Povestea painii. "Cand faci paine, e suprema rugaciune pe care o aduci Mantuitorului si cea mai smerita munca pe care o faci pentru cei de langa tine"

"Cand faci paine, e suprema rugaciune pe care o aduci Mantuitorului si cea mai smerita munca pe care o faci pentru cei de langa tine. De-aceea, graiul painii nu poate fi decat sfant"

Suntem in curtea umbrita a unei gospodarii din satul Vinerea, de langa Cugir. Familia lui Nicolae Herlea este stapana peste acest rai. Flori si ordine perfecta ca in Ardeal, curatenie si randuiala gospodareasca, ce te imbie sa te asezi la racoarea tihnita a unei bolte de vita si de trandafiri. De cand am intrat pe poarta inalta, parca au ramas in urma ceasurile grabite, grijile marunte si nelinistea marelui oras din care vin. Curtea aceasta e un loc al tihnei si al multumirii, al lucrului bine facut, iar masa care ni se pune dinainte, in semn de buna primire, este una imparateasca: branza proaspata de vaci, unt de casa auriu, rosii culese din gradina, calde inca, de la lumina tare a soarelui, paine de grau coapta pe frunze de nuc. Langa un vin aramiu, care abureste paharele cu racoarea pivnitei, povestea acestor bucate minunate nu se lasa mult asteptata. Este povestea si credinta unor oameni care stiu ca sta in puterea lor sa-si faca viata frumoasa. Care nu se impiedica de previziunile neputincioase ale unor politicieni de ocazie si care stiu ca munca te poate scoate din marasmul nefericirii si al oricarei crize.

Sarbatorile graului

Am ajuns in Vinerea, un sat bogat, asezat la poalele Muntilor Sureanu, la sfarsitul secerisului.

Vara e in toi, dealuri de grau se ridica in hambarele vinerenilor si asteapta sa fie vanturate, ca sa se usuce mai repede pentru painea cea noua. "Daca avem pamant, cum sa nu-l lucram, doamna draga? Sa lasam sa creasca buruieni, in loc de bucate? Unde s-a mai vazut asa ceva? Poate doar la aia fara Dumnezeu, dar in satul nostru nu s-a intamplat asta inca. Satu' asta e vechi tare, uite acuma in curand facem intalnirea de 700 de ani de cand e trecut in acte", imi spune stapanul gospodariei, batranul Nicolae, trecut bine de optzeci de ani, in vreme ce-mi arata gradina incarcata de rod si camarile pline de bucate. Ma lasa apoi in grija norei sale, invatatoarea Anca Herlea, "pentru ca ea stie mai bine cum se bucura vinerenii de graul cel nou".
"Eu nu sunt din Vinerea", ne spune ea hotarat, ca la scoala, "sunt venita ca nora aici, asa ca am putut baga de seama mai usor ca vinerenii sunt oameni mandri si falosi la munca si la toate. Pe vremuri, carau, daca trebuia, o vara intreaga, povara cu lemne si le vindeau numai ca sa-si cumpere o caciula mai aratoasa, ori sa-si faca un brau cu flori si cu pui. Si daca asa sunt in sarbatoare, apoi tot asa sunt si la munca. Se intrec in gramezile de grau, in poamele culese, in butoaiele de vin, in casele pe care le au, in sarbatorile pe care le planuiesc. Nu poate fi sarbatoare daca e gol hambarul si, dupa Craciun si Paste, cele mai asteptate aici, in acest loc, sunt sarbatorile graului. La noi inca se fac slujbe la camp, pentru roada mai buna. De Rusalii, se face o cruce din spicele in formare, care este sfintita de preot, iar la cules, se face o cununa din ultimele spice din camp, pe care fete tinere trebuie s-o duca acasa, la gazda, adica la stapanul graului, fara ca sa fie udate de feciorii care le pandesc cu apa. Sarbatorile acestea sunt tare iubite de vinereni si la ele sunt prezenti toti, imbracati care mai de care mai mandru, in cele mai frumoase costume romanesti pe care le au. Nu sunt aici in sat doua costume la fel, doua ii n-au cusaturile asemanatoare. Mandria e cu atat mai mare, cu cat modelul e mai deosebit. Se poarta, si azi, la aceste sarbatori, costume vechi, de peste 100 de ani, pastrate cu sfintenie de femei. Iile cu brauri simple, cu flori si ciocanele, cojocelul cu barson violet sau negru si nasturei din arama, broboade tesute in patru ite, cu cipca din lana sau bumbac, stramatura din lana, adusa tocmai de la Viena. O minunatie! Port si eu, si fetele mele, astfel de costume, si va rog sa ma credeti ca pentru mine orice sarbatoare incepe din momentul in care ma imbrac in aceste haine stravechi. Dintr-o data, si oamenii parca se poarta altfel cand sunt imbracati in asemenea costume romanesti, sunt mai sobri, mai gravi, mai importanti. Sarbatorile graului asa incep, cu alai de oameni imbracati romaneste, care merg la camp ca sa cinsteasca graul si sa-i multumeasca lui Hristos, al carui chip e inscris in fiecare bob".

Pazitorul focului

In gospodaria aceasta unde fiecare obiect este asezat cu temei, unde se vede de la intrare ca nimic nu este la intamplare, locul unde se face painea este oarecum ascuns de ochii cei curiosi.

Pare un loc misterios, in care se oficiaza un lucru de taina. Nu este mare incaperea. Cuptorul urias, asezat de o parte a intrarii, este vegheat de pe perete de o icoana a Mantuitorului. Faina asteapta in covata de lemn. Pe cuptor, tavi patrate si rotunde, mari si mici, pentru paini, colaci si placinte, stau insirate ca la expozitie. Mirosul fainii proaspat cernute e oarecum dulce. Pe fereastra intra lumina de asfintit. Invatatoarea Anca a vrut sa-mi arate "camera sfanta" din gospodaria ei, locul in care povestea graului se continua cu aceea a painii.
"Fac paine cel putin o data pe saptamana. Paine si placinte pentru toata familia. Le trimit si fetelor care sunt studente la Cluj. Mai dau si la cate o vecina sau la vreo prietena, ori la cine se nimereste sa fie pe la noi cand scot painea din cuptor. Nu se poate sa nu imparti din painea calda, pentru ca se umple strada de miros dumnezeiesc, ce ajunge pana in lumea de dincolo. "Paznicul focului" e tata socru. El stie cate lemne trebuie sa puna, cat sa arda focul, ce fel de foc sa faca, mai mare sau mai mic, in functie de cat am de copt. E mare mestesug si acesta. Daca nu e cuptorul incalzit destul, painea se lasa si nu creste, daca focul e prea iute, arde painea numai la coaja si mijlocul ramane necopt. Daca e prea fierbinte vatra, arzi painea.
"Focul se face intai din surcele", imi spune sfatos Nicolae Herlea, care sta langa noi, asculta ce vorbim si aproba dand din cap la fiecare vorba. "Incepi cu surcele de brad subtirele, si abia cand ard astea mai pui lemne. De la fiecare lemn pe care-l pui, painea primeste un gust diferit. Una va fi painea coapta la lemne de brad si alta la lemn de prun sau de fag. Eu unu' is multumit tare de cate ori face paine nora asta grozava a mea.

Pana sa puna painea in cuptor, imi primesc "plata" - o "dospita", o placinta fripta in ulei, asta ca sa-mi tina de foame pana cand sunt gata celelalte - cu ceapa, cu stir, cu ardei ori cu branza, marar si smantana. Face nora mea de toate, e strasnica femeie, numai ea stie de unde le-a invatat, face, si asa imi mai aduc aminte de nevasta mea, Dumnezeu s-o odihneasca, mare mestera era si ea in bucatarie. De la ea am invatat eu, ca barbat, ca munca femeii in bucatarie e o taina pe care tu n-ai de ce s-o incurci cu nimica, poate cel mult s-o ajuti cu ce-ti cere. Femeile trebuie lasate in voia lor atunci cand s-apuca de bucatarit. Nu mai vorbim de ziua in care se face painea, nici macar nu-i bine sa le stai in cale. Ca painea e lucru sfant, si nu trebuie intunecat cu nici o vorba macar. De-aceea eu ma multumesc sa fiu responsabil cu focul, si apoi stau linistit si-mi astept "rasplata".

Painea magica

Anca Herlea a lui Neculaie al lui Valer, adica invatatoarea, asa cum i se spune in sat, asculta cu rabdare vorbele socrului ei. Imi spune apoi istoria familiei lui, isi aminteste cat de mult au ajutat-o toti sa invete, dupa nunta, toate obiceiurile casei, ale satului, pomeneste de traditii disparute de mult prin alte part

i. "Cand m-am maritat, am nimerit intr-o familie, intr-o gospodarie in care toate functionau ca un angrenaj perfect.

Nimic nu era lasat la intamplare, in dorul lelii, totul era ordonat, dupa obiceiuri si traditii din care n-aveai voie sa iesi. Aproape tot ceea ce era necesar traiului se facea in casa, prea putine lucruri se cumparau. A fost o gospodarie grea cu multe animale, cu oameni conservatori, si a trebuit sa invat sa fac multe lucruri asa cum erau ei obisnuiti. Ceea ce atunci mi s-a parut greu, acum mi-este la indemana. M-am obisnuit cu toate si am inteles ca fara rigoare si perseverenta, fara traditie si respect pentru ceea ce este vechi, nu poti tine o gospodarie. Ca este un timp al fiecarui lucru, un anume fel de a-l face, ca respectandu-le pe acestea, nu faci decat sa-i pomenesti zilnic pe cei de la care le-ai invatat si ca esti dator si tu, la randul tau, sa le spui mai departe celor tineri, ca sa invete si ei. E ca un lant pe care-l porti de la cei de demult la cei de maine. Asa e si cu painea. Nu poti s-o faci oricum. Cand aluatul a crescut cat trebuie, pregatesti tavile, le ungi si pui pe fundul lor frunze de nuc, ca sa primeasca si painea gust bun. Rupi apoi aluatul si-i dai forma, il framanti putintel, dar nu din greu, ca la inceput, ci doar asa, usor, cat sa-l trezesti un pic din dospire.

E ca si cum ai infasa un copilas, il intorci cu bagare de seama, sa nu-l ranesti, sa nu-l scuturi prea tare, il asezi cu grija pe masa, il domolesti, daca e nelinistit, il misti usor intr-o parte si alta, ca si cum l-ai legana, ca si cum l-ai alinta, sa nu fie suparat, sa nu fie innegurat, sa fie vesel si razator, ca soarele. l aranjezi apoi cu grija in tavi, si-l mai lasi o vreme sa se aseze el cum ii place in locul nou, il mai netezesti inca o data si gata, deschizi cuptorul, tragi jarul, cureti bine vatra si impingi tavile repede inauntru. Inchizi usa si astepti. Astepti si taci, nu poti pleca de langa cuptor, pana cand nu auzi painea cum suspina. Painea e vie, e ca omul, si trebuie sa ai mare grija de ea. Cand toate sunt implinite cum se cade, aluatul, dospirea, focul, cuptorul, tavile puse pe vatra, poti sa auzi, la putina vreme dupa ce ai inchis usa cuptorului, cum painea creste, susura, canta de bucurie. Atunci stii ca lucrul e implinit si ca painea va fi mandra. Cand scoti painea din cuptor o pui pe masa, pe o masarita curata, o acoperi si o lasi mai intai sa mearga la Dumnezeu. Nu se poate altfel. O lasi sa stea o vreme, ca sa intre in lume odihnita. Numai dupa aceea ii bati coaja si o pui bine, la loc curat si acoperit, ferit".
Povestea painii, asa cum mi-o spune femeia aceasta, fara patos, fara exagerari, are in ea ceva atat de simplu si de vechi, incat ma simt dintr-o data, din nou, copil. Si parca ma vad asteptand langa cuptor ca Buna sa scoata in stergarul aspru prima paine, odata cu pupul special facut pentru mine. Doamna invatatoare stie sa povesteasca si o face cu o usurinta care te prinde in mrejele ei. Are tot timpul un zambet discret, usor rusinat, care parca mereu vrea sa se scuze, de cine stie ce greseala fara voie.

Imi spune lucruri minunate despre paine. Aflu, astfel, despre "pita din grau nou", care se imparte la vecini, despre painea-colac ce se da la inmormantari, stropita cu vin, despre "cucul" cu ochi si codita, facut pentru a-i bucura pe copii, despre colacii "dezlegati la masa de nunta de catre preot", aflu despre painea "de bucurie" si despre cea "de amaraciune", despre painea usoara si despre cea grea, despre cea de iarna, mai seaca, si despre cea cu cartofi, bogata, de vara. Si mai aflu ca "painea cea de toate zilele se face in ritmul soarelui. Se cerne faina de cu seara, la asfintit, se framanta aluatul a doua zi, in zori, si se coace pana la ora amiezii. "Cat timp faci painea, gandul este numai la Dumnezeu si la lucruri curate. Nu vorbesti cu nimeni, nu gandesti de rau despre nimeni, nu urasti pe nimeni, nu ocarasti. Cand faci paine, e suprema rugaciune pe care o aduci Mantuitorului si cea mai smerita munca pe care o faci pentru cei de langa tine. De-aceea, graiul painii nu poate fi decat sfant".

Preluat din Formula As