Sfantul Ignatie Briancianinov despre starile firii omenesti in privinta binelui si raului

Stările firii omeneşti în privinţa binelui şi a răului sunt trei

Pentru a scăpa de marea nenorocire care este înstrăinarea de Dumnezeu atât în timp cât şi în veşnicie, să păşim pe căi drepte şi sfinte. Pentru a dobândi lucrare creştină nerătăcită, să cercetăm cu simţul răspunderii firea omenească în trei stări ale ei:

în starea de după zidire,

în starea de după cădere,

în starea de după răscumpărare

( Sfinţii Părinţi numesc starea de după zidire „firească", starea de după cădere - „mai jos de fire", starea de după răscumpărare - „mai presus de fire")

Lucrarea creştinului poate fi nerătăcită, mântuitoare de suflet şi plăcută lui Dumnezeu numai atunci când el lucrează ori se străduie să lucreze numai şi numai după legile firii omeneşti înnoite.

Despre starea firii în privinţa binelui şi a răului, după facerea omului

In starea de după facere, firea omenească era cu totul neîmpărtăşită de rău. In ea via şi lucra doar binele în întregimea lui.

Omenirea nu avea despre rău nici o idee dobândită prin experienţă. Ea ştia doar că răul există, că pentru omenire este pierzătoare cunoaşterea din experienţă a răului (Fac. II, 9, 17; III, 2). Cunoaşterea teoretică, superficială despre rău nu putea avea nici o înrâurirea vătămătoare asupra firii omeneşti, fiind cunoştinţă moartă, deopotrivă cu neştiinţa în privinţa lucrării lăuntrice şi dinafară a omului.

Căderea omului a avut loc prin mijlocirea cunoaşterii lucrătoare, prin cercarea răului; căderea omului stă în cunoaşterea lucrătoare, prin cercare a răului, în însuşirea răului.

Ca să dăm o pildă, cunoaşterea teoretică a otrăvii nu pricinuieşte moarte, ci, dimpotrivă, fereşte de moartea prin otravă; cunoaşterea practică a otrăvii, adică gustarea ei, aduce moarte.

Sf. Ignatie Briancianinov: Despre citirea Sfintilor Parinti de catre mireni si de catre calugari. Despre citirea Evangheliei.

Straduiti-va sa cititi acele carti ale Sfintilor Parinti care se potrivesc cu felul dumneavoastra de viata, asa incat prin citirea scrierilor Parintilor sa puteti nu numai sa le sa admirati si sa va delectati de ele, ci si sa le aplicati in practica. Crestinul care traieste in lume trebuie sa citeasca scrierile marilor ierarhi care au scris pentru popor, scrieri care invata virtutile crestinesti potrivite celor care isi duc viata in mijlocul indeletnicirilor materiale. Alte lecturi li se potrivesc calugarilor din manastiri: acestia trebuie sa-i citeasca pe Sfintii Parinti care au scris povete pen-tru felul acesta de vietuire. In sfarsit, alte lecturi li se potrivesc isihastilor si pustnicilor! Studierea virtutilor care nu_se  potrivesc felului de vietuire al omului duce la visare, il aduce pe om intr-o stare mincinoasa. Exersarea virtutilor care nu se potrivesc felului de vietuire al omului face aceasta vietuire neroditoare. Si viata se iroseste, si virtutile pier: sufletul nu le poate pastra vreme indelungata, trebuie sa se lase de ele dupa scurt timp, fiindca nu ii stau in puteri. Aceasta exersa-re a virtutilor inalte, mai presus de puterile si de capacitatile omului, adeseori aduce sufletului o vatamare de nevindecat, il arunca in neoranduiala pentru mult timp, uneori pentru toata viata, il face sa nu mai fie in stare de nevointele bunei credinte. Domnul a poruncit ca vinul nou, adica virtutile si nevointele inalte, sa se toarne in burdufuri noi, adica sa fie lasate in seama nevoito-rilor care s-au maturizat deja in nevointa bunei credinte, innoiti si luminati de har. El a oprit sa se toarne vinul nou in burdufuri vechi, sa se carpeasca haina veche cu petec nou. Sa nu credeti ca nevointa inalta, pentru care sufletul dumneavoastra nu s-a maturizat inca, o sa va ajute! Nu! Ea va va baga intr-o si mai mare neoranduiala: veti fi silit sa va lasati de ea, iar in sufletul dum-neavoastra vor aparea trandavirea, deznadajduirea, intunecarea, impietrirea. In starea aceasta sufleteasca va veti ingadui si mai mari greseli, si mai mari incalcari ale legii lui Dumnezeu decat cele in care cadeati inainte. La haina veche nu se pune petec nou, pentru ca gaura nu face decat sa se largeasca.Atat pentru toti calugarii indeobste, cat si pentru crestinii vietuitori in lume, cea mai folositoare lectura e Noul Testament, mai ales Evanghelia. Trebuie sa-1 citim insa cu smerenie, fara sa ne ingaduim interpretari proprii, ci calauzindu-ne doar dupa talcuirea Bisericii.

 Cînd citeşti Evanghelia, nu căuta desfătări, nu căuta extaze, nu căuta cugetări sclipitoare: caută să vezi adevărul cel sfînt, singurul infailibil.

Nu te mulţumi doar cu citirea neroditoare a Evangheliei; străduieşte-te să împlineşti poruncile ei, citeşte-o cu fapta. Evanghelia este cartea vieţii şi prin viaţă trebuie citită.

Nu socoti că din întîmplare cea mai sfîntă dintre cărţi, „Tetra-Evanghelia” începe cu Evanghelia după Matei şi sfîrşeşte cu Evanghelia după Ioan. Matei ne învaţă mai mult cum să împlinim voia lui Dumnezeu şi poveţele lui sînt deosebit de potrivite cu cel ce face primii paşi pe calea lui Dumnezeu; Ioan arată chipul unirii dintre Dumnezeu şi omul înnoit prin porunci, unire la care pot ajunge doar cei ce au sporit în calea lui Dumnezeu.

Deschizînd Sfînta Evanghelie pentru a o citi, adu-ţi aminte că ea hotărăşte soarta ta veşnică. După ea vom fi judecaţi şi după felul în care ne­am potrivit pe pămînt cu îndreptarul ei vom primi fie fericirea veşnică, fie chinurile veşnice (Ioan 12, 48).

Dumnezeu Şi-a descoperit voia unui nevrednic firicel de praf, omul! Cartea în care e înfăţişată această mare şi atotsfintă voie se află în mîinile tale. Poţi să primeşti ori să lepezi voia Ziditorului şi Mîntuitorului tău, după cum îţi place. Viaţa ta veşnică şi moartea ta veşnică sînt în mîinile tale: judecă singur de cîtă prevedere şi înţelepciune ai nevoie. Nu te juca cu soarta ta veşnică!

Sfantul Ignatie Briancianinov despre ortodoxie si erezii

Iubiţi fraţi! Cuvântul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie să înceapă, în chip firesc, cu întrebarea: Ce este Ortodoxia?

Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.

Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţa cu nume mincinos, care e roadă a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. „Cine voieşte să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreagă şi fără de prihană, fără nici o îndoială, va pieri pe veci”.

Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! Ea e predanisită în Sfânta Scriptură şi în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! În ea e chezăşia mântuirii noastre. De mult preţ, cu neputinţă de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorţii noastre veşnice: tot atât de preţioasă, mai presus de orice preţ, este şi chezăşia fericirii noastre veşnice - învăţătura Sfântului Duh.

Spre a păstra în noi această chezăşie, Sfânta Biserică înşiră astăzi, în auzul tuturor, învăţăturile născute şi răspândite de satana, prin care se vădeşte vrăjmăşia faţă de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre şi caută să ne-o răpească. Ca pe nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi aducători de moarte, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi, Biserica înfierează aceste învăţături; păzindu-ne de ele şi chemându-i să iasă din tărâmul pierzaniei pe cei amăgiţi de ele, ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei ce se ţin de ele cu îndărătnicie.

Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dă anatemei o învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hulă asupra Sfântului Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie lepădată şi îndepărtată cum este îndepărtată otrava de mâncare. Când este dat anatemei un om asta înseamnă că omul cu pricina şi-a însuşit cu hotărâre învăţătura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mântuire pe sine şi pe semenii săi, cărora le împărtăşeşte felul său de a gândi. Când cineva se hotărăşte să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura pe care o ţine Biserica Ortodoxă, el e îndatorat, după rânduielile Bisericii Ortodoxe, să dea anatemei învăţătura mincinoasă pe care o ţinea până atunci şi care îl ţinea în pierzare, înstrăinându-l de Dumnezeu, făcându-l să rămână vrăjmaş lui Dumnezeu, hulitor al Sfântului Duh, părtaş al satanei.

Însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii împotriva unei boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarte veşnică. Pricinuiesc moarte veşnică toate învăţăturile omeneşti care vâră în credinţă filosofarea proprie, scoasă din ştiinţa cu nume mincinos, din cugetarea trupească - această moştenire de obşte a duhurilor căzute şi a oamenilor, în învăţătura de Dumnezeu descoperită despre Dumnezeu. Filosofarea omenească amestecată în învăţătura credinţei creştineşti se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături - rea credinţă.

Sfantul Ignatie Briancianinov despre „smerenia dracilor”

Dracii încuviinţează voia lui Dumnezeu, acceptă că aşa e...dar fac întotdeauna ceea ce vor ei. Asta e smerenia dracilor: acceptarea păcatului, dar care nu e urmată de pocăinţă, ci de o păcătuire şi mai mare.

„Smerenia propovăduită de cugetarea trupească [adică de un om care nu s-a înduhovnicit, care nu s-a umplut de harul lui Dumnezeu prin curăţirea sa de patimi], de făţărnicie, de sfinţenia deşartă [adică închipuită] este o smerenie drăcească”, pentru că e o smerenie inspirată nu de harul lui Dumnezeu, care nu locuieşte în noi, datorită păcatelor noastre, ci de mintea noastră pătimaşă şi
de inima noastră care musteşte de fariseism, de duplicitate.

Adică vrem să părem oameni duhovniceştiîn timp ce noi trăim o viaţă fariseică, păcătoasă, doar cu alură de sfinţenie.

- text cules de Dan Făgărăşanu

Sf. Ignatie Briancianinov - Crucea proprie si crucea lui Hristos

Crucea proprie si crucea lui Hristos( Sf. Ignatie Briancianinov - experiente ascetice, vol. 2)

Zis-a Domnul ucenicilor Săi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie (Mt. XVI, 24).

Ce înseamnă crucea proprie ? De ce această cruce proprie, adică crucea fiecărui om în parte, se numeşte totodată şi crucea lui Hristos?l

Crucea proprie sunt necazurile şi pătimirile vieţii pământeşti, care pentru fiecare om sunt proprii.

Crucea proprie sunt postul, privegherea şi celelalte cucernice nevoinţe prin care este smerit trupul şi supus duhului. Aceste nevoinţe trebuie să fie potrivite cu puterile fiecăruia, si la fiecare sunt proprii.

Crucea sa sunt bolile păcatului, sau patimile, care la fiecare om sunt proprii! Cu unele dintre ele ne naştem, cu altele ne molipsim pe calea vieţii pământeşti.

Crucea lui Hristos este învăţătura lui Hristos (Ps. CXVIII, 38,120).

Deşartă si neroditoare este crucea proprie, oricât ar fi de grea, dacă prin urmarea lui Hristos ea nu se preschimbă în crucea lui Hristos.

Crucea proprie se face pentru ucenicul lui Hristos crucea lui Hristos, fiindcă ucenicul lui Hristos are încredinţarea neclătinată că asupra lui priveghează neadormit Hristos, că Hristos îngăduie pătimirea de către el a necazurilor ca pe o condiţie neapărat trebuincioasă şi de neînlăturat a creştinismului, că niciun necaz nu s-ar fi apropiat de el dacă n-ar fi îngăduit Hristos, că prin necazuri creştinul devine al lui Hristos, se face părtaş al soartei Lui pe pământ, drept care şi în cer.

Sfantul Ignatie Briancianinov -Studierea cuvantului lui Dumnezeu este mai presus decat vedeniile

Rogu-te, dar, părinte, ca să-l trimiţi pre dânsul în casa tatălui meu, că am cinci fraţi: să le mărturisească lor, ca să nu vie si ei la acest loc de muncă. Această cerere dă în vileag lip­sa lui de cercare în viaţa de nevoinţă duhovnicească. Un lipsit de cercare cere pentru alţi lipsiţi de cercare cea mai mare dintre ispite: arătarea unei fiinţe din lu­mea duhurilor, care a fost închisă pentru noi de către Dumnezeu pentru a ne păzi de amăgirea duhurilor că­zute şi viclene, care iau chipul îngerilor de lumină pentru a-i înşela şi pierde mai uşor pe oameni. Patriarhul îi arată nefericitului calea dreaptă, calea cercetării legii lui Dumnezeu şi a urmării ei. Patriarhul îi împărtăşeşte celui căzut în iad o cunoştinţă care l-ar fi putut feri de iad de ar fi dobândit-o şi folosit-o la bună vreme. Au pre Moisi şi pre proroci, a zis Avraam, sa-i asculte pre dânşii. Cunoştinţele date de Cuvântul lui Dumnezeu sunt mai de nădejde decât cunoştinţele pe care le aduc vedeniile, chiar dacă sunt sfinte şi adevărate. Asta se vede limpede din a doua epistolă a Sfântului Apostol Petru. Pomenind de preaslăvita schimbare la faţă a Domnului de pe muntele Taborului, al cărei însuşi văzător a fost chiar Apostolul, el spune: Avem mai adevă­rat (mai vrednic de crezare) cuvântul prorocesc, la care bine faceţi luând aminte ca la o lumină ce străluceşte în loc întunecos, până ce ziua va lumina şi luceafărul va ră­sări în inimile voastre (2 Pt. 1, 19).

Adânca neştiinţă a întemniţatului din iad n-a price­put adâncul adevăr vestit lui. El se împotriveşte Patri­arhului, răspunde: Nu, părinte Avraame, ci de va merge cineva din morţi la dânşii, se vor pocăi. Dacă nu ascultă pre Moisi şi pre proroci, a fost răspunsul lui Avraam, mă­car de ar şi învia cineva din morţi, nu vor crede. Celor care nu vor să facă cunoştinţă cu legea lui Dumnezeu în chipul cuvenit, care îşi cheltuie viaţa pământească slujind păcatului şi lumii, celor ce cercetează legea lui Dumnezeu numai după slovă, nesocotind cercetarea ei lucrătoare, care o calcă în picioare prin purtarea lor, arătarea unui suflet fericit din sălaşurile raiului nu le va aduce nici un folos. Insăşi învierea din mormântul pecetluit, păzit de strajă, nu a trezit puterea de a crede ce a fost omorâtă prin viaţa păcătoasă şi prin voia viclea­nă. A înviat Domnul, iar arhiereii şi bătrânii iudeilor ce fac ? Ii cumpără pe ostaşii romani puşi la mormânt tot de către ei, care aduseseră vestea vrednică de crezare a învierii, ca aceştia să ascundă învierea Domnului şi sa mintă cu privire la ea. Ce fac ostaşii, ce se învrednicise­ră de vedenie mai presus de vrednicia lor văzând înge­rul purtător de lumină care s-a pogorât din cer, a pră­vălit piatra de la intrarea în mormântul unde era închis trupul Domnului, care i-a lovit cu groază, încât au că­zut cu faţa la pământ şi s-au făcut ca morţi ? Ei primesc bani şi, sub înrâurirea lor, în ciuda înfricoşatei minuni ai căror martori fuseseră, o acoperă cu întunericul min­ciunii (Mt. 29, 11-15). Nici cele mai uluitoare semne, nici vedeniile înspăimântătoare, nici vedeniile cele mai desfătătoare nu lasă o urmă binefăcătoare în inimă, nu-i aduc mântuire, dacă ea nu e îndreptată pe calea mân­tuirii prin legea lui Dumnezeu. Iar dacă ea este luminată de acest luminător, care e dat de sus spre îndrumarea tuturor celor care doresc să primească mântuirea în veş­nicie (Ps. 118, 105), ea va ajunge la această fericire fară ajutorul vedeniilor şi minunilor. Numeroase fapte din istoria nevoinţei creştine slujesc drept mărturie.

Sfantul Ignatie Briancianinov - despre placerile vietii, moarte si judecata de apoi.

Iubiţi fraţi! Lumea numeşte „nevinovate” distracţiile şi plăcerile sale. Fiecare dintre noi are neapărată ne­voie să ştie cum priveşte şi cum judecă Dumnezeu aceste distracţii şi plăceri. Fiecare dintre noi trebuie, trebuie negreşit să părăsească la un soroc necunoscut de el stadia vremelnicei noastre pribegii, să intre în tăramul veşniciei, la hotarul lui să dea seama de întrebu­inţarea vremii date spre căutarea mântuirii şi, în fine, sa se înalţe în locaşurile fericirii veşnice ca plată pentru dreapta întrebuinţare a vieţii pământeşti ori să se coboare în iad pentru reaua ei întrebuinţare. La această problemă se dă răspuns în Evanghelia citită astăzi. Judecata lui Dumnezeu a fost vestită din timp. Să ne gră­bim a ne însuşi felul de a gândi pe care ni-1 predaniseste Dumnezeu, aşa încât concepţiile strâmbe, amăgi­toare, să nu ne abată de la lucrarea bineplăcută lui Dumnezeu, să nu slujească în ce ne priveşte drept pricina începătoare pentru nenorociri cât se poate de mari si veşnice. Să nu fim uşuratici în hotărârea sorţii noastre veşnice! Să dăm toată luarea-aminte cu putinţă acestui lucru nespus de însemnat: el cere asemenea lua­re-aminte ! El merită asemenea luare-aminte! Să cer­cetăm hotărârea judecăţii lui Dumnezeu cu privire la desfătările trupeşti ale omului, hotărâre care a fost ves­tită ca preîntâmpinare şi povăţuire; să îndreptăm lucra­rea noastră după voia Dumnezeului nostru, şi hotărâ­rea cea din urmă a lui Dumnezeu în privinţa noastră nu ne va lovi cu osânda la moartea veşnică. Ea nu ne va lovi cu această osândă atunci când, la neaşteptata poruncă şi cerere a lui Dumnezeu, vom părăsi această lume, vom părăsi în ea chiar trupurile noastre şi vom intra numai cu sufletele în lumea duhurilor ca să fim număraţi acolo ori cu sufletele fericite, ori cu sufletele lepădate.

Intunecat de ne­ştiinţă, bogatul din pilda , întunecat de starea de cădere, de pilda altora, de obiceiurile societăţii omeneşti, el socotea drept viaţă doar viaţa trupului, lăsând nebăgată în seamă viaţa su­fletului; el a vrut să dezvolte numai şi numai viaţa tru­pului, aducându-i toate plăcerile cu putinţă, folosind toate puterile sufleteşti spre slujirea trupului. Cum a făcut cu propriul suflet, aşa a făcut şi cu aproapele: nu 1-a băgat în seamă. Ii băga în seamă doar pe aceia din­tre semeni pe care-i întrebuinţa ca unelte ale voii sale şi care erau ajutoare ale acestei voi. Scriptura judecă însă altfel. Ea îi numeşte pe cei avuţi doar iconomi ai avu­ţiei, care e a lui Dumnezeu, este încredinţată iconomilor pentru o vreme, ca să o iconomisească după voia lui Dumnezeu. Bogatul şi-a folosit şi avuţia, şi viaţa pământească numai spre placul trupului. Aceste daruri vremelnice ale lui Dumnezeu, prin care ar fi putut ago­nisi darurile Lui veşnice, el le-a aruncat întru strică­ciune. Benchetuia şi se răsfaţă ! Benchetuia şi se răsfaţă nu rareori, nu la soroace anume, ci în fiecare zi, me­reu: se veselea în toate zilele luminat. El trecea de la o plăcere la alta, distrându-se şi răspândindu-se mereu, nedând loc vederii de sine ca să nu i se descopere vreo privelişte jalnică, să nu învie vreo amintire tristă, să nu îi strice bucuria. Cu o asemenea viaţă, Dumnezeu, veş­nicia, fericirea şi suferinţele din aceasta se uită atât de adânc că par cu totul a nu fiinţa - şi mulţi, îmbătaţi de viaţa cea pentru trup, nu doar că au uitat de lucrurile duhovniceşti, ci din beţia lor au început să tăgăduiască fiinţarea lui Dumnezeu, a lumii nevăzute, a însuşi su­fletului lor. Chiar aşa! Pentru simţirea lor, fiinţarea acestora a încetat. Ei ar tăgădui, de le-ar sta în putinţă, chiar şi moartea văzută. Ei tăgăduiesc însemnătatea ei, numind-o „nimicire a omului". O astfel de concepţie îl împacă pe om cu viaţa trupească, încuviinţează viaţa trupească. Insuşindu-şi această concepţie, omul poate fara împiedicare să se veselească în toate zilele luminat, sa-şi împlinească toate poftele, să calce în picioare toate îndatoririle cele mai sfinte, toate faptele bune, neavând grijă decât ca buna înfăţişare şi cuviinţa să fie păstrate în ochii oamenilor. Omul care şi-a dus în acest chip viaţa de pe pământ, care s-a înstrăinat de Dumnezeu în timp, care a dobândit toate însuşirile potrivnice lui Dumnezeu, care a lepădat de bună voie înfierea de ca­tre Dumnezeu, după sfârşitul său pleacă în chip firesc pe tărâmul sortit ca locuinţă fiinţelor lepădate de Dumnezeu: pleacă acolo pentru lepădarea lui Dumne­zeu. Cel străin de Dumnezeu este aruncat în temniţa iadului, chiar dacă nu a fost răufăcător pe faţă.

Sf. Ignatie Briancianinov -Studierea cuvantului lui Dumnezeu este mai presus decat vedeniile

Rogu-te, dar, părinte, ca să-l trimiţi pre dânsul în casa tatălui meu, că am cinci fraţi: să le mărturisească lor, ca să nu vie si ei la acest loc de muncă. Această cerere dă în vileag lip­sa lui de cercare în viaţa de nevoinţă duhovnicească. Un lipsit de cercare cere pentru alţi lipsiţi de cercare cea mai mare dintre ispite: arătarea unei fiinţe din lu­mea duhurilor, care a fost închisă pentru noi de către Dumnezeu pentru a ne păzi de amăgirea duhurilor că­zute şi viclene, care iau chipul îngerilor de lumină pentru a-i înşela şi pierde mai uşor pe oameni. Patriarhul îi arată nefericitului calea dreaptă, calea cercetării legii lui Dumnezeu şi a urmării ei. Patriarhul îi împărtăşeşte celui căzut în iad o cunoştinţă care l-ar fi putut feri de iad de ar fi dobândit-o şi folosit-o la bună vreme. Au pre Moisi şi pre proroci, a zis Avraam, sa-i asculte pre dânşii. Cunoştinţele date de Cuvântul lui Dumnezeu sunt mai de nădejde decât cunoştinţele pe care le aduc vedeniile, chiar dacă sunt sfinte şi adevărate. Asta se vede limpede din a doua epistolă a Sfântului Apostol Petru. Pomenind de preaslăvita schimbare la faţă a Domnului de pe muntele Taborului, al cărei însuşi văzător a fost chiar Apostolul, el spune: Avem mai adevă­rat (mai vrednic de crezare) cuvântul prorocesc, la care bine faceţi luând aminte ca la o lumină ce străluceşte în loc întunecos, până ce ziua va lumina şi luceafărul va ră­sări în inimile voastre (2 Pt. 1, 19).

Adânca neştiinţă a întemniţatului din iad n-a price­put adâncul adevăr vestit lui. El se împotriveşte Patri­arhului, răspunde: Nu, părinte Avraame, ci de va merge cineva din morţi la dânşii, se vor pocăi. Dacă nu ascultă pre Moisi şi pre proroci, a fost răspunsul lui Avraam, mă­car de ar şi învia cineva din morţi, nu vor crede. Celor care nu vor să facă cunoştinţă cu legea lui Dumnezeu în chipul cuvenit, care îşi cheltuie viaţa pământească slujind păcatului şi lumii, celor ce cercetează legea lui Dumnezeu numai după slovă, nesocotind cercetarea ei lucrătoare, care o calcă în picioare prin purtarea lor, arătarea unui suflet fericit din sălaşurile raiului nu le va aduce nici un folos. Insăşi învierea din mormântul pecetluit, păzit de strajă, nu a trezit puterea de a crede ce a fost omorâtă prin viaţa păcătoasă şi prin voia viclea­nă. A înviat Domnul, iar arhiereii şi bătrânii iudeilor ce fac ? Ii cumpără pe ostaşii romani puşi la mormânt tot de către ei, care aduseseră vestea vrednică de crezare a învierii, ca aceştia să ascundă învierea Domnului şi sa mintă cu privire la ea. Ce fac ostaşii, ce se învrednicise­ră de vedenie mai presus de vrednicia lor văzând înge­rul purtător de lumină care s-a pogorât din cer, a pră­vălit piatra de la intrarea în mormântul unde era închis trupul Domnului, care i-a lovit cu groază, încât au că­zut cu faţa la pământ şi s-au făcut ca morţi ? Ei primesc bani şi, sub înrâurirea lor, în ciuda înfricoşatei minuni ai căror martori fuseseră, o acoperă cu întunericul min­ciunii (Mt. 29, 11-15). Nici cele mai uluitoare semne, nici vedeniile înspăimântătoare, nici vedeniile cele mai desfătătoare nu lasă o urmă binefăcătoare în inimă, nu-i aduc mântuire, dacă ea nu e îndreptată pe calea mân­tuirii prin legea lui Dumnezeu. Iar dacă ea este luminată de acest luminător, care e dat de sus spre îndrumarea tuturor celor care doresc să primească mântuirea în veş­nicie (Ps. 118, 105), ea va ajunge la această fericire fară ajutorul vedeniilor şi minunilor. Numeroase fapte din istoria nevoinţei creştine slujesc drept mărturie.

Pricina duhovnicească de temelie a fericirii duhovni­ceşti, veşnice, pentru om este cercetarea cu osârdie a legii lui Dumnezeu şi vieţuirea după legea lui Dumne­zeu. Pricina de temelie a nenorocirii sufleteşti, veşnice, stă în necunoaşterea legii lui Dumnezeu, în vieţuirea după insuflările şi părerile raţiunii cu nume mincinos, după imboldurile voinţei vătămate, stricate de către starea de cădere. Precum se vede, nefericitul bogat avea despre sine, despre legătura dintre el şi avuţie, şi omenire, într-un cuvânt - şi toate, concepţii strâmbe, mincinoase. El lucra pe temeiul acestor concepţii, şi a pierit. El n-a agonisit adevărata cunoştinţă de Dumne­zeu, nu ştia ce însemnătate are omul, care este scopul fiinţării lui nesfârşite, care este scopul petrecerii lui vre­melnice pe pământ, care sunt îndatoririle lui faţă de Dumnezeu, faţă de sine însuşi, faţă de aproapele, faţă de lumea cea văzută şi cea nevăzută.

- material cules si transmis de un colaborator