Pr. Ilie Moldovan: - Sfinţii Ardeleni sunt scrişi cu roşu la modul cel mai intim al cuvântului. Sunt scrişi cu roşu pentru că şi petrec cu roşu în sufletele noastre. Să ştiţi că nu exagerez! Dacă exagerez, într-un fel oarecare, nu voi avea nici crezământ şi nici nu mă înscriu în ceea ce însemnează evlavia faţă de sfinţi. Nu doar noi trebuie să vorbim despre sfinţii noştri, fiindcă de data aceasta e vorba despre sfinţii români, ci trebuie sfinţii însăşi să fie de acord să vorbim despre ei; şi nu trăiesc, mai ales fiind vorba că sunt ai noştri, decât prin evlavia noastră şi, poate totuşi am spus prea puţin, şi prin evlavia îngerilor din cer, că sunt însoţiţi de îngerii Domnului, precum sunt însoţiţi de ceilalţi sfinţi ai Bisericii noastre strămoşeşti şi ortodoxe. Să pornim la drum. Azi, 21 octombrie, este cinstirea Sfinţilor Români Ardeleni. Frumoasă vorbă, înălţătoare vorbă, Sfinţii Români Ardeleni. Pe cine luăm în socoteală la început? Pe cei pe care îi observăm că sunt trecuţi în calendar: Sfântul Visarion Sarai, Sfântul Sofronie de la Cioara, Sfântul Moise Măcinic de la Sibiel, Sfântul Nicolae Oprea de la Sălişte şi aşa mai departe. Dacă pornim după înscrisul din calendar, fără îndoială că ne raportăm la anumite evenimente istorice. Dar care? După cum veţi constata, va trebui să-i împlinim cu ceea ce le revine, pentru că în sfinţenia lor ne regăsim şi noi. Sfântul Visarion, pe care îl înregistrăm mai întâi, îi zice Sarai. Multă vreme s-a crezut că este de origine sârbească. Cercetările din urmă au venit să ne convingă că el, de fapt, a fost român originar din Bosnia. Ce se cuvine să remarcăm? Că l-a trimis Dumnezeu pe pământul nostru într-un moment de răscruce şi răscrucea este descoperită şi de cei care au fost poate înaintea Sfântului Visarion Sarai, şi sigur şi după, mărturisitorii adevăratei credinţe. Vedeţi ce cuvânt: mărturisitori! Cine au fost aceşti mărturisitori? Păi sunt unii din aceia pe care nici nu i-a înregistrat istoria, sunt aceia care, într-un fel oarecare, ne-au transmis credinţa noastră strămoşească prin sângele harismatic pe care îl purtăm în vine. Folosesc un cuvânt greu, foarte greu, cu altă ocazie chiar aş vrea să mă explic. De data aceasta este vorba despre noi care suntem români şi nu suntem români de ieri, de alaltăieri, suntem români din etnogeneză, de când ne-am plămădit, fie prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei sau poate prin umbrirea Sfântului Duh peste strămoşii noştri. În orice caz, ceea ce a însemnat credinţa strămoşească, ce ne face pe noi să avem convingerea că în cer suntem cuprinşi în neamul care se numeşte românesc şi că ne poartă îngerii Domnului de grijă, prin faptul că înaintaşii noştri au ţinut o tradiţie sfântă prin sfinţenia cuvântului lui Dumnezeu, dar şi prin sfinţenia strămoşilor noştri. Sunt lucruri puţin însemnate pentru cei mai mulţi. Să ştiţi, credinţa aceasta românească, credinţa aceasta strămoşească, credinţa aceasta ortodoxă, care pune acceptul principal, superior, absolut, pe ceea ce se întâmplă pe masa Sfântului Altar, că dintr-o bucată de pâine şi din vin Duhul Sfânt face Trupul şi Sângele Domnului. Cum e Trupul şi Sângele Domnului? Aşa cum acest Trup şi Sânge al Domnului se găseşte în ceruri, sau mai precis la jertfelnicul cel mai presus de ceruri. Acesta este un lucru mare, credinţa aceasta este supremă, altceva mai bun în tot ceea ce există pe pământ nu avem. Cine a ţinut-o la noi? Au ţinut-o ţăranii. Vedeţi, Sfântul sărbătorit Visarion Sarai este numai acel care a făcut ca acest glas care străjuie în adâncul fiinţei noastre să iasă ca o flacără la lumină şi a ieşit prin persecuţiile îndreptate asupra poporului român dreptcredincios din perioada aceea, adică după anul 1700 până la 1760 şi în continuare încă multă vreme de la această dezrobire, i-am zis religioasă, pe care a înregistrat-o istoria neamului românesc. Despre această idee aş vrea să vă subliniez un lucru care ar fi bine să rămână scris în minte şi anume că aproape nu există pagină în toată istoria neamului românesc, care să nu ne descopere vrednicia sufletească şi să nu subscrie la virtuţile pe care poporul român a ţinut să şi le imprime într-o istorie zbuciumată.
După cum veţi vedea în legătură cu ceilalţi sfinţi, pe care poporul român i-a avut în istoria sa, nici nu se găseşte doar în cine ştie ce documente ale vremii. De prea multe ori s-a spus că nu prea avem documente, dar nici nu avem nevoie de documentele acestea dacă documentele le păstrăm în noi, dacă credinţa noastră, dacă dragostea noastră pentru cele sfinte a mers până la martiriu, şi a dovedit-o nu numai Sfântul Visarion, dar şi Sfântul pomenit aici, şi anume Sofronie de la Cioara, sau Oprea Nicolae din Sălişte sau popa Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş.
Pr. Nicolae: - Cum se găsesc, cum de se regăsesc în aceiaşi icoană luminoasă a Bisericii, Părinte, doi călugări, iar între ei un ţăran îmbrăcat în straie româneşti şi doi preoţi de mir din două sătuleţe româneşti.
Pr. Ilie Moldovan: - Interesantă este şi icoana. În legătură cu icoana iarăşi trebuie să vă spun că există o foarte strânsă legătură între icoană şi sărbătoare. Ce le leagă pe acestea două? Mai pe viu, să mă refer la icoană. Icoana este o realitate dumnezeiască, prin ea transpare, cum zicem noi, teologii, transcedenţa divină, dumnezeirea, dă să se descopere. Poate că mă puteţi înţelege dacă vă duc cu gândul la cele petrecute pe Muntele Taborului, acolo unde Apostolii au văzut faţa Domnului strălucind mai luminos decât soarele de pe cer. Adevărata icoană este aceasta care descoperă prezenţa divină. În treacăt fie spus, parcă în zilele noastre avem nevoie şi mai mult să accentuăm ideea că într-o icoană avem de a face cu o prezenţă divină, până acolo încât avem şi o icoană, îi zice icoană junghiată de la Argeş, în care istoria ne spune că cineva cu junghierul în mână a vrut să o lovească pe Maica Domnului şi atunci a ţâşnit sânge. Asta este icoana. Este icoană pentru că prezenţa aceasta divină este o mare realitate. Aveţi dumneavoastră, care mă ascultaţi pe mine, pe pereţi icoane, numai să fie icoane adevărate, dacă le aveţi, să ştiţi că e mare lucru. Ăsta nu e un tablou, acesta nu e un semn religios.
(...) Iată ce însemnează un autentic ţăran care apără credinţa în momentele acelea zguduitoare, de la 1700 încoace. Au putut să îşi verse sângele pentru credinţă şi ei au fost neconteniţii preoţi ai paradisului etnic românesc. Ei au ştiut că de acolo de unde se taie grâul şi se face prescura este prezent Hristos, care ajunge pe Sfântul Altar şi acolo ni se descoperă la modul dumnezeiesc al cuvântului. Despre Sfinţii Ardeleni am putea încă multe vorbi, dar trebuie să ştiţi că rezistenţa aceasta la acţiunile vremii trebuie să fie pentru noi, pentru toţi, o lecţie, şi nu o lecţie oarecare, ci lecţia zilelor noastre. Inspiraţi de Dumnezeu nu au fost deci numai preoţi.
Pr. Nicolae: - Dacă ar fi să spunem pe cea bună, icoana are şi o rezonanţă istorică, un ţăran înre doi călugări, căci până la urmă ţăranii şi călugării au ţinut ortodoxia.
Pr. Ilie Moldovan: - Da, căci călugării aceştia totdeauna la noi au fost fii de ţărani, că au fost şi călugări de aceia care au urmărit câte ceva şi s-au călugărit. Aceştia nu, aceştia s-au călugărit pentru că au trăit realmente pe acest pământ pe care l-au declarat paradis etnic românesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu