Sf. Ignatie Briancianinov - Crucea proprie si crucea lui Hristos

Crucea proprie si crucea lui Hristos( Sf. Ignatie Briancianinov - experiente ascetice, vol. 2)

Zis-a Domnul ucenicilor Săi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie (Mt. XVI, 24).

Ce înseamnă crucea proprie ? De ce această cruce proprie, adică crucea fiecărui om în parte, se numeşte totodată şi crucea lui Hristos?l

Crucea proprie sunt necazurile şi pătimirile vieţii pământeşti, care pentru fiecare om sunt proprii.

Crucea proprie sunt postul, privegherea şi celelalte cucernice nevoinţe prin care este smerit trupul şi supus duhului. Aceste nevoinţe trebuie să fie potrivite cu puterile fiecăruia, si la fiecare sunt proprii.

Crucea sa sunt bolile păcatului, sau patimile, care la fiecare om sunt proprii! Cu unele dintre ele ne naştem, cu altele ne molipsim pe calea vieţii pământeşti.

Crucea lui Hristos este învăţătura lui Hristos (Ps. CXVIII, 38,120).

Deşartă si neroditoare este crucea proprie, oricât ar fi de grea, dacă prin urmarea lui Hristos ea nu se preschimbă în crucea lui Hristos.

Crucea proprie se face pentru ucenicul lui Hristos crucea lui Hristos, fiindcă ucenicul lui Hristos are încredinţarea neclătinată că asupra lui priveghează neadormit Hristos, că Hristos îngăduie pătimirea de către el a necazurilor ca pe o condiţie neapărat trebuincioasă şi de neînlăturat a creştinismului, că niciun necaz nu s-ar fi apropiat de el dacă n-ar fi îngăduit Hristos, că prin necazuri creştinul devine al lui Hristos, se face părtaş al soartei Lui pe pământ, drept care şi în cer.

Crucea proprie se face pentru ucenicul lui Hristos crucea lui Hristos, fiindcă adevăratul ucenic al lui Hristos socoate plinirea poruncilor lui Hristos drept singurul ţel al vieţii sale. Aceste atotsfinte porunci se fac pentru el cruce pe care mereu îşi răstigneşte omul cel vechi împreună cu patimile si poftele lui (Gal.V, 24).

De aici se vede foarte desluşit de ce pentru a purta crucea este nevoie ca mai înainte să ne lepădăm de noi înşine chiar până la pierderea sufletului nostru.

Atât de mult şi de puternic s-a împropriat păcatul firii noastre căzute, încât Cuvântul lui Dumnezeu nu se dă în lături a-1 numi suflet al omului căzut.

Pentru a lua pe umeri crucea trebuie ca mai înainte să nu împlinim trupului dorinţele sale pofticioase, dân-du-i doar cele neapărat trebuincioase traiului; trebuie să socotim dreptatea noastră cea mai cumplită nedreptate înaintea lui Dumnezeu, să socotim priceperea noastră drept desăvârşită nepricepere şi, în fine, predându-ne lui Dumnezeu cu toată puterea credinţei, predându-ne deprinderii necontenite a Evangheliei, să ne lepădăm de voia noastră.

Cel ce a săvârşit această lepădare de sine este în stare să ia crucea sa. Cu supunere faţă de Dumnezeu, chemând ajutorul Lui spre întărirea neputinţei sale, el priveşte fără teamă şi tulburare necazul care se apropie, se pregăteşte cu mărime de suflet si bărbăţie să îl îndure, nădăjduieşte că prin mijlocirea ei se va face părtaş al pătimirilor lui Hristos, va ajunge la tainica mărturisire a lui Hristos nu doar cu mintea şi cu inima, ci şi cu lucrul, cu viaţa însăşi.

Crucea e împovărătoare atâta vreme cât rămâne cruce proprie; iar atunci când se preschimbă în crucea lui Hristos primeşte o neobişnuită uşurime: jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară, a grăit Domnul (Mt. XI, 30).

Crucea se aşază pe umerii ucenicului lui Hristos atunci când ucenicul lui Hristos se socoate vrednic de necazurile trimise lui de Dumnezeiasca Pronie.

Ucenicul lui Hristos poartă cum trebuie crucea sa atunci când socoate că tocmai necazurile trimise lui de sus, si nu altele, sunt de neapărată trebuinţă pentru formarea lui în Hristos si mântuirea lui.

Purtarea cu răbdare a crucii proprii este adevărata vedere şi recunoaştere a păcatului propriu, în această recunoaştere nu este nici o amăgire de sine; dar cel care se recunoaşte păcătos, iar totodată cârteşte şi ţipă de pe crucea sa, dovedeşte prin asta că prin recunoaşterea superficială a păcatului său nu face altceva decât să se amăgească, să se înşele pe sine.

Purtarea răbdătoare a crucii proprii este adevărata pocăinţă.

Tu, care eşti răstignit pe cruce ! Mărturiseşte-te Domnului întru dreptatea judecăţilor Lui. învinuin-du-te pe tine însuţi, dă dreptate judecăţilor lui Dumnezeu, şi vei primi iertarea păcatelor tale.

Tu, care eşti răstignit pe cruce ! Cunoaşte-L pe Hristos şi se vor deschide ţie porţile Raiului.

De pe crucea ta slavosloveşte-L pe Domnul, leapădă de la tine tot gândul de tânguire şi cârtire ca pe o nelegiuire şi hulă împotriva lui Dumnezeu.

De pe crucea ta dă mulţumită Domnului pentru nepreţuitul dar al crucii tale, pentru preţioasa soartă de a urma lui Hristos prin pătimirile tale.

De pe cruce să teologhiseşti, fiindcă crucea este adevărata şi singura şcoală, vistierie şi tron al adevăratei cuvântări de Dumnezeu. Afară de cruce nu este cunoaştere vie a lui Hristos.

Nu căuta desăvârşire creştină în faptele bune omeneşti. Ea nu se află acolo: ea e ascunsă în crucea lui Hristos.

Crucea proprie se schimbă în crucea lui Hristos, atunci când ucenicul lui Hristos o poartă cu conştiinţa lucrătoare a păcătoşeniei sale, ce are nevoie de chinuri, atunci când o poartă dând mulţumită lui Hristos, slavoslovind pe Hristos. Slavoslovirea si recunoştinţa fac să se nască în pătimitor mângâiere duhovnicească; recunoştinţa şi slavoslovirea se fac izvoare îmbelşugate ale unei bucurii nepătrunse si nestricăcioase, care picură în inimă în chip haric, revărsându-se peste suflet, revărsându-se chiar peste trup.

Crucea lui Hristos este o încercare aspră numai la arătare, pentru ochii trupeşti. Pentru ucenicul şi următorul lui Hristos ea e arena celei mai înalte desfătări duhovniceşti. Aşa de mare e această desfătare, încât necazul este stins pe deplin de desfătare şi următorul lui Hristos simte doar desfătare fiind împresurat chiar de cele mai crunte chinuri.

Zis-a tânăra Mavra tânărului său soţ Timotei, ce suferea cumplite munci şi o poftea să ia parte la mucenicie: „Mă tem, fratele meu, să nu mă înspăimânt când voi vedea cumplitele munci şi pe ighemonul mâniat, să nu slăbesc în răbdare din pricina tinereţii anilor mei". I-a răspuns mucenicul: „Nădăjduieşte în Domnul nostru Iisus Hristos, şi vor fi pentru tine muncile ca untdelemnul vărsat pe trupul tău şi suflare de rouă în oasele tale, care uşurează toate durerile tale".

Crucea este puterea şi slava tuturor sfinţilor din veac.

Crucea e tămăduitoarea patimilor, pierzătoarea demonilor.

Aducătoare de moarte este crucea pentru cei care nu au preschimbat crucea lor în crucea lui Hristos, care de pe crucea lor cârtesc împotriva Dumnezeieştii Pronii, care o hulesc, care se predau deznădejdii şi disperării. Păcătoşii nemărturisiţi şi nepocăiti mor pe crucea lor de veşnică moarte, lipsindu-se prin nerăbdare de viaţa cea adevărată, de viaţa în Dumnezeu. Ei sunt luaţi de pe crucea lor doar pentru a se pogorî cu sufletele în mormântul cel veşnic: în închisorile iadului.

Crucea lui Hristos înalţă de pe pământ pe ucenicul lui Hristos cel răstignit pe ea. Ucenicul lui Hristos, răstignit pe crucea sa, cugetă cele de sus, vieţuieşte cu mintea şi cu inima în cer şi vede duhovniceşte tainele Duhului întru Hristos lisus, Domnul nostru.

Dacă voieşte cineva să vină după Mine, a grăit Domnul, să se lepede de sine, să ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Amin.

text cules de Dan Făgărăşanu