Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,Astăzi Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare sărbătoreşte Acoperământul Maicii Domnului. Sărbătoare mare pentru Biserica lui Hristos şi pentru tot creştinul. Mai întâi să ştim cum a luat fiinţă praznicul acesta. Aceasta s-a întâmplat în Constantinopol, pe vremea împăratului Leon cel Înţelept, care a fost un împărat creştin şi a făcut mult bine Bisericii lui Hristos. De aceea Dumnezeu a vrut ca în timpul împărăţiei lui să se facă o minune ca aceasta. Se făcea o priveghere de toată noaptea spre Duminică la Biserica din Vlaherne, care se afla pe malul mării, unde era hramul Maicii Domnului. Şi acolo la biserică era multă lume adunată, fiind biserică mare. Şi s-a întâmplat că a venit la biserică şi Sfântul Andrei, care se făcuse şi se zicea nebun pentru dragostea lui Hristos, după ce auzise de la Apostolul Pavel că cel nebun al lui Hristos este mai înţelept decât toată lumea.
Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos stătea în biserică în timpul privegherii, la ceasul al patrulea din noapte, adică la ora zece noaptea. Şi a ridicat ochii în sus deasupra norodului în biserică şi a văzut pe Maica Domnului că ţinea un omofor, adică un brâu aşa cum e omoforul la arhierei. Omoforul acesta strălucea mai mult decât soarele şi îl ţinea deasupra poporului. Maica Domnului era înconjurată de toţi îngerii cerului şi de toţi sfinţii, cel mai aproape de dânsa fiind Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ioan Evanghelistul. Şi a auzit-o pe Maica Domnului zicând aşa: „Împărate Ceresc, primeşte pe tot omul care se roagă Ţie şi cheamă numele meu întru ajutor, ca să nu plece nimeni de la faţa mea neajutorat şi neascultat” (Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, icosul 10). Stând aşa Sfântul Andrei şi, având mintea curăţită prin raza Sfântului Duh, a zis către ucenicul său, Epifanie: „Fratele meu, oare vezi tu pe Împărăteasa tuturor cum acoperă poporul în biserică cu Sfântul ei acoperământ, şi auzi cum se roagă pentru toată lumea şi cum mijloceşte pentru noi, oamenii, în biserica aceasta?”. Îndată ce a zis cuvintele acestea – auzind şi Epifanie rugăciunea cu care se ruga ea Mântuitorului –, deodată a dispărut vedenia din biserică. Şi au păstrat ei taina aceasta o vreme, iar mai pe urmă au spus patriarhului şi altora că Maica Domnului a fost în biserică în noaptea aceea, la priveghere, şi a acoperit poporul cu dumnezeiescul ei acoperământ. Şi din acel an a început a se serba, mai întâi la Constantinopol, apoi în Rusia şi la alte popoare creştine, sărbătoarea aceasta, care se cheamă în ruseşte Pocrov, adică Acoperământul Maicii Domnului.
Astăzi, când sărbătorim Acoperământul Maicii Domnului, au sosit la noi mila şi îndurările ei.
Fraţii mei, după Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea Treime, în ceruri, nu există altă persoană, altă faţă mai înaltă pe scara duhovnicească decât Maica Domnului. Aşa ne învaţă Biserica lui Hristos şi toţi dumnezeieştii învăţători ai Bisericii. Deci, pentru că Dumnezeu a înălţat pe Maica Domnului la atâta slavă şi cinste veşnică, ca să fie mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii (Axionul Maicii Domnului), adică mai presus de toate cetele îngereşti cu slava, cu puterea şi cu darul, să ştiţi că prin rugăciunile Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu se ţine lumea aceasta până astăzi. Mila Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Părintelui Său şi a Prea Sfântului Duh, adică a Prea Sfintei Treimi, care coboară peste toată lumea, este numai prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu, care este Mama noastră cea din ceruri. Avem o mamă duhovnicească, ce mijloceşte şi pururea se roagă pentru toate popoarele de pe faţa pământului, dar mai cu seamă pentru popoarele creştineşti. Aşa Maica milei, Maica milostivirii, Maica cea pururea cinstită şi preanevinovată şi mai presus decât toată făptura, când se dezlănţuie pe faţa pământului războaie între popoare şi răutăţi, Maica Domnului mijloceşte în genunchi înaintea Prea Sfintei Treimi să le potolească şi să le liniştească, să-I fie milă de atâta amar de oameni care mor vinovaţi sau nevinovaţi. Când se întâmplă secetă pe faţa pământului şi nu plouă şi pier dobitoacele şi păsările, sau, cum zice proorocul Ieremia, că „boul va rage de secetă şi s-a uscat iarba pământului şi ne mor dobitoacele în turme”, când e atâta secetă că ţipă păsările de sete în văzduh, Maica Domnului pleacă genunchii şi se roagă: „Doamne, dă-le ploaie. Ştiu că Ţi-au greşit, ştiu că Te-au amărât, Doamne, ştiu că merită pedeapsă, ştiu că merită să-i risipeşti pe toţi pentru păcate, ca toţi să moară de sete. Dar tinde mila Ta, adu-Ţi aminte de neputinţa omului, adu-Ţi aminte că sunt ţărână şi greşesc din neputinţă, greşesc din răutatea diavolului care caută să-i piardă”. Şi aşa pleacă mila Mântuitorului, Care trimite iarăşi ploaie şi nor pe pământ.
Când pornesc din radă vapoare încărcate cu bogăţii mari şi cu mult popor, pe oceane şi pe mări, şi se ridică furtuni mari, tulburări ale stihiilor, şi este cu neputinţă să mai scape vapoarele din acele furtuni, atunci Prea Curata Stăpână aduce ruga ei peste acea corabie în care se roagă în genunchi, unul, cu credinţă. Şi iată că acel unul – cum spune Sfântul Efrem – salvează prin mijlocirea Maicii Domnului o corabie. Ea zice: „Doamne, adu-Ţi aminte de cei din corabie; sunt necredincioşi, sunt trufaşi, sunt mândri, sunt curvari, sunt cămătari, sunt negustori iubitori de argint şi nu Te cunosc pe Tine, dar iată că înlăuntrul corabiei o biată văduvă strigă către mine: Doamne, nu ne îneca; Maica Domnului, du-ne la liman, ajută-mă să ajung acasă, că am copii mici şi nu are cine să-i îngrijească”.
Aţi auzit? Prea Sfântul Dumnezeu, pentru rugăciunile acelei văduve, pe care I le aduce Maica Domnului, Îşi întoarce mânia Sa, se liniştesc valurile mării, face să răsară din nou soarele şi ajunge corabia cu bine la liman.
Când este boală pe faţa pământului, sau fel de fel de epidemii, ciumă sau tifos sau câte boale trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre, când mor copiii, mor părinţii, mor fraţii şi surorile şi se despart unii de alţii, ea le aduce scăpare. Nimeni nu are putere să aducă sănătate lumii, decât Bunul Dumnezeu. Căci Maica Domnului, ca o Maică preabună, cade iar în genunchi şi se roagă: „Doamne, trimite sănătate şi fă văzduhul să le fie sănătos. Doamne, ridică osteneala şi durerea de pe văduve şi de pe copii, de peste sărmani şi de peste tot omul, că sunt mulţi, Doamne, care mă cheamă în ajutor şi voiesc ca prin rugăciunile mele să capete mila şi îndurarea Ta”. Şi aşa boala şi molima, şi orice altă durere, încetau cu darul lui Hristos, când nici doctorii nu mai ştiau ce să facă cu atâţia morţi, cu atâţia răniţi, cu atâţia care transmit boală. Iar Maica Domnului se străduieşte ca pe toţi să-i facă sănătoşi şi pe toţi să-i mângâie.
S-au zidit în lume închisori şi sunt atâtea boale pentru oamenii care au greşit lui Dumnezeu, că zice: „Cel ce păcătuieşte împotriva Ziditorului său, să cadă în mâinile doctorului” (Iisus Sirah 38, 15). Aşadar şi boala, şi temniţa sunt pentru că am mâniat pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu ştie şi atunci, undeva în temniţele acelea, pe cei care poartă lanţuri la mâini şi la picioare şi se chinuie, şi văzând că n-au altă nădejde, îşi îndreaptă gândurile lor către Prea Curata, Prea Sfânta Maica Domnului, Fecioara, izvorul milei şi al îndurării: „Maica Domnului, scoate-mă de aici; am greşit, ne rugăm Ţie. Tu poţi să dai un gând bun stăpânirii care ne-a robit aici, căci Tu poţi să-i îmblânzeşti pe stăpânitori; scoate-ne de aici, că e greu. Dă drumul la tot deţinutul” – cum s-a întâmplat în ţara noastră. Cine a făcut această milă şi îndurare? Maica Domnului, Prea Curata şi Prea Sfânta Maică a milei. Ea le-a dat conducătorilor ţării gând bun şi dragoste, încât i-a eliberat, cu condiţia să fie cuminţi de acum înainte. Aşa a făcut Maica Domnului cu cei de la închisori, cu cei din boale, cu cei de pe mare şi cu toţi de pe uscat.
Dar să vedem ce va mai face Maica Domnului în viaţa noastră.
În casele unora, după cum vine la urechea noastră, este mare tulburare. Nu se împacă soţul cu soţia, nu se iubesc fraţii, se bat, se judecă, se ceartă – neorânduială. Şi atunci, văzând biata mamă atâta zbucium în familia ei, sau tata, sau bunicul, care e mai credincios, pune mâna pe un Acatist al Maicii Domnului, îngenunchează undeva singur într-o cameră şi începe a se ruga: „Maica Domnului, linişteşte casa noastră, linişteşte pe tata, pe mama, pe copii, pe ceilalţi, şi dă-le înţelegere, dragoste, alinare”. S-a dus ura, s-a risipit iuţirea, tulburarea, dorinţa de răzbunare, şi s-a liniştit familia. De cine? Maica Domnului, cu mila ei, cu îndurarea ei, a coborât mila lui Dumnezeu peste acele suflete care o cheamă în ajutor.
Dar avem şi ceata monahilor şi monahiilor care duc mare război contra firii. Căci spune dumnezeiescul Scărar: „Monahul este sila necontenită a firii şi tăierea voii până la moarte”. Călugărul este un ostaş al lui Dumnezeu care se luptă cu firea sa până la ultima suflare. Firea cere mâncare şi el se luptă să postească; firea cere somn, el priveghează; firea dă îndemnul la lucruri deşarte, el se luptă să păzească curăţia şi nici cu mintea să nu greşească lui Dumnezeu; firea cere răzbunare, avere sau slavă, el se luptă pentru smerenie, pentru sărăcie şi pentru gânduri de umilinţă şi cele asemenea (Exaimeronul Marelui Vasile, aşezăminte călugăreşti, 1855). În războiul nevăzut al fiecărui suflet de creştin, şi mai cu seamă al monahilor, cea mai mare ajutătoare şi ocrotitoare este Maica Domnului, Maica milei şi a milostivirii. El se roagă Mântuitorului să-l izbăvească de toate patimile trupeşti: „Doamne, nu-mi lăsa în primejdie fecioria, depărtează gândurile necurate de la inima mea, de la mintea mea. Nu vreau nici cu gândul să-Ţi greşesc, pentru că am auzit că se poate preacurvi chiar numai în gând”. Şi atunci, Maica milostivirii linişteşte ispitele acelui călugăr sau călugăriţe, şi le dă gând liniştit, gând curat în inimă, şi aşa este slava şi mila Prea Sfintei Maici a Domnului peste cei ce duc viaţă curată şi în feciorie. Ea este pururea grabnică ajutătoare şi pentru monahi, şi pentru monahii, şi pentru tot creştinul care are sfântul şi dumnezeiescul botez.
Dar, fraţilor, vine ceasul cel mai de pe urmă, când fiecare din noi avem să trecem pragul acestei vieţi. Va veni moartea azi, mâine, poimâine; nu ştim când vine ziua aceea. Vai de noi şi de noi în vremea morţii! Spaima va fi mare, căci satana – cum se arată în Războiul nevăzut – toată viaţa luptă să ne ducă prin păcate la iad, la veşnica muncă, dar niciodată nu dă el atâta luptă ca în vremea morţii. Să se ştie că patru sunt asupririle cele mai primejdioase cu care ne dă război vrăjmaşul în vremea morţii. Întâi este războiul împotriva credinţei; al doilea, împotriva nădejdii; al treilea, împotriva smereniei, cu slava deşartă şi cu mândria; al patrulea, cu nălucirile cele de multe feluri şi prefacerile slujitorilor nedreptăţii în îngeri de lumină. Şi ne învaţă Sfântul Nicodim Aghioritul în ce chip trebuie a se lupta cineva împotriva acestor mari asupriri şi grele ispite din vremea morţii. Şi iată cum: când vrăjmaşul va începe a ne da război cu mincinoasele lui apucări prin gânduri de necredinţă în mintea noastră, atunci trebuie să ne tragem înapoi degrabă, de la minte la voire, zicând: „Du-te înapoia mea, satano, tată al minciunii, căci nu voiesc nici măcar să te aud pe tine, fiindcă destul îmi este mie a crede cele ce crede Biserica cea sfântă a lui Hristos!”. Şi să nu dăm loc în inima noastră gândurilor necredinţei, precum este scris de înţeleptul Solomon: „De se va sui peste tine duhul celui puternic – adică al vrăjmaşului –, să nu-ţi laşi locul tău”; şi dacă vrăjmaşul şarpe îţi va aduce îndoială în ce crede Biserica, nu-l băga pe el în seamă şi să nu răspunzi lui. Ci văzând minciuna şi viclenia lui, fereşte-te foarte de el. Iar dacă eşti puternic în credinţă şi în gând, şi voieşti să faci pe vrăjmaşul de ruşine, răspunde lui: „Biserica crede adevărul”. Şi de-ţi va zice ţie: „Ce este adevărul?”, zi lui: „Acela pe care îl crede Biserica”; şi pururea fii în gând cu rugăciunea către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Iar când ne va război cu deznădejdea, să ne aducem aminte de mila şi bunătatea lui Dumnezeu, Care a venit în lume să moară pentru noi, păcătoşii. Când ne va război cu slava deşartă şi mândria, să ne socotim că suntem praf şi cenuşă, şi să punem toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu. Să ne cunoaştem cu adevărat greutatea păcatelor şi a răutăţilor noastre, dar să nu deznădăjduim de mila lui Dumnezeu, căci auzi ce zice Duhul Sfânt: „Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul” (Psalmii 33, 21). Iar dacă ne vor da nouă război cu nălucirile şi prefacerile lor în chip de îngeri de lumină, să stăm tare întemeiaţi în smerenia cugetului nostru şi să zicem: „Schimbaţi-vă, ticăloşilor, în întunericul vostru, că mie nu îmi trebuie vedenii! Nu am trebuinţă în acest ceas decât de mila lui Dumnezeu şi de milostivirea Lui”. Şi chiar de ai cunoaşte că multe din semnele arătate ar fi de la Dumnezeu, întoarce-te de la dânsele şi goneşte-le departe de la tine cât poţi. Şi să nu te temi că nu place lui Dumnezeu acest lucru şi această întoarcere a ta ce o faci, socotindu-te nevrednic de acele vedenii. Căci dacă vedeniile ar fi de la Dumnezeu, El ştie să te curăţească prin ele şi nu-I va părea rău dacă tu le goneşti. Pentru că Cel ce dă dar celor smeriţi, nu îl ia pe el de la dânşii pentru lucrurile ce le fac unii ca aceştia din smerenie. Aşadar, ţineţi minte, fraţii mei, că acestea sunt armele cele mai de obşte pe care obişnuiesc vrăjmaşii noştri draci a le unelti împotriva noastră în ceasul cel mai de pe urmă al morţii. Şi fiecăruia îi dă război după plăcerile şi patimile la care îl cunoaşte că este supus mai mult. Şi să nu uiţi a cere cu toată inima în ceasul acela ajutorul rugăciunilor Prea Sfintei şi Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu, şi grabnicul ei ajutor te va izbăvi şi va aduce peste sufletul tău mila ei şi îndurarea Prea Puternicului Dumnezeu! Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu