Pictorul Ştefan Câlţia: Comunismul a distrus firescul. Când au venit ruşii, totul s-a destrămat. Astfel au început ţăranii să-şi urască pământul şi vita din bătătură.

 

Oamenii înzestraţi de Dumnezeu cu har emană o energie aparte care răscoleşte. Un om de o mare discreţie, din categoria celor puţini. Ştefan Câlţia înseamnă substanţă, educaţie, credinţă şi idee românească pură.

În aprecierile internaţionale, pictorul Ştefan Câlţia este aşezat alături de Brâncuşi, cot la cot cu geniul lui. E însă modest. „Sunt doar un meseriaş, un meşteşugar bun. Fiecăruia dintre noi ni se dă o bucăţică de pământ pe care trebuie să o lucrăm. Tot ce mi s-a întâmplat a fost firesc. Aparţin unei lumi, unei profesiuni, în care există nevoia de a reconstrui aceste lucruri pentru cei din jur. De a le povesti. Nu mă aştept ca noi să fim marea cultură. Dar să fim. Nu tot timpul să fie ca un geamăt, un început. Singurii de care nu trebuie să ne ocupăm sunt geniile. Dacă o ţară are mulţi pictori meseriaşi, are şansa să apară şi un geniu.”

La doi ani s-a mutat cu părinţii în Făgăraş, în acest tărâm de care nu s-a desprins nici măcar o secundă. E acel trecut care l-a făcut să înţeleagă mai bine viitorul, să trăiască prezentul. Un trecut care îl leagă, în tot ceea ce face, de tradiţie. „Un om care nu are rânduieli şi reguli e un om la îndemâna celorlalţi. Un neputincios.”, avea să spună pictorul privind înspre România de azi. Nu ar pleca nici în ruptul capului de aici, din locul ăsta sfânt unde omul are o legătură specială cu Dumnezeu, cu semnul crucii. E conştient însă că, odată cu venirea cumunismului, ne-am pierdut firescul.

(...) Când au venit ruşii, totul s-a destrămat.

Când a venit comunismul l-au obligat să intre la CAP şi, după ce a intrat la CAP, l-au dat afară. I-au dat însă tractorul şi batozele, dar nu avea voie niciodată să treiere în satul lui pentru că are neamuri şi o să fure din grau. Şi atunci era obligat să meargă pe Ardeal undeva să treiere. Într-o noapte a apărut cărând în spate, tocmai de acolo, o piesă de la batoză, se cheam tobă.  Un fel de cilindru de fier care are vreo 60 de kg. A cărat-o 18 km în spate ca să ajungă cu ea în oras. Ce se întâmplase în ziua aia, de sâmbătă?  Venise un tovarăş de la partid care i-a spus: „Acum eu bag snopii”- şi s-a urcat sus pe batoză şi i-a băgat o rangă de fier. Batoza s-a oprit. Iar ăla i-a spus: „Eşti sabotor. Dacă până mâine dimineaţă nu începi să treieri, canalul te mănâncă!”

Astfel au început ţăranii să-şi urască pământul şi vita din bătătură.          

Povestea cu pământul a fost foarte simplă. De fapt, e un experiment pe care l-au făcut ruşii în Ucraina- cotele. Totdeauna cota era mult mai mare decât puteai tu să produci. Ţăranul român avea o anumită responsabilitate. Nu-şi putea închipui că poţi trăi fără să-ţi plăteşti dările la stat. Ei au mizat pe acest comportament al lui. „Dacă plătesc, scap!”. Cotele creşteau an de an. Îşi dădeau seama că nu mai pot face faţă cu ce au. Au început astfel să vândă de prin casă. Descoperă ei că primesc o cotă în raport cu suprafaţa de pământ pe care o aveau. Simt pământul ca o povară, vor să scape de el.  Dintr-o dată îşi dau seama că fii lor nu mai au ce caută în sat şi îi trimit la oraş, în fabrici. Combinatele încep să creasca. Îi alungă din sat şi-i bagă în blocuri. Ei devin din ce în ce mai dornici de a nu avea nimic, pentru că din orice aveai, trebuia să dai la stat mai mult. Dacă îţi făta vaca un viţel era o nenorocire. Tu nu aveai voie să tai viţelul ăla. Trebuia să-l vinzi la stat numai când ajungea la o anumită greutate. Statul ţi-l cumpăra cu mai nimic. Înainte, dacă ţăranul vedea că o vită şchioapătă, era o dramă. Acum, când făta vaca îi punea mâna viţelului în nas, ca să nu poată răsufla. Spunea că s-a născut mort. Păi când ajungi tu, un ţăran care îţi iubeai animalul, să-ţi sufoci vitelul, s-a terminat!

Autor: DIANA ROTARU

Foto: Marin Raica 

Jurnalul Naţional