(...)O viaţă liturgică la fel de aprinsă este înfăţişată în lucrarea aceloraşi Hans-Jurg Stuckelberger şi Ken Becker, ea fiind trăită de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.
Bun înţeles că ea nu era pe placul paznicilor. Drept care, bătăile se înlănţuiau de la o duminică la alta, ca şi în orice zi de sărbătoare. Timpul trecând şi slujitorul lui Dumnezeu Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, îndărătnicindu-se a se agăţa de speranţa înfăptuirii sale sfinte, până la sfârşit se obişnuiseră şi pristavii cu meteahna lui, împăcându-se cu gândul că era nebun.
Într-o zi, cum se afla aruncat în izolare, deci n-avea dreptul nici la pâine, nici la altă hrană decât o dată la trei zile, dar nu într-aceea a Domnului, care căzuse atunci, mâhnit se ruga să i se ia povara supărării de pe suflet. Când, se năzări un gând ce nu-i mai da pace, împiedicând să i se mai lege chiar şi cuvintele rugăciunii. Era sâcâitor ca încăpăţânarea unei muşte: oricât o alungi cu mâna, revine de unde ai îndepărtat-o, fierăstruind cu aripile aerul din preajmă. De rând era paznicul cel mai lipsit de omenie dintre toţi. Secretar de partid al penitenciarului, câinos, pe gură rostogolindu-i-se cele mai scârbavnice înjurături, bălos de ură. Gândul şoptea să-i ceară acestuia o bucată de pâine în vederea slujbei Euharistice. Iar Gândului i se împotrivea spaima adânc înfiptă în piept, de nezrădăcinat, temerea de potopul de lovituri ce s-ar fi revărsat asupră-i de îndată ce ar fi glăsuit. Nu se mai putu stăpâni. Era peste răbdarea lui să ameţească înghimparea dinlăuntru, oricât de necugetată-i era.
Se apropie de uşă. Ciocăni. Fierul ei răsună, umplu hruba de dangăt. Cu o smucitură, fu deschisă de afară.
- Ce vrei, bă?! Dumnezeii...!
Un torent de vorbe sfinte, pângărite de desemnări familiale şi anatomice feminine îi izbiră auzul. Se încheie cu un "Hă?!" oblu, ce nu îmbia răspuns.
Totuşi:
- Nu vă supăraţi, îmi puteţi da o bucăţică de pâine? oricât de mică. Vreau să slujesc Sfânta Liturghie. O fărâmiţă, nici 30 grame...
Parcă l-ar fi lovit cu leuca-n cap pe caraliu. A rămas trăznit. Nu-i venea nici să clipească. În cele din urmă, limba i se mişcă din loc, de vreo două ori, fără a fi însoţită şi de gâlgâirea vocii pe corzile de mai jos, din gât. I-or fi cerut mulţi de mâncare când nu venise timpul acesteia. Dar să recunoşti că ai trebuinţă de o coajă de pâine pentru Liturghie?!... Să nu moară subofiţerul de dambla, nu alta!... Unii deţinuţi par a fi în alte minţi, zău c-aşa!...
Uşa grea se repezi înapoi, să spargă zidul.
Preotul fu luat cu frig. I se scursese tot sângele-n tălpi. Îndrăzneala avută abia acum i se dezvăluia în toată grozăvia ei. Inima, cât un purice, ticăia de parcă ar fi umplut coşul pământului, asurzitor...
Minutele se scurgeau încete şi prelungi ca veacurile. Şi se mai întinseră încă, adăugându-se unul-altuia, ca brăţară lângă brăţară din unduirea rece a unui şarpe încolăcit în jurul lumii.
Când uitase să mai tragă aer în plămâni, uşa se crăpă cătinel-cătinel, fără pic de zgomot; se întredeschise, se lărgi.
Fără vorbe, braţul caraliului se înălţă şi se întinse spre el, ca din scena cunoscută din Capela Sixtină. Între degete, o porţie obişnuită de pâine: 125 grame. Cu aceeaşi băgare de seamă împinse uşa, ca pe o cortină de catifea.
"A fost cea mai mistică, cea mai sublimă slujire liturgică pe care am săvârşit-o vreodată. În răstimpul a două ceasuri am stat îngenunchiat pe betonul rece de jos şi m-am rugat. Celula era plină de o tăcere cerească."
Pacea aşezată peste acel colţ al închisorii mai fu străbătută la o vreme după aceasta de un fâşâit abia simţit. Din nou se deschise uşa. O scurtă aruncare a capului peste umăr şi o încârligare a arătătorului paznicului îl chemară pe osândit.
- Părinte, să nu mă spuneţi nimănui că v-am dat pâinea asta. Dacă află şefii, sunt pierdut!
De când fusese smuls dintr-ale sloboziei de odinioară, cel chinuit se auzea numit "părinte" pentru prima dată! Cu buzele sale grele de blesteme şi ameninţări, gardianul îi reda ceea ce-i dăruise Dumnezeu însuşi: paternitatea asupra unei turme de lângă care fusese răpit.
" - Domnule paznic", i-am răpuns, "cum s-o fac? Aţi fost îngerul lui Dumnezeu care mi-a adus trupul lui Hristos în această celulă, pentru că pâinea pe care mi-aţi dat-o s-a preschimbat în trupul şi Sângele Mântuitorului nostru. Prin ce aţi făcut, aţi slujit împreună cu mine. Fapta asta v-a fost scrisă în cer" (p. 54-56).
De atunci înainte, acel om, îmbunătăţit prin însăşi facerea sa de bine, nu l-a mai atins nici cu vârful degetului, nici nu l-a mai jignit vreodată: îl ocrotea Dumnezeu de vechea sa îndrăcire.*
* Acest text a apărut iniţial în "Vestitorul Ortodoxiei", anul V, nr. 97, 30 iunie 1993. A fost publicat şi în volumul MARTIRIUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE; Editura RAMIDA, Bucureşti, 1994. Varianta actuală a suferit anumite îmbunătăţiri.
LiteraturaSiDetentie.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu