Ascultati mai jos si cititi de aici prelegerea sustinuta la Bucuresti de profesorul Rubin de la Scoala de Inalte Studii… Economice de la Moscova:
O operatiune ciudata, de continuare perversa a procesului diabolic al reeducarii din temnitele bolsevice, s-a derulat pe 11 octombrie la Hotelul Hilton din centrul Bucurestiului. Intitulata pompos si de asemenea ciudat “Simpozionul international de martirologie”, manifestarea, organizata de… Trupa de teatru a lui Dan Puric (nu e o gluma) si de Fundatia Sf. Irina (ce-o zice Sfanta?!), a adus pe podiumul ridicat deasupra fostilor detinuti politici niste invitati, ati ghicit, la fel de ciudati…
De exemplu, organizatorii, domnii Dan Puric si Pavel Chirila (Dumnezeu sa-l ajute!), s-au gandit sa-l invite si pe un profesor-doctor, Dominic Rubin, venit la Bucuresti din acelasi loc de unde a pornit urgia anticrestina care a dus la martirizarea generatiei fostilor detinuti politici de la 1948 la 1964: Moscova. Ce il recomanda?, ca sa il citez pe profesorul de actorie al lui Dan Puric, Dem Radulescu. O carte: Sfanta Rusie, Sacrul Israel si apartenenta la o centrala de studii academice in probleme evreiesti si slavice, Academic Studies Press.
Dar asta nu e tot. Domnul Rubin, care a studiat istoria, ebraica si lingvistica la Londra si se recomanda “expert in filosofie, politica, religie si… istoria intelectuala“, este profesor la Moscow Higher School of Economics, o clona moscovita a London School of Economics, cu care se afla in parteneriat. Celebra LSE este locul unde George Soros a fost “straluminat” de futurologul Karl Popper si de unde azi miliardarul veros isi recruteaza viitorii “lideri ai lumii”, printre altele stipendiind si o catedra de “studii balcanice”, cam cu un milion de dolari pe an. Aceasta este insa un mizilic pe langa banii pe care i-a bagat speculantul financiar in programele Retelei Soros din Rusia (pana cand Putin i-a dat un sut in dos) si… (poate ati ghicit) inclusiv in Moscow Higher School of Economics, creata chiar de catre mogulul mondial: 1 miliard de euro.
Bun-bun, dar ce treaba are Soros sau Scoala de Inalte Studii Economice de la Moscova cu… Compania de teatru si martirologia? Pai cam aceeasi treaba pe care o au actorul Dan Puric si medicul Pavel Chirila cu… Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare (IPID) si Clubul de la Roma. Sau invers.
Dar, pana la urma nu asta conteaza; ci ce spune despre martirii romani expertul de la Moscova si Londra (ce coincidenta: doua orase atat de strans legate de revolutia bolsevica si “Manifestul” partidului comunist).
Dupa cum v-am spus, sus pe scena au stat actorii si invitatii de seama veniti din toate colturile lumii. Jos, in sala, fosti si actuali “prosti” gata sa moara pentru tara, martori vii ai martirajului colegilor lor de celule, de la Mircea Vulcanescu la Valeriu Gafencu. Printre acestia, sinceri luptatori anticomunisti de ieri si azi, prelati cu voie de la Patriarhie si preoti cu daruire sau foarte aprigi cu gura impotriva masoneriei alaturi de masoni si biete maici care nu mai vad invierea in icoane, profesori macinati de sfere prea inalte pentru a mai deslusi pe unde calca pe pamant, detinuti politici, unii deveniti navetisti ferventi in occident inca de pe vremea comunismului, capusati de sicofanti, tutari si bufoni intarziati, escroci si agenti ai neokominternului si serviciilor de informatii, ascunsi, dupa cum spunea batranul profesor Duiliu Sfintescu, sub atatea pseudonime de nu-si mai stiu nici ei numele. In ciuda sinceritatii sentimentelor unora dintre participanti, poate chiar a majoritatii lor, in ciuda prezentei in catalogul tiparit a tuturor alocutiunilor, inclusiv cea a domnului Rubin, in ciuda audierii prelegerii, in engleza sau, dupa caz, in romana, prin traducerea simultana facuta la casti, nici unul dintre bravii romani aflati de fata, unora carora le-au murit bunicii, tatii sau fratii si surorile in inchisori, nu s-a ridicat sa spuna un cuvintel despre procesul de reeducare la care asistau, ca niste aplaudaci la congresele PCR.
Acesta este inceputul sfarsitului sufletesc al barbatilor neamului romanesc, imi spune cu durere Parintele Justin Parvu, intr-o relatare video pe care o voi posta maine pe Roncea.ro. Pana atunci, haideti sa citim o recenzie la sange a Rubinului domnului Puric, pe care am primit-o de la o dreptcredinciosa cititoare a acestui blog. O femeie deci, nu vreunul dintre “adevaratii” “barbati in negru” prezenti la simpozionul de batjocorit martirii romani, carora nici crucile pe care si le fac in exces, de ochii lumii, nu-i mai pot scoate din vraja care-i poseda. Poate comentariul de mai jos va reusi, cu voia lui Dumnezeu!
Rezumat şi comentarii la cuvântarea
„Mucenicia: o perspectivă Iudeo-Creştină” – Dominic Rubin, Moscow
În general orice om care se botează se consideră întru ceea ce se botează, adică întru Hristos. Nu am auzit pe cineva să se numească greco-creştin sau ucraineano-creştin, pentru simplul fapt că ceea ce este mai mic este cuprins în ceea ce este mai mare. Biserica este Trupul lui Hristos-Dumnezeu pe când etnia sau naţionalitatea este simplu guvernată de un Înger, şi este necuviincios să pui numele îngerului înaintea Numelui lui Dumnezeu. În fapt, “iudeo-creştinismul” este o struţocămilă dogmatică: ori eşti încă în Vechiul şi nu ai cunoştinţă de Noul, ori eşti în Noul Testament care l-a împlinit pe Vechiul. Şi-şi, sau nici-nici, sau neti-neti, este un concept shi`it de inspiraţie mistică orientală, procedeu de plăsmuire a unui paradox care nu are a face cu Hristos ori l-am fi primit printre învăţăturile Lui. Auzind aşadar această formulare introductivă auditoriul ar fi trebuit să reacţioneze.
“Această conferinţă are loc în România şi este dedicată temei martiriului. Desigur, pomenirea celor care au suferit pentru credinţa lor ortodoxă sub regimul comunist trebuie să fie de căpătâi în cugetul nostru”. Aceasta este singura frază care se referă la martirii ortodocşi, din întreg parcursul textului. Poate a considerat că simpla menţionare este suficientă pentru întreaga suferinţă a vieţii lor pământeşti şi întreaga slavă a vieţii lor cereşti.
„Majoritatea acestor victime desigur erau evrei”. De unde şi până unde, că numai mucenicii ruşi numără vreo câteva zeci de milioane, oare erau toţi evrei?
„Unii erau evrei ortodocşi, unii nereligioşi, unii atei, unii comunişti, unii agnostici”. Termenul de evreu ortodox este folosit aici în sensul de evreu care respectă Legea Veche şi nicidecum cu sensul corect al cuvântului ortho-dox, adică dreptslăvitor. Apoi, cu siguranţă evreii comunişti nu au fost muceniciţi, căci nu aveau de ce, decât dacă erau trădători. Dar propoziţia enumeră corect gradele de necredinţă, de la cel mai mare, adică talmudiştii care hulesc întru cunoştinţă, la cel mai mic, adică agnosticii care pur şi simplu nu gândesc raţional, fiindcă raţiunea obligă la recunoaşterea unui Principiu unic, atât al Vieţii cât şi al cunoaşterii.
“Termenul grecesc ‘martyros’ înseamnă martor, şi este îndeobşte înţeles ca mărturisitor al credinţei Creştine”.
“6 milioane de evrei au fost ucişi de Hitler, adevărat, dar 23 de milioane de cetăţeni sovietici au pierit luptând împotriva lui Hitler, o treime din bieloruşi au murit în aceeaşi încercare, 2-10 milioane de oameni au murit în Holodomor, foametea deliberat generată de Stalin în Ucraina ca să zdrobească aspiraţiile separatiste. Apoi, desigur, milioane de Creştini şi-au pierdut viaţa.” Aceste cifre se referă la pierderi de vieţi din motive de ideologie politică şi nicidecum în mărturisirea credinţei în Dumnezeu. Creştinii muceniciţi, a căror cifră totală este trecută sub tăcere, sunt puşi cumva în aceeaşi oală, şi încă abia menţionaţi…
„…în multe din ţările est-europene, unde pentru câteva motive istorice interpretarea diferă de cea din ţările vestice, întrebarea pe care o implică aceste statistici, depinzând de cine întreabă, este: Şi atunci, de ce evreii?”. Nu este prea clar de ce ar fi implicită o astfel de întrebare. Moartea oricărui om este o pierdere, dar spune Scriptura “scumpă este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui”. Aşadar corect este să doară mai tare pierderea celor care îl au pe Hristos-Dumnezeu în sânge şi în inimă decât cei care-L răstignesc în propria lor conştiinţă, cum sunt necredincioşii sau iudeii, sau prin propria lor neştiinţă, cum sunt heterodocşii.
„Devenind creştin-ortodox, nu am încetat să fiu evreu”. Îmi revine în minte momentul în care părintele Nicolae Steinhardt zice în Jurnalul său că abia aşteaptă să vorbească cu Hristos ‘ca de la evreu la evreu’, cutremurătoare afirmaţie, de mare îndrăzneală şi pe care neevreii n-o pot pricepe. În cazul părintelui este o dovadă a setei de Dumnezeu şi a profunzimii cu care înţelege a fi una cu El chiar şi din perspectiva strictă a trupului luat din rădăcina evreiască, dar în cazul autorului textului este o mărturisire a lipsei de înţelegere întru Cine s-a botezat.
„Soarta întregii omeniri, şi soarta omenirii în trecerea ei către metaistorie depinde de continuitatea poporului evreu.” Nu chiar… ortodocşii mărturisesc pe Dumnezeu ca fiind Cel de Care depinde totul. E limpede că vorbitorul nu este ortodox. În acest moment ortodocşii prezenţi ar fi trebuit să reacţioneze. Tăcerea lor este o apostazie. Faptul că mulţi din cei prezenţi erau monahi sau chiar preoţi face mult mai ruşinoasă, mai amară şi mai dureroasă umilirea lui Dumnezeu pe care o face acest evreu care se dă ortodox. El face ce fac în general evreii, căci blestemul Răstignirii este prin necredinţă asupra capului evreilor căci l-au cerut. Un om credincios, indiferent dacă este evreu sau neevreu, pune Pronia lumii în seama lui Dumnezeu şi nu a unui popor, căci ‘Dumnezeu poate face şi din pietre urmaşi ai lui Avraam’, căci ‚suntem fii ai credinţei’, iar ‚trupul şi sângele nu pot descoperi’ pe Mesia, ci ‚numai Tatăl Care este în ceruri’.
„Hitler cu ambiţiile sale de genocid împotriva evreilor era o ameninţare la adresa mântuirii lumii în Hristos”. E un corolar la erezia de mai înainte. Ortodocşii ştiu şi mărturisesc un Mesia, şi nicidecum un popor mesianic, mai ales că Mesia a venit deja şi mântuirea s-a făcut şi se face prin El. Căci Vechiul Testament zice mereu ‘Dumnezeul lui Israel’, şi nu ‘Dumnezeul-Israel’.
“Ca şi alţi gânditori ruşi, Bulgakov s-a referit la evrei ca la un ax central al istoriei lumii, şi ca creştini ar trebui să fim în stare să vedem acum de ce: genocidul încercat asupra evreimii subliniază cu culori puternice natura antihristică a războiului egoist al lui Hitler”. Vorbitorul pune semnul egal între Mântuitor şi poporul evreu – altă erezie. Un ortodox auzind aceasta ar fi avut opţiunile să combată verbal, pe loc sau la finele discursului, mărturisind adevărul de credinţă, sau să se ridice şi să plece. Însă auditoriul nu a făcut nimic şi a lăsat pe Hristos să fie batjocorit. PS. Orice război, afară de cel împotriva acelor lucruri care stau în calea mântuirii sufletului, este un război egoist şi antihristic, cazul lui Hitler faţă de evrei nu este un caz special în acest sens.
“Aş dori să citez un poet rus ateu ca să mă ajute să fac trecerea de la înţelesul creştin al Holocaustului la tema muceniciei.” Unde este logica în a face aceasta, nu se ştie. Ortodocşii se ghidează după dreptarul Duhului Sfânt, nu după poeţi atei. În ce priveşte înţelesul creştin al acelui holocaust în particular, este bine de ştiut că dacă Hitler era în mod particular anticreştin, nu conferea protecţia sa personală Sfântului Munte pe toată perioada războiului. Hitler nu era anticreştin deloc, ci era antisemit, – şi nu pentru motive religioase, ci etnice, drept dovadă că a ucis fără a discrimina între evreii practicanţi şi cei nepracticanţi-. Vorbitorul nu face diferenţa, întrucât are altă ţintă decât Adevărul.
“Politica lui Stalin era de a susţine că toate naţiunile au suferit în mod egal”. Aici se dovedeşte limpede că vorbitorul era perfect conştient că va fi combătut în afirmaţia sa cum că genocidul împotriva evreilor ar fi cu totul diferit de cel împotriva Creştinilor sau împotriva unora şi altora dintre naţiuni, şi a pregătit această pre-contraofensivă, punând în gura lui Stalin un adevăr, doar ca, prin asociere cu faptele cele rele ale aceluia, să se discrediteze şi ideea. Însă chiar aşa este: toate naţiunile au suferit în chip nepreţuit, şi orice suflet ucis este o mare durere, indiferent de neam, vârstă, credinţă sau culoare. Hristos a Înviat pentru ca oricine crede în El să fie viu. De atunci, a trimis Evanghelia Sa TUTUROR neamurilor, iar evreimea ar trebui să se bucure că nu numai ei i s-a hărăzit să cunoască pe Dumnezeu, mai ales că tot Vechiul Testament este plin de proorocii că tuturor neamurilor li se va binevesti Cuvântul lui Dumnezeu.
“Deşi era un ateu entuziast cu privire la regimul socialist, rădăcina sa evreiască l-a împins mai presus de sine la adevăruri” – Duhul Sfânt este Cel ce duce la cunoştinţa adevărului, nu structura ADN-ului. Domnul doctor Pavel Chirilă, prezent la eveniment, ar fi putut demonstra aceasta şi în mod ştiinţific dat fiind că vorbitorului îi sunt străine cunoaşterile duhovniceşti.
“…pentru evreii practicanţi mucenicul este acela care face o declaraţie publică de credinţă în Dumnezeu şi în Tora în faţa cererilor oficiale de a trăda acea credinţă sau a muri. Aceste noţiuni despre mucenicie îşi au originea în faptele Macabeilor. Aceia au murit pentru credinţa lor într-Unul Dumnezeu, iar prin moartea şi suferinţa lor au plătit pentru păcatele restului naţiunii. De asemenea, într-una din cele mai timpurii concepţii asupra vieţii de dincolo, aceştia au fost duşi direct în rai după moarte. În acest sens, mucenicia în ambele credinţe abia aici recunoaşte că sînt două credinţe diferite iar nu una – conţine noţiuni de mărturisire conştientă a credinţei, moarte sacrificială, şi plată pentru păcatele tuturor – aceleaşi elemente mai târziu aflate în moartea lui Iisus Hristos Însuşi.”
“moartea pruncilor din Betleem este interesantă, pentru că, spre deosebire de Macabei, cinstiţi atât de iudei cât şi de creştini, pruncii nu puteau să fi fost conştienţi de ceea ce moartea lor înlesnea/făcea posibil”. Sigur că nu erau conştienţi, la fel cum ‘slava lui Dumnezeu o vesteşte tăria’ deşi tăria nu are conştiinţă de sine. Nicidecum Întruparea şi Lucrarea Mântuitorului nu a fost înlesnită sau făcută posibilă sau cauzată de mucenicia pruncilor, deşi aceasta a avut rolul ei în iconomia mântuirii.
„Alt caz este acela al celor trei tineri din cuptor din VT cartea proorocului Daniel: ei sunt consideraţi mucenici pentru mărturisirea lor din cuptor deşi ei nu au murit, ci au scăpat nevătămaţi. Nici unul dintre aceste cazuri conţine şi consimţământul, şi moartea, ci în ambele situaţii faptele tinerilor şi ale pruncilor tot mărturisesc privitorilor despre prezenţa lui Dumnezeu în lume şi despre desfăşurarea mântuirii în istorie”. Atât tinerii din cuptorul lui Nabucodonosor cât şi cei 20 000 de prunci au trăit înainte de Întruparea Mântuitorului. Se pare că domnul profesor nu a înţeles niciodată că Iisus Mesia a schimbat totul şi că nu e totuna ce era înainte de El cu ce e după venirea Lui. Însă amintirea celor două mucenicii pe care le cinstim cu mare evlavie în Biserică este îmbucurătoare fiindcă subliniază aspecte mai puţin discutate ale temei muceniciei. Cei care au trecut prin cuptorul de foc al temniţelor comuniste şi încă mai trăiesc s-ar fi bucurat dacă s-ar fi zis şi despre mucenicia lor ceva, măcar că erau chiar de faţă!
“Se pare aşadar că mărturia însăşi, fără consimţământ sau moarte, merită titlul de mucenic.” Nu, căci altminteri orice creatură ar fi mucenic, libera alegere a Binelui şi jertfa totală nemaiavând importanţă, – sau probabil ăsta e scopul întregului discurs -. Mucenicul pecetluieşte credinţa în Adevăratul Dumnezeu prin sânge, fie că e vorba de acela ce-i încălzeşte inima din care ies cuvintele pe care duhul său le mărturiseşte, fie că e vărsat spre moarte.
“Se pare că Biserica Însăşi recunoaşte implicit statutul ca-de-mucenic al acelora care au murit fără să mărturisească în mod conştient o credinţă în Hristos, care au trăit înainte de Hristos şi care nu pot în această lume fi conştienţi de Hristos, dar care totuşi indică spre, şi Îl ajută pe Hristos.” Cum oare Cel ce e mai presus de necesitate ar avea nevoie de vreun ajutor, şi încă unul din care să lipsească liberul arbitru şi cunoaşterea de la El despre El. Apoi afirmaţia că cei dinainte de Hristos nu aveau cunoştinţă de El distruge întreaga validitate a Vechiului Testament şi mai ales a lui Moise care vorbea cu El faţă către faţă. Dacă profesorul distruge până şi baza Legii vechi, numai ca să urnească duhurile adormite ale ortodocşilor către ereziile sale, poate că în sinea dumisale credea că el însuşi se muceniceşte distrugându-şi propria evreioşenie… şi ar fi hilar dacă nu ar fi atât de trist când cineva nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Să ne rugăm pentru luminarea sa şi pentru trezvirea celor ce ascultându-l fără să-l corecteze s-au făcut părtaşi păcatului său..
„Precum ştim cu toţii, dogma şi liturgica ortodoxă sunt permeate cu o logică antinomică, non-aristotelică: cum altfel am putea accepta ca Hristos este deplin Dumnezeu şi deplin om, că Dumnezeu este unul şi totuşi trei?”. Că este non-aristotelică, aşa este, fiindcă filosoful de geniu concepea un Dumnezeu care diferea de lumea creată numai prin aceea că îi era iniţiator al mişcărilor, nu şi în calitate de creator ex-nihilo, aşadar Biserica Adevărului nu poate folosi din sistemul dumisale decât observaţiile legate la fenomenologia structurilor create, întrucât despre lucrarea energiilor necreate filosoful era necunoscător. Cât despre antinomii, în ortodoxie ele se folosesc numai ca funcţiune retorică iar niciodată cu privire la conţinut, căci Adevărul nu este rezultatul unei antinomii, ci Izvorul cunoaşterii şi puritatea mai presus de puritate a ceea ce este dincolo de orice categorie. Iar dacă domnul profesor de la Moscova are impresia că logica este cauza credinţei, nu ştim ce logică foloseşte, dar în mod sigur de o credinţă cu noi nu este.
„Într-adevăr [Hristos] a fost înălţat undeva unde locul -spaţiul- este şi nu este loc în înţelesul nostru al termenului, şi unde timpul şi este, şi nu este timp.” Pentru ortodox veşnicia, ca experiere a mântuirii încă din viaţa aceasta, este o trăire plenară care revelează sensul termenului de “dincolo” într-un chip minunat. Fiul S-a suit şi şade de-a dreapta Tatălui, deşi este cu noi până la sfârşitul veacului, dar asta nu înseamnă că şi este şi nu este în acelaşi timp într-o dimensiune deasupra lumii acesteia, adică şi să se afle şi să nu se afle, simultan, într-o dimensiune transcendentă, fiindcă Cel-Ce-Este este mai presus de existenţă. Ci dacă mărturiseşte că este cu noi înseamnă că este şi în dimensiunea noastră ridicându-ne pe noi la El, dar şi că este pururea cu Tatăl dincolo de lume.
“Deşi inconştienţii prunci mucenici Îl precedă pe Hristos, ei, ca şi El, sunt cinstiţi pentru că jertfa lor are relevanţă statornică pentru mântuirea noastră de acum.” Nu, domnule profesor, Jertfa lui Hristos nu se compară cu a nimănui altcuiva, ea nu numai că are relevanţă, ea ESTE aducătoarea mântuirii noastre.
„Mucenicii evreieşti - nu evrei zice, ci evreieşti – cum sunt macabeii şi pruncii pot fi numiţi mucenici într-un sens diferit şi mai misterios decât mucenicii care i-au urmat lui Ştefan”. Atât macabeii, cât şi pruncii, cât şi toţi proorocii muceniciţi din VT şi mucenicii de după Hristos fac parte din aceeaşi Biserică, pentru că nu sunt mai multe, Biserica este una singură. Aşadar nu poate fi vorba de mucenici evreieşti, în sensul de ‚ai evreilor’, ci numai de mucenici ‚ai Bisericii’. Şi nu sunt unii mai misterioşi decât alţii.
“propria mea plinătate-de-viaţă evreiască”. No comment
„Evreii îmi mărturiseau prin strigătoarea şi răsunătoarea lor absenţă.” Spre deosebire de acest tip de mărturisire, mărturisirea mucenicilor români din temniţele comuniste ne răsună cu o plinătate a păcii şi a prezenţei lui Hristos.
“mărturia evreilor religioşi ucişi [în Cracovia] lăsase încă o urmă de densitate. Şi această urmă este cea a lui Israel, cinstitorul de Dumnezeu.” Din nefericire, evreii religioşi de astăzi nu cinstesc pe Dumnezeul cel Adevărat ci pe viţelul lor de aur. Cât despre Israel, adică poporul lui Dumnezeu, adică spiţa ortodoxă formată din orice neam drept-credincios, este diferită de evreii religioşi rămaşi în sinagogă, în aşteptarea unui Mesia Care deja a venit.
“Este bine că materialitatea lor – a evreilor – nu poate fi eradicată, la fel cum este bine că şi Dumnezeu a luat trup şi materialitate de dragul nostru.” Antropomorfism ca la manual.
“Nefericirea este că evreii, religioşi sau nu, adesea în Europa Creştină nu au fost prea iubiţi, şi este soarta evreilor creştini să trebuiască să descopere mai degrabă ranchiunoasa istorie a antisemitismului acestei anume biserici, şi antisemitismul figurilor care în alte aspecte par atât de sfinte. Unul din motivele pentru care evreii nu au fost prea iubiţi în vremurile moderne este nu atât faptul că L-au ucis pe Hristos sau că nu L-au acceptat, ci mai degrabă că nu erau ruşi, englezi sau români cum se cuvine, într-o vreme în care era de crucială importanţă să prezinte un front unit în acele naţiuni, adesea pentru a duce război împotriva altor naţii.” Aici avem o acuzaţie nu implicit ci literal făcută Bisericii care, prin taina Euharistiei, împărtăşeşte omului Trupul şi Sângele Mântuitorului, Trup luat din Preasfânta Fecioară Maria, din neam evreiesc. Cum poate aşadar Biserica să fie antisemită, este de neconceput.
Apoi, spre deosebire de ţări unde evreii erau realmente oprimaţi, în ţările creştine acuzate ei se bucurau de toate drepturile, nefiind nicidecum lipsiţi. În plus, neevreu nu are vreodată pretenţia de la evreu să se poarte ca un neevreu, ştiind că nu acela nu poate, pe când invers, da.
“Şi într-adevăr, când Biserica a devenit prea identificată cu o naţiune, a capitulat ereziei filetiste.” La Deuteronom 32:8 avem “când Cel PreaÎnalt a împărţit moştenire popoarelor, când a împărţit pe fiii lui Adam, atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu.” Dacă le-a statornicit, atunci cine respectă ţara sa respectă Îngerul dăruit de Dumnezeu ei şi cinsteşte hotărârile Celui PreaÎnalt. Dacă Duhul Sfânt ar zice să desfiinţăm cinstirea neamului în care ne-am născut, precum ne îndeamnă evreii, sau dacă ar zice să cinstim neamul mai presus decât pe El, aşa cum fac evreii, atunci am avea păcat, dar deocamdată ne închinăm nu sângelui strămoşilor, nici Îngerului neamului nostru, ci lui Dumnezeu.
„Codreanu, liderul Gardei de Fier, care a crescut din frăţia pseudo-ortodoxă a Arhanghelului Mihail, curând a început să se refere la sine însuşi ca fiind Iisus Hristos, invocând cultul strămoşilor Români, şi îndemnând naţiunea să folosească sabia împotriva duşmanilor ei, inclusiv împotriva evreilor. Ceea ce părea a fi o glorioasă combinaţie între ortodoxie şi patriotism era de fapt cel mai rău fel de păgânism.” Întregul pasaj este plin de minciuni şi de calomnii, provenite nu doar din lipsa de înţelegere a ortodoxiei de care suferă puternic autorul, cât de reaua-intenţie în a fi dezinformat şi a dezinforma în mod special, dar şi pentru a umili auditoriul, în mare majoritate legionar şi pro-legionar. Profesorul confundă cinstirea sfinţilor cu închinarea la strămoşi, trece sub tăcere faptul că folosirea sabiei nu este nicidecum un principiu legionar, principiile legionare fiind exclusiv ortodoxe, drept dovadă sutele de mii de oameni care au îndurat tăcuţi şi supuşi, plini de iubire, zeci de ani de prigoană şi chin până la moarte (...).
“Creştinii ortodocşi, pe lângă toate celelalte binecuvântări pe care Domnul le-a dat lor – spunând ‘lor’ se exclude pe sine – au de asemenea un important mărturisitor în norocoşii evrei, ca să-i ajute să discearnă adevărul de falsitate.” Darul discernământului este dat de Duhul Sfânt oricui crede în El. Până acum nu ştim de vreun astfel de bine pe care evreii necreştini să-l fi făcut lumii, dar poate lucrează binele în ascuns, cine ştie…
„Evreimea, incapabilă să fie aliată a răului, a devenit în schimb victima lui.” Omenirea, din care face parte şi evreimea, deşi se pare că se consideră mereu ontologic mai presus uitând că ceea ce au mai presus vine dintr-un legământ din credinţă iar nu pentru vreo superioritate ontologică, este supusă stricăciunii, a schimbării voii libere, putând alege bine sau rău, aşadar nu există om incapabil să aleagă răul, ci doar om nedoritor să facă aceasta, precum a fost Maica Domnului.
“…şi am realizat că de fapt Crucea Lui era pusă asupra poporului evreu – Edith Stein”. Cel ce-şi ia crucea întru Hristos se numeşte Creştin, indiferent dacă e sau nu evreu. “…vedem în cuvintele ei o recunoaştere a faptului că holocaustul a fost o purtare a crucii”. Holocaustul ei personal poate. Dar purtare a crucii fără cruce noi n-am auzit.
“Nu putem vedea oare în unele din victimele holocaustului ca mărturisitori despre Dumnezeu, dincolo de ei înşişi?”. La fel cum putem vedea în lucrarea duhurilor rele îngăduinţa lui Dumnezeu faţă de ele şi iconomia ispitirii pentru mântuirea noastră. Asta nu înseamnă că o să numim vreodată pe draci mărturisitori, (deşi ei au strigat primii că Iisus era Fiul lui Dumnezeu, în timp ce ieşeau din oameni izgoniţi de Puterea Lui), ci numai pe Sfinţii lui Dumnezeu, care au făcut în mod liber şi voit lucrarea jertfei lor.
“Natura internaţională şi cosmopolită a Bisericii ortodoxe a fost adesea trecută cu vederea, însă ceea ce se înţelege prin aceasta de fapt este că evreul nu a devenit suficient de rus, de englez sau de român ca să merite numele de Creştin”. Pe lângă faptul că e abject să pozezi drept victimă când eşti principalul făcător de victime, ştiut fiind că toate ideologiile care au dus la genocid sunt de provenienţă evreiască, este şi aberantă afirmaţia că a fi creştin ar necesita altceva decât a crede în Hristos şi a face faptele învăţăturilor Lui!
“Cu toţii am purta Steaua lui David dacă am fi suficient de curajoşi – maica Maria Skobtsova” – poate că maica se referea desigur la un mod disperat de a încerca o apărare a evreilor de nenorocirile care li s-au întâmplat, curajul nefiind deloc un apanaj exclusiv evreiesc, şi nici nu putem crede că maica muceniţă a lui Hristos ar fi apostaziat de la Cruce. „Comentariul maicii Maria arată că steaua lui David era cumva profund legat de concepţia creştină de mucenicie.” Nicidecum. Un profesor de talia dumisale, să aibă acces la sutele de mii de scrieri ortodoxe şi să extragă din context o efuziune de empatie a unei maici pentru evrei, şi să prezinte aceasta drept argument dogmatic…!
“Doar doresc şi sper că acei Creştini cărora Hristos şi Duhul Sfânt le-a vorbit să nu urască sau să invidieze pe cei ce încă poartă alegerea străveche a lui Dumnezeu şi uneori dificilele semne ale Iubirii Sale”. Desigur că aşa trebuie să fie. Nimeni dintre cei ce cunosc şi iubesc pe Dumnezeu nu poate urî pe frate sau pe vrăjmaş, fiindcă Dumnezeu este Iubire, iar de ar cunoaşte cu adevărat aceasta, evreii niciodată nu s-ar mai simţi neiubiţi şi nici nu ar suferi de mania persecuţiei.
“continuarea supravieţuirii a rudelor de sânge a lui Hristos dă validitate povestirilor Evanghelice”. ?! Doamne, Sfinte!…
„Dar problema deplinului înţeles asupra suferinţei celor care nu mor în mod deschis pentru Hristos este al lui Dumnezeu să hotărască.” Aşa este, dar în vreme ce aceasta nu este în măsura noastră, a cinsti suferinţele celor care mor deschis pentru Hristos nu este doar în măsura noastră, ci este obligaţia şi onoarea noastră. Dacă acest domn profesor vrea să se închine evreilor şi idolilor minţii sale, este alegerea dumisale, expusă prin paleta largă de erezii pe care a servit-o netulburat unei audienţe exclusiv ortodoxe care s-a lăsat violată în crezul şi în valorile ei. Dumnezeu să ne dea lacrimi tuturor ca prin pocăinţă să căutăm pe Păstorul cel Bun şi să fim aflaţi. Amin.
Sursa: roncea.ro
iar la Simpozion era prezent si par. prof. Vasile Mihoc...incredibil
RăspundețiȘtergere