Sfantul Dionisie Areopagitul- despre cele ce se savarsesc pentru cei adormiti

Capitolul VII ( din Sf. Dionisie Areopagitul: „ Opere complete; despre ierarhia bisericeasca” ) – cu note de Parintele Dumitru Staniloae

/. Despre cele ce se săvârşesc pentru cei adormiţi

§1

Acestea fiind lămurite, e de trebuinţă, socotesc, să vorbim şi despre cele ce se săvârşesc de noi cu sfinţenie pentru cei adormiţi. Căci nici acestea nu sunt comune celor sfinţiţi şi nesfinţiţi, ci precum e altfel modul fiecăreia din aceste două vieţi, tot aşa. plecând spre moarte cei ce au avut o viaţă sfântă, privind spre făgăduinţele adevărate ale dumnezeierii, de vreme ce au văzut adevărul lor în înviere, merg cu nădejdea sigură şi adevărată şi cu veselie dumnezeiasca

.spre ţinta morţii, ca spre sfârşitul sfintelor lupte (nevoinţe) în viaţă şi mântuirea desăvârşită şi fără sfârşit. Căci cunosc cele ce vor fi cu ei prin învierea întreagă, de care vor avea parte. Pentru că sufletele sfinte deşi pot cădea în viaţa de aici în schimbarea spre cele mai rele, vor avea prin naşterea din nou strămutarea la cea mai mare asemănare neschimbată cu Dumnezeu. Iar puterile cu­rate ale sufletelor sfinte vor lua cu ele trupu­rile însoţitoare şi împreună călătoare - care s-au înrolat şi au luptat împreună prin dum-nezeieştile lor sudori - în starea neschimbată a sufletelor, întemeiată în viaţa dumnezeiască. Căci vor fi unite cu sufletele sfinte cu care au devenit membre ale lui Hristos şi vor lua şi ele viaţa nestricăcioasă, nemuritoare ji fericită asemenea celei dumnezeieşti. In această veselie a unor astfel de nădejdi neclin­tite are loc adormirea celor sfinţi, venită la capătul luptelor¹¹¹.

111. Credinţa în învierea lui Hristos îi dă celui ce trece din viaţa aceasta nădejdea sigură nu numai că nu va muri cu sufletul, ci că va învia şi cu trupul. Sfârşitul vieţii pamânteşti îi produce aceluia chiar o bucurie că a terminat luptele cu ispitele inferioare, prin care şi-a ridicat chiar trupul la o anumită sfinţenie. Dacă n-ar exista şi o inviere cu trupul, rostul luptei pentru înfrânarea pornirilor spre plăcerile inferioare trupeşti ar apărea fără rost. Trupul primeşte şi el pentru creştin o semnificaţie pozitiva, o valoare eternă. Nevoinţele pentru întărirea lui in curăţie se susţin prin nădejdea învierii lui şi această nadejde este întemeiată pe învierea lui Hristos. Deci şi ele sunt o mărturie a învierii lui Hristos.

§2

Iar dintre cei nesfinţiţi, unii susţin în chip neraţional că vor ajunge în nonexistenţă (ne­fiinţă), iar alţii că trupurile se vor despărţi pentru totdeauna din unirea cu sufletele lor, ca nefiindu-le potrivită lor, pentru că n-au înţeles viaţa (aceasta) asemenea celei dum­nezeieşti şi putinţa sfârşitului fericit, nici n-au avut cât trebuie cunoştinţa dumnezeiască, a vieţii în Hristos, asemănătoare celei dum­nezeieşti, care începe încă de aici. Iar alţii dau sufletelor ca însoţitoare alte trupuri, revăzând, în ei, ostenelile trupurilor lor unite cu sufletele îndumnezeite şi de aceea socotesc lipsite în mod cuvenit de sfintele răsplătiri trupurile ce n-au ajuns împreună la capătul drumului atotdumnezeiesc. In sfârşit, alţii, aplecându-se nu ştiu cum, spre gânduri mate­riale, au spus că veşnica, preasfânta şi prea­fericita lor cuvioşie e de acelaşi fel cu viaţa de aici şi au respins în mod necuvenit hrana proprie unei alte vieţi deopotrivă cu îngerii. Dar nu va cădea niciodată vreunul din bărbaţii preasfinţi în astfel de rătăciri. Ci ştiind că toţi vor primi o veşnicie asemănătoare lui Hristos cand vor ajunge la sfârşitul vieţii acesteia, vor vedea în mod clar calea lor spre nestricăciune, devenită de pe acum apropiată. Şi de aceea laudă darurile dumnezeierii şi se umplu de plăcerea dumnezeiască, netemându-se de o schimbare spre cele rele, ci ştiind că vor avea în mod sigur şi veşnic bunătăţile dobândite.

Iar cei plini de întinăciune şi de pete păcătoase, chiar de s-au învrednicit de iniţierea în ceva sfânt, dar au respins-o în chip vătămător din mintea lor şi s-au năpustit spre poftele aducătoare de stricăciune, venind la sfârşitul vieţii de aici, deşi nu li s-a arătat vrednică de crezare dumnezeiasca lege a Scripturii, vor privi cu alţi ochi pierzătoarele plăceri ale pa­timilor proprii pe care le-au socotit pricini de fericire; ei vor vedea că sfinţita vieţuire din care au căzut în chip jalnic şi fără minte e despărţită de viaţa de veci; şi pentru viaţa lor cea rea de aici nu vor fi însoţiţi de nici o speranţă¹¹².

112. Autorul înşiră patru opinii după care oamenii nu se duc de aici cu nădejdea că vor învia cu trupul:

a. omul întreg se duce în nefiinţă; e o opinie care nu vede nici un sens în existenţa omului;

b. numai sufletul va persista, iar trupul se va destrăma definitiv; nu vede pe om ca o existenţă întreagă, ce constă din suflet şi trup; pentru ce ar mai avea în acest caz omul un trup? Nu vede capacitatea şi rostul spiritului uman de-a sfinţi şi materia, de-a o face un mediu tot mai strâveziu al sufletului, ceea ce dă materiei o frumuseţe spirituală şi un anumit rost; după credinţa creştină, sufletul, prin virtuţile bunătăţii, se uneşte şi se aseamănă tot mai mult cu Dumnezeu; de aceea va fi unit cu El în veşnicie; dar Dumnezeu Cuvântul şi-a reflectat bunătatea Lui veşnică în trup; sufletul fiind la fel unit cu trupul său, si-o va reflecta şi el în trup;

c. sufletul va lua mereu alte trupuri în existenţele lui viitoare; e opinia origenistă, susţinută şi de teoria reîncarnârilor; nici ea nu vede capacitatea spiritului de-a spiritualiza sau înfrumuseţa materia, nici identitatea veşnicâ a fiecărei persoane; autorul aduce, ca temei, pentru învierea în acelaşi trup, pentru veşnicie, a fiecărui suflet, argumentul că e cu dreptate ca trupul să primească impreună cu sufletul cu care s-a ostenit, răsplătirea vesnică; sufletul s-a luptat pentru înfrumuseţarea spirituala unui trup, pentru a se defini în identitatea lui veşnică prin trup;

d. viaţa viitoare în trup va fi ca şi cea de acum, având nevoie de hrană - opinie apropiată de cea origenistă;autorul spune că viaţa viitoare va fi deopotrivă cu a ingerilor; trupurile vor fi copleşite de spirit, neavând nevoie de hrana materială.

Aceste opinii sunt susţinute de cei ce n-au depus efortul de a-şi stăpâni trupul de la pornirile lui inferioare.

§3

Neîntâmplându-se nici una din acestea la adormirea oamenilor sfinţi, cel ce făcând parte din aceştia ajunge la sfârşit se va umple de o sfântă veselie pentru nevoinţele lui şi cu multă plăcere va păşi pe calea sfintei naşteri din nou. Iar cei familiari celui adormit prin familiaritatea dumnezeiască şi prin aceeaşi vieţuire îl fericesc pe acela, pentru că a ajuns la biruinţa finală mult dorită şi înalţă cântare de mulţumire Celui ce e cauza biruinţei, rugându-se să ajungă şi ei la acelaşi sfârşit fericit. Şi luându-1 pe el, îl duc la ierarh, ca spre primirea sfintei cununi. Iar ierar­hul îl primeşte cu bucurie şi împlineşte, după sfânta rânduială, cele ce se săvârşesc pentru cei cuvioşi adormiţi.

//. Taina săvârşită pentru cei adormiţi

Adunând dumnezeiescul ierarh sfânta ceată a preoţilor, dacă cel adormit a fost din treapta preoţiei, aşezându-1 înaintea dum­nezeiescului altar, începe rugăciunea şi mulţumirea către Dumnezeu. Iar dacă a fost dintre sfinţiţii monahi sau din sfinţitul popor, îl aşază lângă cinstitul loc preoţesc, înainte de intrarea preoţilor. Apoi ierarhul săvârşeşte rugăciunea de mulţumire către Dumnezeu. După aceea, liturgii (diaconii) citesc făgăduinţele nemincinoase, înfăţişate în dumnezeieştile Scripturi, despre sfânta noastră înviere, apoi cântă cu sfinţenie imnele din psalmi care mărturisesc cu putere aceleaşi făgăduinţe. Apoi, primul dintre diaconi slobozeşte pe catehumeni şi pomeneşte pe sfinţii adormiţi, împreună cu care învredniceşte de o pomenire egală pe cel săvârşit acum şi îndeamnă pe toţi să ceară pentru acela fericita desăvârşire în Hristos. Apoi, apropiindu-se, dumnezeiescul ierarh rosteşte asupra lui o rugăciune preasfântă. Şi după rugăciune, însuşi ierarhul sărută pe adormit şi după el toţi cei prezenţi. După ce l-au sărutat toţi, ierarhul toarnă peste cel adormit untdelemnul. Şi, făcând o sfântă rugăciune pentru toţi, aşazâ în cinstitul locaş trupul celui adormit împreună cu alte trupuri¹¹³.

113. Descriind rugăciunile pentru cei adormiţi, autorul scoate în relief mulţumirea ce se aduce prin ele lui Dumnezeu pentru făgăduinţa veşnicei fericiri dată

celor ce se nevoiesc în viaţa de aici, pentru a se face asemenea Lui, după ce se cântă imne din Scriptură despre aceste făgăduinţe. Se mulţumeşte de asemenea lui Dum­nezeu pentru că a dat putere celui adormit să se nevoiască pentru a se uni încă de aici cu Dumnezeu. Toţi cei de faţă iau ca exemplu. Slujba de înmormântare e şi un îndemn pentru ei.