”In fond, omul urmareste fericirea eterna. Dar fericirea nu se gaseste in gustarea singuratica a unor bunuri materiale sau spirituale (in sanatate, belsug de hrana, orizont larg de cunoastere etc.), ci in comunitate cu altii sau cu alte persoane. Nu poti avea bucurie de nimic in mod separat total si definitiv de ceilalti oameni. Nu te bucura belsugul de hrana cand esti singur. Nu-ti trebuie nici viitor in singuratate. Cand esti singur in mod total si definitiv nu-ti mai trebuie nimic. Bucuria prezenta si viitoare sta in mod principal in comuniunea cu altii: "Iata acum ce este bun si ce este frumos, fara numai a fi fratii impreuna" (Ps., 162, 2). Persoana altuia e izvorul vietii mele, ea e insasi viata mea, cand mi se comunica cu iubire totala; bucuria de a ma putea comunica ei, de a primi ea sa i ma comunic este si ea viata mea. Poate ca aceasta e cea mai proprie definitie a persoanei: izvor de viata pentru altul si bucurie de viata primita de la altul. Aceasta o indica totodata ca mister cu neputinta de inteles vreodata complet si de a se epuiza. Dar numai Dumnezeu, comuniune desavirsita de Persoane, poate sa mi se daruiasca in mod desavirsit, ca sa ma daruiesc si eu, poate hrani si persoana semnului meu cu o iubire care s-o faca sa mi se comunice total. Dumnezeu in sensul acesta supremul mister, misterul iradiant de viata nesfirsita si de lumina inepuizabila. Nicaieri in Sf. Scriptura nu se spune ca fericirea omului consta in altceva decit in vederea lui Dumnezeu, care cauta cu iubire la om. Numai persoana poate iradia viata si deci poate da altuia fericirea. Numai persoana poate primi alta persoana ca viata inepuizabila si neconfundata cu sine. Nu din lucruri si din valori spirituale abstracte traite in izolare se hraneste viata plenara sau fericirea omului, ci din alta persoana. Dar numai dintr-o suprema persoana poate iradia toata viata sau fericirea fiintelor umane, care au fost create ca persoane pentru a putea fi in continuare cu Dumnezeu cel personal si intre ele.
Cuvantul "fericire" pare oarecum pretentios, dar deasa lui folosire arata ce el trebuie sa aiba acoperire, ca ea este experiata macar in franturi de catre om si ca e experiata fie macar in frinturi in comuniune cu alta persoana. Fiecare isi da seama ca fericirea sa nu depinde numai de el. De aceea, trebuie sa existe o realitate personala capabila de atita iubire, de atita daruite incit sa poata da fericirea deplina si vesnica tuturor. Fara Dumnezeu cel personal omul nu poate gasi fericirea deplina dupa care inseteaza. Viata lui fara El e mai mult moarte decit viata. Comuniunea exclusiva intre oameni produce o fericire foarte ambigua. De aceea, spune psalmistul: "sa nu intorci fata Ta de la mine, caci ma voi semana celor ce se pogoara in groapa" (Ps. 142, 7). Iubirea lui Dumnezeu manifestata in comuniunea treimica desavirsita de Persoane e fericirea Lui, dar ea explica si iubirea Lui fata de mine si a mea fata de El. Dar iubirea aceasta e izvorul iubirii mele fata de oameni. Ba atunci cand castig iubirea lor prin iubirea mea simt in ea chiar iubirea lui Dumnezeu si fericirea mea. Sf. Ap. Ioan spune: "Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu. Caci Dumnezeu este iubire" (I Ioan, 4, 8). El poate sa speculeze despre Dumnezeu, dar nu-I simte prezenta iubitoare. Poate sa spuna chiar ca-L iubeste, dar daca nu-i iubeste pe oameni, nu-L iubeste real nici pe Dumnezeu, si nu simte nici iubirea lui Dumnezeu in el (I Ioan, 4, 20). De aceea, chiar si in iubirea neezitanta de oameni traieste cineva iubirea fata de Dumnezeu, si deci iubirea lui Dumnezeu fata de sine. Astfel, chiar in iubirea neezitanta de oameni traieste intilnirea cu Dumnezeu. In iubire nu-l poti desparti pe Dumnezeu de oameni, nici viceversa. Dar e necesar ca omul sa se ridice la constiinta acestui fapt.
Sfantul Apostol Petru vede la Schimbarea la fata a lui Iisus fericirea in a fi in mod statornic ei, cei trei apostoli, impreuna nu numai cu Iisus, ci si cu Moise si cu Ilie, care stateau de vorba cu Iisus, a carui fata straluceste ca soarele: "Doamne, bine este noua sa fim aici; daca voiesti voi face aci trei colibe: Tie una, lui Moise una si lui Ilie una." (Matei., 27, 4). E cea mai mare fericire sa fii in comuniune desavirsita cu oamenii. Dar aceasta e nedespartita de comuniunea cu Dumnezeu. Pe de alta parte, fiecare isi are coliba lui, adica ramane neconfundat cu ceilalti. Caci cum ar simti altfel fericirea ca e cu altul si cu Dumnezeu?
Prin oamenii iubitori si iubiti sau prin oamenii sfinti, se transcende cel mai usor la Dumnezeu, sau Dumnezeu e transparent in gradul cel mai accentuat.
Numai castigind inima oamenilor, ceea ce nu se poate face fara a le face transparenta si simtita prin noi bunatatea lui Dumnezeu, ei ne devin transparenti pentru Dumnezeu si medii active ale iubirii Lui. Chiar in actul prin care ne aratam responsabili pentru ei lui Dumnezeu, ne facem si pe noi noua si lor si-i facem si pe ei lor si noua transparenti lui Dumnezeu.
Mantuitorul a indicat nu numai fericirea ca tinta finala a omului, iar pe aceasta ca fiind una cu comunicarea cu Dumnezeu si cu semenii, ci si citeva moduri concrete prin care omul poate ajunge la aceasta fericire. Toate sunt moduri de deschidere iubitoare a inimii spre semenul nostru. Prin aceasta vede omul pe Dumnezeu si se deschide Lui. Caci chiar daca unele din aceste moduri par sa indice un raport direct cu Dumnezeu, totusi nici in ele intilnirea omului cu Dumnezeu in iubire nu e despartita de intalnirea cu oamenii in iubire. Si chiar daca unele par sa indice ca iubitorul de oameni isi gaseste fericirea in intalnirea cu omul iubit, neamintindu-se de Dumnezeu, intilnirea iubitoare cu omul iubit nu e in afara intilnirii cu Dumnezeu.”
Părintele profesor Dumitru Stăniloae
Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Cluj Napoca, 1993, pag. 221 - 223
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu