Sfantul Ignatie Briancianinov - despre placerile vietii, moarte si judecata de apoi.

Iubiţi fraţi! Lumea numeşte „nevinovate” distracţiile şi plăcerile sale. Fiecare dintre noi are neapărată ne­voie să ştie cum priveşte şi cum judecă Dumnezeu aceste distracţii şi plăceri. Fiecare dintre noi trebuie, trebuie negreşit să părăsească la un soroc necunoscut de el stadia vremelnicei noastre pribegii, să intre în tăramul veşniciei, la hotarul lui să dea seama de întrebu­inţarea vremii date spre căutarea mântuirii şi, în fine, sa se înalţe în locaşurile fericirii veşnice ca plată pentru dreapta întrebuinţare a vieţii pământeşti ori să se coboare în iad pentru reaua ei întrebuinţare. La această problemă se dă răspuns în Evanghelia citită astăzi. Judecata lui Dumnezeu a fost vestită din timp. Să ne gră­bim a ne însuşi felul de a gândi pe care ni-1 predaniseste Dumnezeu, aşa încât concepţiile strâmbe, amăgi­toare, să nu ne abată de la lucrarea bineplăcută lui Dumnezeu, să nu slujească în ce ne priveşte drept pricina începătoare pentru nenorociri cât se poate de mari si veşnice. Să nu fim uşuratici în hotărârea sorţii noastre veşnice! Să dăm toată luarea-aminte cu putinţă acestui lucru nespus de însemnat: el cere asemenea lua­re-aminte ! El merită asemenea luare-aminte! Să cer­cetăm hotărârea judecăţii lui Dumnezeu cu privire la desfătările trupeşti ale omului, hotărâre care a fost ves­tită ca preîntâmpinare şi povăţuire; să îndreptăm lucra­rea noastră după voia Dumnezeului nostru, şi hotărâ­rea cea din urmă a lui Dumnezeu în privinţa noastră nu ne va lovi cu osânda la moartea veşnică. Ea nu ne va lovi cu această osândă atunci când, la neaşteptata poruncă şi cerere a lui Dumnezeu, vom părăsi această lume, vom părăsi în ea chiar trupurile noastre şi vom intra numai cu sufletele în lumea duhurilor ca să fim număraţi acolo ori cu sufletele fericite, ori cu sufletele lepădate.

Intunecat de ne­ştiinţă, bogatul din pilda , întunecat de starea de cădere, de pilda altora, de obiceiurile societăţii omeneşti, el socotea drept viaţă doar viaţa trupului, lăsând nebăgată în seamă viaţa su­fletului; el a vrut să dezvolte numai şi numai viaţa tru­pului, aducându-i toate plăcerile cu putinţă, folosind toate puterile sufleteşti spre slujirea trupului. Cum a făcut cu propriul suflet, aşa a făcut şi cu aproapele: nu 1-a băgat în seamă. Ii băga în seamă doar pe aceia din­tre semeni pe care-i întrebuinţa ca unelte ale voii sale şi care erau ajutoare ale acestei voi. Scriptura judecă însă altfel. Ea îi numeşte pe cei avuţi doar iconomi ai avu­ţiei, care e a lui Dumnezeu, este încredinţată iconomilor pentru o vreme, ca să o iconomisească după voia lui Dumnezeu. Bogatul şi-a folosit şi avuţia, şi viaţa pământească numai spre placul trupului. Aceste daruri vremelnice ale lui Dumnezeu, prin care ar fi putut ago­nisi darurile Lui veşnice, el le-a aruncat întru strică­ciune. Benchetuia şi se răsfaţă ! Benchetuia şi se răsfaţă nu rareori, nu la soroace anume, ci în fiecare zi, me­reu: se veselea în toate zilele luminat. El trecea de la o plăcere la alta, distrându-se şi răspândindu-se mereu, nedând loc vederii de sine ca să nu i se descopere vreo privelişte jalnică, să nu învie vreo amintire tristă, să nu îi strice bucuria. Cu o asemenea viaţă, Dumnezeu, veş­nicia, fericirea şi suferinţele din aceasta se uită atât de adânc că par cu totul a nu fiinţa - şi mulţi, îmbătaţi de viaţa cea pentru trup, nu doar că au uitat de lucrurile duhovniceşti, ci din beţia lor au început să tăgăduiască fiinţarea lui Dumnezeu, a lumii nevăzute, a însuşi su­fletului lor. Chiar aşa! Pentru simţirea lor, fiinţarea acestora a încetat. Ei ar tăgădui, de le-ar sta în putinţă, chiar şi moartea văzută. Ei tăgăduiesc însemnătatea ei, numind-o „nimicire a omului". O astfel de concepţie îl împacă pe om cu viaţa trupească, încuviinţează viaţa trupească. Insuşindu-şi această concepţie, omul poate fara împiedicare să se veselească în toate zilele luminat, sa-şi împlinească toate poftele, să calce în picioare toate îndatoririle cele mai sfinte, toate faptele bune, neavând grijă decât ca buna înfăţişare şi cuviinţa să fie păstrate în ochii oamenilor. Omul care şi-a dus în acest chip viaţa de pe pământ, care s-a înstrăinat de Dumnezeu în timp, care a dobândit toate însuşirile potrivnice lui Dumnezeu, care a lepădat de bună voie înfierea de ca­tre Dumnezeu, după sfârşitul său pleacă în chip firesc pe tărâmul sortit ca locuinţă fiinţelor lepădate de Dumnezeu: pleacă acolo pentru lepădarea lui Dumne­zeu. Cel străin de Dumnezeu este aruncat în temniţa iadului, chiar dacă nu a fost răufăcător pe faţă.

Nifon, episcopul Constantianei Ciprului, bărbat de mare sfinţenie, stând de vorbă odată cu iubitorii de Dumnezeu despre cele de folos sufletului, a amintit şi următoarele: „Era în aceas­ta cetate (în Constantinopol, unde a trăit sfântul mai înainte de arhieria sa), rob la un dregător, un oarecare Vasilie, portar de meserie, rău cu obiceiurile, spurcat, măscăros, ce îşi pierdea tot timpul în jocuri şi în păcate trupeşti, în ciuda îndemnurilor stăpânului său. Prin minunata purtare de grijă a Milostivului Dumnezeu, i-a tocmit lui mântuire în următorul chip: s-a lăsat foa­mete mare şi stăpânii au început să-şi alunge robii din pricina lipsei de mâncare. Şi pe Vasilie l-a alungat stă­pânul lui. La început şi-a vândut haina ca să poată cumpăra pâine, apoi a început să umble pe jumătate despuiat, cerând milostenie. Era iarnă: a suferit foarte tare de pe urma frigului. In cele din urmă, lipsindu-i puterile, a prins a zace în uliţă. Puţin câte puţin, dege­tele de la picioare i-au putrezit, apoi a pierdut cu totul întrebuinţarea picioarelor. Vasilie a îndurat starea aceasta cu răbdare, recunoscând în ea pedeapsa pentru păcatele sale; el spunea mereu: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate". A petrecut aşa două luni în uliţă, fără acoperământ, suspinând şi tânguindu-se pentru păca­tele sale. S-a întâmplat să treacă pe acolo un oarecare iubitor de Hristos, Hristofor pe numele său. Acesta, văzându-1 pe Vasilie în suferinţă, a poruncit să fie dus în casa sa, unde l-a odihnit şi l-a hrănit. După două săptămâni, într-o sâmbătă, Vasilie cel bolnav a început să zică: „Bună este venirea voastră, sfinţilor îngeri: aş­teptaţi puţin, şi pe urmă mergem". Ingerii au răspuns: „Nu, mergi neîntârziat, fiindcă te cheamă Domnul". Vasilie a răspuns: „Răbdaţi-mi puţintel, ca să pot în­toarce o datorie: am împrumutat de la un prieten zece bani de aramă şi încă nu i-am înapoiat; mi-e să nu ma oprească diavolul în văzduh din pricina lor". îngerii s-au învoit să aştepte. Cerând suma cu pricina, Vasilie i-a trimis unde se cuvenea, iar după aceea şi-a dat su­fletul lui Dumnezeu".

In vremea vieţii lor pământeşti, oamenilor li se dau felurite stări de către nepătrunsa Judecată Dumnezeiască: unii se bucură de bogăţie, slavă, putere, sănătate; alţii sunt săraci, atât de neînsemnaţi în societatea ome­nească încât oricine îi poate obijdui; alţii îşi petrec viaţa în amaruri, în prigoane, în înjosiri. Toate stările acestea nu sunt întâmplătoare: Dumnezeiasca Pronie le împarte ca pe nişte sarcini, ca pe nişte probleme de re­zolvat, ca fiecare om, în starea în care se află, să lucreze mântuirea sa împlinind voia lui Dumnezeu. Cei ce poarta povara necazurilor sunt datori să o poarte cu smerenie, cu supunere faţă de Dumnezeu, ştiind că necazurile slujesc ca plată în vreme pentru păcate. In schimbul recunoaşterii păcătoşeniei lor, în schimbul răbdării senine a necazurilor, ei sunt izbăviţi de plata din veşnicie. Dacă sunt nevinovaţi, necazul trimis sau îngăduit de Dumnezeu asupra lor îi pregăteşte, dat fiind că i-a ajuns cu porunca lui Dumnezeu şi într-un scop atotbun dumnezeiesc, pentru o deosebită fericire şi slavă în veşnicie. Cârtirea asupra necazului trimis de Sus, cârtirea asupra lui Dumnezeu, Care a trimis neca­zul, nimicesc scopul dumnezeiesc al necazului: îl lipseş­te pe om de mântuire, îl face supus chinurilor veşnice.

Cei cărora le-a fost încredinţată iconomisirea bunu­rilor pământeşti trebuie să se păzească cu deosebită lu­are-aminte de reaua lor întrebuinţare. Slăviţi şi puter­nici ai pământului! Menirea voastră este de a fi binefă­cători ai oamenilor, iar ca binefăcători ai aproapelui să fiţi binefăcători vouă înşivă. Avraam are în cer un sân, adică un locaş, unde-i primeşte pe pătimitorii de pe pă­mânt care sunt vrednici de acest locaş. Starea lui din cer e pe potriva stării pe care şi-a ales-o pe pământ. Pe pământ era bogat, îi primea pe călători, îi ajuta pe cei împilaţi şi nevoiaşi. Fericita lui stare din cer s-a rânduit potrivit vieţuirii lui îmbunătăţite de pe pământ. Ago­nisiţi şi voi printr-o asemenea vieţuire asemenea loca­luri şi asemenea stare, despre care pe bună dreptate se va putea spune atunci că într-adevăr sunt ale voastre. Ele nu vă vor fi luate niciodată, în timp ce rangurile si întâietăţile pământeşti, bogăţia pământească, toate bu­nătăţile pământeşti sunt date doar în vremelnică stăpânire. Evanghelia numeşte avuţia pământească nedreap­ta şi străină iar pe cea cerească adevărata şi a voastră. Dacă întru avuţia cea nedreaptă n-aţi fost credincioşi, pe cea adevărată cine o va încredinţa vouă ? Şi dacă întru cea străină n-aţi fost credincioşi, pre cea care este a voastră cine o va da vouă? (Lc. 16, 11-12). Bogăţia cea vremelnica este numită nedreaptă fiindcă este urmare a căderii. N-am fi avut nevoie nici de bani, nici de apărare în faţa stihiilor - locuinţa, pe care ne străduim s-o facem cât mai măreaţă, nici de alte lucruri, care se prefac în mij­loace de răsfăţ, dacă n-am fi fost aruncaţi din rai pe pă­mânt, unde petrecem foarte scurtul răstimp dat noua de milostivirea lui Dumnezeu pentru redobândirea ra­iului pierdut. Bogăţia cea vremelnică a fost numita străină: ea şi singură se preface în nimic, şi trece mereu dintr-o mână într-alta; nu este proprie omului, dă în vileag că el are nevoie să fie ajutat, dă în vileag căderea lui. Nu poate fi păstrată! Nu s-a oprit şi n-a rămas în mâinile nimănui; întotdeauna este dată pentru un răs­timp mai lung sau mai scurt, dar oricum scurt faţă de veşnicia cea fară margini. Avuţia veşnică este numită adevărată, fiindcă e nestricăcioasă, neschimbată, rămâ­nând pentru totdeauna a celor care au primit-o o dată. Ea e numită a voastră: omul a fost zidit pentru a o stăpâni şi a se îndulci de ea; ea este proprie omului. Ca să primiţi avuţia adevărată, proprie vouă, de nerăpit, pă­ziţi credincioşia faţă de Dumnezeu în iconomisirea celor vremelnice. Nu vă amăgiţi: nu socotiţi că avuţia pământească este a voastră! Nu vă amăgiţi: nu vă socotiţi în drept să faceţi cu această avuţie tot ce vă place! Nu vă amăgiţi: nu socotiţi fară de păcat cheltuirea acestei avuţii pe lux şi pe distracţii! Sunteţi datori s-o iconomisiţi aşa cum a poruncit Dumnezeu, Cel care v-a încredinţat iconomisirea lor. Cheltuindu-vă avuţia pe lux şi pe distracţii călcaţi legea lui Dumnezeu, răpiţi semenilor ceea ce Dumnezeu a poruncit să le împărţiţi. Dedându-vă chefurilor şi distracţiilor, vă pierdeţi pe voi înşivă. Voi înrobiţi trupului duhul; voi ameţiţi, omorâţi sufletul; uitaţi de Dumnezeu, de veşnicie, pierdeţi credinţa însăşi. Dezvoltând în voi înşivă numai simţurile trupeşti, dându-le putere prin hrana rafinată şi de prisos, nu vă mai puteţi înfrâna de curvie, vă de­daţi ei fară saţ. In acest păcat de moarte îngropaţi de tot mântuirea voastră. Vai vouă, a vestit Mântuitorul, bogaţilor, care folosiţi rău bogăţia voastră: că vă luaţi mângâierea voastră. Vai vouă, celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi. Vai vouă, celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui (Lc. 6, 24-25). Daţi milostenie, faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri (Lc. 12, 33). Aflaţi plăcere în săvârşirea faptelor bune ! Indată ce veţi purcede la săvârşirea lor, vă va întâmpina această plăcere duhovnicească, sfântă, şi plăcerile trupeşti vă vor părea scârboase. Din milos­tenia pe care o daţi va începe să se arate în voi credinţa vie, prin care veţi vedea şi veţi cunoaşte prin cercare pe Dumnezeu. Propriu milei este să nască credinţa, iar credinţei - să nască milostenia. Infrânarea de la împli­nirea poftelor trupeşti va aduce minţii curăţie, şi vede­rea minţii asupra pământului şi a tot ce este pământesc se va schimba: i se va descoperi ceea ce nu văzuse până atunci - stricăciunea în stricăciune şi vremelnicia în vremelnicie; gândurile lui încep să se înalte spre veşnicie; află neapărată nevoie în a cerceta din timp tărâ­mul ei necuprins cu privirea. Făceţi-vă prieteni din mamona nedreptăţii, îndeamnă Evanghelia, numind mamonă a nedreptăţii avuţia, iar prieteni pe sfinţii îngeri şi pe acei oameni sfinţi care au plecat deja de aici în veş­nicie: lor se cuvine să ne împropriem prin viaţa îm­bunătăţită şi prin împărtăşirea harului dumnezeiesc în vremea pribegiei noastre pământeşti. Făceţi-vă prieteni din mamona nedreptăţii, ca dacă veţi sărăci să vă pri­mească pre voi în corturile veşnice ! Şi negreşit veţi sărăci, veţi sărăci în deplinul înţeles al cuvântului prin lucrarea cea tainică a morţii, veţi lăsa pe pământ tot ce e al pă­mântului şi aţi luat de la pământ când veţi lăsa pe el chiar trupurile voastre ! Locuitorii cerului să vă pri­mească pre voi atunci în corturile veşnice (Le. 16, 9), în locaşurile raiului! De aceste dorite locaşuri să ne în­vrednicească pe noi milostivirea lui Dumnezeu în schimbul supunerii faţă de voia Lui atotsfântă. Amin.