Rogu-te, dar, părinte, ca să-l trimiţi pre dânsul în casa tatălui meu, că am cinci fraţi: să le mărturisească lor, ca să nu vie si ei la acest loc de muncă. Această cerere dă în vileag lipsa lui de cercare în viaţa de nevoinţă duhovnicească. Un lipsit de cercare cere pentru alţi lipsiţi de cercare cea mai mare dintre ispite: arătarea unei fiinţe din lumea duhurilor, care a fost închisă pentru noi de către Dumnezeu pentru a ne păzi de amăgirea duhurilor căzute şi viclene, care iau chipul îngerilor de lumină pentru a-i înşela şi pierde mai uşor pe oameni. Patriarhul îi arată nefericitului calea dreaptă, calea cercetării legii lui Dumnezeu şi a urmării ei. Patriarhul îi împărtăşeşte celui căzut în iad o cunoştinţă care l-ar fi putut feri de iad de ar fi dobândit-o şi folosit-o la bună vreme. Au pre Moisi şi pre proroci, a zis Avraam, sa-i asculte pre dânşii. Cunoştinţele date de Cuvântul lui Dumnezeu sunt mai de nădejde decât cunoştinţele pe care le aduc vedeniile, chiar dacă sunt sfinte şi adevărate. Asta se vede limpede din a doua epistolă a Sfântului Apostol Petru. Pomenind de preaslăvita schimbare la faţă a Domnului de pe muntele Taborului, al cărei însuşi văzător a fost chiar Apostolul, el spune: Avem mai adevărat (mai vrednic de crezare) cuvântul prorocesc, la care bine faceţi luând aminte ca la o lumină ce străluceşte în loc întunecos, până ce ziua va lumina şi luceafărul va răsări în inimile voastre (2 Pt. 1, 19).
Adânca neştiinţă a întemniţatului din iad n-a priceput adâncul adevăr vestit lui. El se împotriveşte Patriarhului, răspunde: Nu, părinte Avraame, ci de va merge cineva din morţi la dânşii, se vor pocăi. Dacă nu ascultă pre Moisi şi pre proroci, a fost răspunsul lui Avraam, măcar de ar şi învia cineva din morţi, nu vor crede. Celor care nu vor să facă cunoştinţă cu legea lui Dumnezeu în chipul cuvenit, care îşi cheltuie viaţa pământească slujind păcatului şi lumii, celor ce cercetează legea lui Dumnezeu numai după slovă, nesocotind cercetarea ei lucrătoare, care o calcă în picioare prin purtarea lor, arătarea unui suflet fericit din sălaşurile raiului nu le va aduce nici un folos. Insăşi învierea din mormântul pecetluit, păzit de strajă, nu a trezit puterea de a crede ce a fost omorâtă prin viaţa păcătoasă şi prin voia vicleană. A înviat Domnul, iar arhiereii şi bătrânii iudeilor ce fac ? Ii cumpără pe ostaşii romani puşi la mormânt tot de către ei, care aduseseră vestea vrednică de crezare a învierii, ca aceştia să ascundă învierea Domnului şi sa mintă cu privire la ea. Ce fac ostaşii, ce se învredniciseră de vedenie mai presus de vrednicia lor văzând îngerul purtător de lumină care s-a pogorât din cer, a prăvălit piatra de la intrarea în mormântul unde era închis trupul Domnului, care i-a lovit cu groază, încât au căzut cu faţa la pământ şi s-au făcut ca morţi ? Ei primesc bani şi, sub înrâurirea lor, în ciuda înfricoşatei minuni ai căror martori fuseseră, o acoperă cu întunericul minciunii (Mt. 29, 11-15). Nici cele mai uluitoare semne, nici vedeniile înspăimântătoare, nici vedeniile cele mai desfătătoare nu lasă o urmă binefăcătoare în inimă, nu-i aduc mântuire, dacă ea nu e îndreptată pe calea mântuirii prin legea lui Dumnezeu. Iar dacă ea este luminată de acest luminător, care e dat de sus spre îndrumarea tuturor celor care doresc să primească mântuirea în veşnicie (Ps. 118, 105), ea va ajunge la această fericire fară ajutorul vedeniilor şi minunilor. Numeroase fapte din istoria nevoinţei creştine slujesc drept mărturie.
Pricina duhovnicească de temelie a fericirii duhovniceşti, veşnice, pentru om este cercetarea cu osârdie a legii lui Dumnezeu şi vieţuirea după legea lui Dumnezeu. Pricina de temelie a nenorocirii sufleteşti, veşnice, stă în necunoaşterea legii lui Dumnezeu, în vieţuirea după insuflările şi părerile raţiunii cu nume mincinos, după imboldurile voinţei vătămate, stricate de către starea de cădere. Precum se vede, nefericitul bogat avea despre sine, despre legătura dintre el şi avuţie, şi omenire, într-un cuvânt - şi toate, concepţii strâmbe, mincinoase. El lucra pe temeiul acestor concepţii, şi a pierit. El n-a agonisit adevărata cunoştinţă de Dumnezeu, nu ştia ce însemnătate are omul, care este scopul fiinţării lui nesfârşite, care este scopul petrecerii lui vremelnice pe pământ, care sunt îndatoririle lui faţă de Dumnezeu, faţă de sine însuşi, faţă de aproapele, faţă de lumea cea văzută şi cea nevăzută.- material cules si transmis de un colaborator
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu