slujim la treizeci de ingeri ai lui Dumnezeu, sau la trei sute de sfinti ai Sai, pentru ca acestia nu sunt treizeci sau trei sute ci una si aceeasi oaste a lui Dumnezeu de lumina, adevar si dreptate, care slujeste unui singur Domn: lui Dumnezeu. Ca sa nu se inteleaga ca nu putem sluji doi oameni buni si sfinti, Mantuitorul lamureste ce vrea sa spuna, aratand ca are in vedere doi stapani potrivnici unul altuia, care nu au nimic laolalta, cum nu au ziua si noaptea. Dumnezeu si mamona, iata cei doi stapani potrivnici carora nu le putem sluji impreuna: si lui Dumnezeu spre mantuire si viata, si lui mamona spre pierzanie si moarte.

"Mamona" este un cuvant fenician care inseamna "Avutii". Se spune ca fenicienii politeisti aveau un idol cu acest nume, caruia i se inchinau ca unui zeu al bogatiei. De ce foloseste Domnul cuvantul acesta strain drept antiteza lui Dumnezeu? Tocmai ca sa-Si arate adancul dispret fata de zeificarea avutiilor, de inrobirea fata de ele. Iubirea de argint este radacina tuturor relelor (1 Timotei 6, 10). Iubirea de argint nu e doar impatimirea dupa bani, ci dupa orice avere prisositoare care vatama sufletul. Mantuitorul ar fi putut spune:

"Nu puteti sluji lui Dumnezeu si minciunii, pentru ca Dumnezeu e adevar", sau: "lui Dumnezeu si rapirii, pentru ca Dumnezeu e mila", sau "lui Dumnezeu si desfraului, pentru ca Dumnezeu e neprihanire", sau "lui Dumnezeu si pizmei, pentru ca Dumnezeu este iubire, sau "lui Dumnezeu si oricarui pacat, pentru ca Dumnezeu este fara pacat si potrivnic pacatului."

De ce a pus Domnul tocmai robirea la avutii fata in fata cu slujirea lui Dumnezeu ? Pentru ca robirea la avutii cheama, pricinuieste si inlesneste toate pacatele si viciile. Cine se lipeste de avere cu inima nu se va da in laturi sa minta, sa insele, sa fure, sa rapeasca, sa jure stramb si chiar sa ucida, numai ca sa-si pastreze si sa-si sporeasca bogatiile, si nici nu se va putea impiedica sa pizmuiasca si sa urasca pe cei mai bogati decat dansul. Dar nu numai atat, ci bogatiile vor face cale spre dansul tuturor pacatelor si rautatilor: betie, joc de noroc, desfrau, preacurvie si toata necuratia.

Omul care vede ca ceilalti il invidiaza si-i dau onoruri pentru ca e bogat incepe sa nu mai stie ce-i frica de Dumnezeu; unul ca acesta nu se mai inchina lui Dumnezeu, nesocoteste Legea si Biserica Lui si curand ajunge hulitor si ateu. Iata de ce Domnul a ales slujirea mamonei, demonul bogatiilor, drept chip al deplinei potrivnicii fata de slujirea lui Dumnezeu. A sluji avutia il duce pe om in robia ei si-i distruge sufletul cu totul.