Între Orient şi Occident s-a născut tipul omului adaptabil, iar românii se încadrează perfect în acest tipar, afirmă antropologul Gheorghiţă Geană într-un interviu acordat adevarul.ro. Profesorul universitar dr. Gheorghiţă Geană atrage atenţia că românii sunt obsedaţi de valorile străine, dar le uită pe cele naţionale.
- s-a născut în 1942 în oraşul Mărăşeşti, în fostul judeţ Putna (actual Vrancea)
- 1965: absolvent al Facultăţii de Filosofie Universitatea din Bucureşti, urmat de un doctorat în filosofie (1977)
- 15 octombrie 1967: şi-a început cariera în cercetarea ştiinţifică la Centrul de cercetări Antropologice (în prezent Institutul de Antropologie ”Francisc I. Rainer”- Academia Română)
- din 1991 este profesor de antropologie la facultăţile de Filosofie şi de Sociologie, Universitatea din Bucureşti
- este specializat în antropologie şi culturală, având contribuţii atât în cercetările de teren cât şi de ordin teoretic
- unele dintre lucrările sale au apărut în volume şi reviste tipărite de importante edituri din străinătate (Routledge, Cambridge University Press, Wiley etc.)
- a colaborat la realizarea unor filme documentare pentru televiziune: Mioriţa, Simion Mehedinţi, Mircea Vulcănescu, Francisc I. Rainer.
Cum anume a evoluat românul comportamental, de la 1800 încoace?
În general, nu agreez termenul de evoluţie. De ce? Atunci când vorbim de evoluţie trebuie să avem în vedere o finalitate, un ţel final unde ajungem. Or, ceea ce se întâmplă şi în natură şi în societate e o trecere de la o serie de fenomene la altele. Prefer conceptul de devenire. La scara reală a societăţii e mai dificil să adoptăm termenul de evoluţie, ar trebui să ştim unde ne îndreptăm, unde vrem să ajungem.
Aşadar, nu vorbim de evoluţie. Totuşi, cum s-a schimbat comportamentul? Societatea românească a fost şi ea supusă, ceva mai târziu decât celelalte societăţi europene, la un proces de modernizare. Dar, ne-am modernizat foarte repede.
Noi am rămas, din anumite puncte de vedere, la marginea Europei, deşi mie îmi place să consider că noi nu suntem un popor marginal, pentru că nu am venit de nicăieri. Suntem unul dintre foarte puţinele popoare care nu au venit de nicăieri, mai sunt şi albanezii. Nu e logic să consideri că suntem marginali. Atâta timp cât nu ştim unde ne îndreptăm, nu se ştie dacă acest ritm mai lent al societăţii româneşti nu era cumva benefic.
Lumea românească s-a schimbat şi ea. După mica Unire de la 1859, aceasta a fost o preocupare constantă a statului român. Un stat pentru a se putea dezvolta trebuie să-şi creeze instituţii puternice, stabile. Or, lumea românească a fost despărţită de nişte hotare interioare multe secole. La 1859 s-a făcut această primă ştergere a hotarului dintre Moldova şi Ţara Românească, iar Marea Unire de la 1918 a desfiinţat celelalte hotare interioare. Deci, abia de atunci se poate vorbi de formarea statului modern românesc.
S-a ajuns la o omogenizare a populaţiilor din cele trei mari regiuni ale ţării? Mai există diferenţieri?
Sigur că există diferenţieri, de ordin psihologic, de fire. Ştiţi că se spune despre ardeleni că sunt mai molcomi, că ei gândesc mai lent, despre moldoveni - tot aşa - că sunt mai domoi, despre munteni că sunt mai iuţi.
Ibrăileanu are o carte foarte interesantă de la începutul secolului al XX-lea - „Spiritul critic în cultura românească”. El spune că moldovenii sunt mai teoreticieni, poate şi mai boemi, spre deosebire de munteni care au dat oameni mai activi, mai pragmatici, în politică de exemplu - pe Nicolae Bălcescu, pe Tudor Vladimirescu. Sigur, nu se pot face discriminări.
Acest fenomen e specific nouă, românilor, sau se întâlneşte şi la alte popoare?
Este principiul general al diferenţierii. Peste tot există diferenţiere, relativism cultural care acţionează în relaţia noastră cu lumea extraromânească.
În epoca asta a globalizării, a integrării de tot felul, toată problema se pune cu ce intrăm acolo! Ce înseamnă acest proces de globalizare? Înseamnă o ştergere a diferenţelor, se va ajunge la un „sat mondial”, adică la o singură comunitate antroposferică? Nu. Nu se poate ajunge! Principiul acesta al diferenţierii şi al unităţii în diversitate e general, în natură, în societate.
Există vreo trăsătură caracteristică nouă, românilor, în comportament?
Noi suntem obsedaţi de valorile materiale ale lumii europene, la care încercăm să ne racordăm. Trebuie să devenim conştienţi de propriile valori şi să nu le abandonăm. Noi nu trebuie să intrăm în lumea mare ca o societate lipsită de proprii ei piloni.
Părerea mea este că am intrat în Europa fără să fim foarte bine structuraţi. Schimbarea de la 1989 a fost, fără doar şi poate, o revoluţie, o schimbare radicală în ceea ce priveşte proprietatea, libertatea cuvântului, sistemul politic şi aşa mai departe. Dar revoluţia aceasta a fost nepregătită. Toate revoluţiile din istorie au fost anterior pregătite. Revoluţia franceză a fost pregătită cu aproape 200 de ani înainte, încă de la Jean Jacques Rousseau. Revoluţia comunistă din Rusia a fost pregătită cu câţiva zeci de ani înainte. Nu s-a prevăzut nimic în legătură cu revoluţia de la noi. A fost un seism social şi toate seismele produc catastrofe, confuzie, dezordine, iar noi n-am apucat să ne restructurăm.
„Şi Europa are nevoie de noi, nu numai noi de ea”
Punctul meu de vedere este că Europa are mai mare nevoie de noi, decât noi de ea. La Apus sunt câteva ţări suficient de mari - Spania, Marea Britanie, Franţa, Germania. În Răsărit este Rusia, iar în zona noastră, după destrămarea Cehoslovaciei, au rămas Polonia şi România. Nu se poate configura o Europă fără România. Iar noi trebuia să fim conştienţi, oarecum, de lucrul acesta şi să exploatăm acest fapt: şi Europa are nevoie de noi, nu numai noi de ea.
A cui este vina pentru că nu conştientizăm importanţa României în spaţiul comunitar?
Avem o oareşicare vină care ţine de specificul nostru etnic. Avem anumite trăsături de caracter, iar una dintre acestea este sentimentul firescului. Noi fiind un popor care nu a venit de nicăieri, avem o percepţie îndreptată spre noi înşine. Vorbesc de firea străveche a românului care s-a consolidat de-a lungul mai multor ispite istorice - ispita dacică, ispita romană... Noi suntem un popor aplecat, mai degrabă, să lucreze, să se închine. Românul tradiţional se raportează mai mult la Dumnezeu decât la lume. Noi nu suntem conştienţi de propriile noastre valori. Acceptăm lucrurile aşa cum le primim fără să ne dăm seama dacă ne fac bine, dacă nu ne fac bine.
La Soveja, în Vrancea, s-a descoperit Mioriţa acum 165 de ani. Nici măcar zidurile vechii mănăstiri nu mai există, nu mai vorbesc de pus o placă pe undeva. Sunt obiecte în ţara asta pe care, dacă alţii le-ar avea, le-ar pune sub clopot de sticlă. Noi ne neglijăm, însă, valorile.
Consideraţi că românii îşi neglijează trecutul, îl dau uitării?
Da, îl neglijăm. Şi vă mai spun încă ceva cu riscul de a mă socoti un naţionalist prea înfipt în solul ăsta. Vă spun că noi pierdem câteva priorităţi mondiale dintr-o neglijenţă care e deja o caracteristică la niveluri înalte, ale conducerii de stat, ale strategiei culturale.
Noi pierdem prioritatea lui Traian Vuia. El a fost cel dintâi care a zburat cu un aparat cu mijloace proprii de bord. E adevărat că fraţii Wright au zburat în Statele Unite, dar erau doi. Unul din ei stătea în carlingă, iar celălalt împingea de aripă. Când mă duc pe la conferinţe prin străinătate, le spun confraţilor mei antropologi: „Să ştiţi că zburaţi pe două invenţii româneşti” . A fost Vuia, iar pe urmă Coandă.
Când scriem o dată, un an, folosim o născocire a unui om al locului. Nu pot să spun că e român pentru că pe vremea aceea nu era România, dar e un călugăr scit născut în Dobrogea, Dionysius Exiguus, care a trăit între 470 şi 540 d.Hr. El a plecat la Roma, unde era în termeni buni cu Papa şi căruia i-a sugerat că împărţirea timpului istoric ar trebui să înceapă nu cu anii de domnie ai lui Diocletian, cum se proceda pe vremea aceea, ci cu anul de naştere al lui Hristos.
Câţi dintre români ştiu că, atunci când scriu, o fac cu un instrument inventat de un român: Petrache Poenaru. Este o invenţie brevetată la Paris.
Avem priorităţi şi în zborul cosmic. Traiectoria primului satelit artificial al Pământului a fost calculată prin contribuţia mai multor savanţi, matematicieni şi fizicieni din spaţiul fostei zone comuniste. Printre ei s-a aflat şi un profesor de la Iaşi, Dimitrie Mangeron, care a dat cel mai bun calcul privind traiectoria satelitului.
Că tot aţi vorbit de priorităţi, care erau priorităţile românului de rând în secolul al XIX-lea?
Omul tradiţional românesc voia să fie un bun gospodar, ăsta era idealul de personalitate al românului. Idealul de bun gospodar se întemeia pe o casă bine aşezată, pe un pământ – proprietate pe care să poată lucra şi să-şi susţină familia - pe un cult al familiei, al neamului şi al lui Dumnezeu. Ţăranul român a crescut şi s-a constituit ca tip uman în cadrul a ceea ce Blaga numea „satul-idee”, satul situat în centrul lumii.
Cum a influenţat regimul comunist idealul „satului românesc”?
S-a produs o transformare teribilă în anii ‘ 48-’50. Înainte ţărănimea era „talpa ţării”, temelia ţării. Dintr-o dată a venit regimul comunist care susţinea că forţa fundamentală în societate este proletariatul. Ţăranul era marginalizat, fiind considerat parte dintr-o clasă duplicitară pentru că avea ceva de care să se ţină: pământul, proprietatea. Proletarul are ce? El n-avea decât lanţurile, era o formulă celebră în teoria marxistă. În revoluţie, proletariatul n-are de pierdut decât lanţurile, de aceea era clasa radicală.
„Este o laudă să fii ţăran”Astăzi auzim pe stradă, în autobuz, când cineva este incomodat într-un fel: „Băi, ţărane!”. Este o laudă să fii ţăran. Liviu Rebreanu şi-a ţinut discursul de recepţie la Academie cu titlul „Laudă ţăranului român”. Lucian Blaga şi-a ţinut discursul la Academie cu titlul „Elogiu satului românesc”. Deci, nu e o vină, nu e un titlu de ruşine să fii ţăran. Cam acesta este tipul românului până în anii 1948-1950: bunul gospodar.
Iar astăzi? Care este tipul românului din prezent?
Sigur că s-a schimbat mult. Regimul politic care ne-a acaparat, ne-a asuprit aproape 50 de ani, nu avea nimic comun cu lumea românească. El a fost adus cu tancurile, deşi nouă ni se spunea la lecţiile de marxism că nu există import-export de revoluţie. Este clar că a fost impus, dar am rezistat.
Într-adevăr, s-a atentat la suportul teluric al ţăranului, la proprietate. I s-a luat pământul. S-a atentat şi la celălalt punct de sprijin, la Dumnezeu. Dar nu au reuşit să rupă legătura dintre om şi Dumnezeu. Nu s-a rupt nici la oraş, pentru că oraşele mai noi au un mare fond de aluviuni din zona ţărănească. Societatea românească n-a fost niciodată atee şi nici nu va fi. Sigur că există o erodare a sentimentului religios, dar el nu va dispărea pentru că acesta este profund uman.
Cum s-a schimbat comportamentul românului din prisma îndeletnicirilor?
Îndeletnicirile au structurat idealul şi construcţia personalităţii românului de altădată. M-aţi întrebat dacă există trăsături specifice ale românului. Există două diagnoze foarte interesante. Una a fost a lui Rădulescu-Motru care constata individualismul românilor, care nu este unul social, de tip liberal ca în Occident. Românii merg, uneori, cu acest individualism până la a dispreţui pe vecin, a-l invidia. Ajungem la o competiţie nu întotdeauna principială, până la a ne da în cap unul altuia. Cum ajunge unul să facă ceva, imediat se găseşte un altul care să-l bârfească, să emită o judecată de valoare depreciativă.
Un alt lucru interesant l-a spus Mihai Ralea. În 1927, el a scris un eseu intitulat „Fenomenul românesc”. Acolo face o tipologie. În Occident, s-a născut tipul omului activ, practic, iar în Orient tipul omului fatalist.
„Aici s-a născut tipul omului adaptabil”
Noi ne aflăm între Orient şi Occident, iar aici s-a născut tipul omului adaptabil. Adaptabilitatea cere multă inteligenţă, iar aceasta este o trăsătură caracteristică românului. Însă adaptabilitatea este o trăsătură cu două tăişuri. Se poate manifesta foarte uşor şi prin evaziune, prin laşitate, prin superficialitate. În comunism, însă, s-a distribuit această adaptabilitate pe cap de locuitor şi a îmbrăcat forma „fiecare se descurcă cum poate”. Sigur, pe noi asta ne-a năucit.
Noi, în prezent, continuăm acest comportament individualist şi adaptabil cu orice preţ, nu ne interesează, călcăm în picioare orice numai să ne atingem scopul. Trebuie conştientizat acest lucru şi nu se poate fără voinţă politică. Nouă ne lipseşte civilitatea. Individualismul de care vorbeam ne-a împiedicat să menţinem acea civilitate care a existat în vechile obşti ţărăneşti.
„Etica muncii a fost distrusă de lichidarea proprietăţii private”
A existat o etică pozitivă a muncii. Îmi spune cineva la un moment dat: „Mama când ajunsese la peste 80 de ani şi nu mai putea să muncească, şedea locului. Iar lumea îi spunea: ‘De ce nu te culci?’ Iar ea răspundea: ‘Eu să dorm? Lumea munceşte şi eu să dorm? E păcat!’”. „Păcat”, în sensul creştin al cuvântului. Deci a existat această etică pozitivă a muncii, ea a fost distrusă tocmai de lichidarea proprietăţii private, de instalarea acelei proprietăţi colective care era o abstracţie. Omul trebuie să ştie cât e al lui. În Occident, în capitalism, există poziţia de acţionar, iar acesta ştie câte acţiuni are la o firmă. Pe când, la noi, muncitorul în fabrică sau ţăranul nu ştia care e cota lui parte din aşa-zisa coproprietate asupra fabricii sau asupra pământului.
Asta este situaţia, lucrurile merg înainte. Evoluează, dacă vreţi, să vedem încotro. Dar e o întrebare: Ce rămâne din toate astea? Cu ce rămânem dacă atâtea lucruri se schimbă? Răspunsul e că trebuie să rămânem cu un cult al strămoşilor. Când nu-l vom mai avea pe acesta, ne destrămăm ca societate şi, pur şi simplu, nu mai suntem nici oameni.
Sursa: Adevarul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu