“Antonescu n-a fost şi nu putea să fie…”criminal de război”. O asemenea etichetare nu are substanţa juridică şi istorică. Este cazul să mă întreb dacă nu cumva calificarea drept “criminal de război” a lui Antonescu nu este în măsură să ascundă pe cei care – evident, criminali – s-au opus (ori au sabotat) Războiul reunirii naţionale din 1941-1944, condus de Mareşal?”, scrie profesorul Gheorghe Buzatu intr-un text aniversar oferit, in exclusivitate, portalului Ziaristi Online, la 70 de ani de la declansarea razboiului de recuperare a Basarabiei. In cuprinsul acestuia, reputatul istoric face mai multe aprecieri care, fara indoiala, vor starni reactii polemice din partea negationistilor rolului istoric si al personalitatii Maresalului Ion Antonescu, cel mai probabil de acelasi tip ca cele folosite de aparatul de propaganda sovietic si agentii NKVD din anii ’40. Nu suntem in masura sa contrazicem afirmatiile profesorului Buzatu, insa ii invitam pe cei care doresc si se ridica la inaltimea profesionala a istoricului sa o faca, urmand a le oferi chiar si spatiu publicistic online. Profesorul Gheorghe Buzatu a publicat 52 de carti in calitate de unic autor, fiind totodata coordonator si coautor la alte 76 si coordonator al prestigioasei colecții “Românii în istoria universală”, care a ajuns la 163 volume. A patruns atat in Arhivele CIA cat si in cele ale KGB si a scris peste 500 de studii, articole, note de specialitate, care intregesc uriasa sa opera. In 1981 si 1983 a fost distins cu Premiul Academiei Romane, in 1999 cu Premiul de excelenta al UNESCO iar in anul 2007 a primit titlul de doctor Honoris Causa al Universitatii “Ovidius” din Constanta. Profesorul Gheorghe Buzatu este fondator al Centrului de Istorie și Civilizație Europeană al Filialei Iași a Academiei Române, unde miercuri, 23 iunie, orele 17.30, la Sala din Iasi a Academiei, din Bdul Carol I nr 8, urmeaza sa aiba loc lansarea lucrarii Jurnalul de război al Mareşalului Ion Antonescu (Gh. Buzatu – Iaşi, 2011) si o sesiune de comunicari cu temele Războiul din Est reflectat în memorialistica lui Mircea Eliade – de Corneliu Ciucanu si Basarabia şi vecinătatea Rusiei în viziunea lui N. Iorga şi I. Antonescu – de Gheorghe Buzatu.
22 IUNIE 1941: UNA DIN ZILELE ASTRALE ALE ISTORIEI NAŢIONALE
de Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu
RĂZBOIUL MONDIAL din 1939-1945, cel mai mare conflict armat din istorie în privinţa proporţiilor şi a consecinţelor sale, directe ori indirecte, apropiate ori îndepărtate, se înscrie ca un eveniment major al trecutului umanităţii. Iar, în context, participarea României la conflagraţie, începând cu data memorabilă de 22 IUNIE 1941, incontestabil una dintre ZILELE ASTRALE ALE ISTORIEI NEAMULUI, nu mai puţin decât 24 Ianuarie 1859, 9 Mai 1877 sau 1 Decembrie 1918, toate determinând deopotrivă şi în chip crucial evoluţia şi destinul nostru pe largi spaţii şi decenii în devans.
Este motivul pentru care editorii Jurnalului de război al ilustrului ION ANTONESCU au decis şi tipărit integral, graţie Editurii Tipo Moldova din Iaşi, sub titlul PACE ŞI RĂZBOI, în trei volume însumând peste două mii de pagini, monumentul document, probă şi pledoarie strălucită pentru acţiunea politico-militară perfect justificate a României împotriva URSS din 1941-1944.
Conflagraţia mondială din 1939-1945 în ansamblu şi Războiul din Est al României îndeosebi reprezintă evenimente care deja s-au instalat detaşat în preferinţele şi preocupările istoricilor, şi nu numai ale lor, fapt de pe urma căruia s-a acumulat, în ultimele decenii cu predilecţie, o literatură internaţională uriaşă, fără egal în nici un alt domeniu al trecutului.
Apariţia Jurnalului era cu atât mai mult necesară cu cât, din scopuri străine cercetării ştiinţifice moderne şi obiective a trecutului neamului sau pur şi simplu şi simplu ostile României Eterne, sunt încurajate, în interior şi exterior, cele mai fantastice teorii şi scenarii despre Războiul din Est şi, mai ales, despre personalitatea Mareşalului Ion Antonescu şi deciziile luate, despre aşa-zisul holocaust etc.
SUNT MOMENTE ALE ISTORIEI care se grefează adânc în memoria generaţiilor. Voi menţiona câteva dintre acestea, referindu-mă, desigur, la trecutul naţional: 24 Ianuarie, 1 Decembrie, 9 Mai, iar, nu în ultimul rând, 22 Iunie. Datele menţionate au ajuns să se confunde cu înseşi clipele astrale ale istoriei noastre.
Nu este cazul să insist asupra cauzelor şi împrejurărilor în care, exact acum 70 de ani, România a ajuns să între în Războiul Mondial din 1939-1945, alături de Germania şi împotriva URSS. Anumite elemente se impun, totuşi, a fi reţinute:
¨În epocă, nu numai România s-a situat de partea Germaniei, ci, în 1938, şi Marea Britanie şi Franţa l-au secondat pe Hitler la ciopârţirea Cehoslovaciei; în 1939-1940, ele s-au aflat cu Führerul doar într-un “război ciudat”, care, oricând, se putea solda cu o înţelegere peste linia frontului; în acelaşi timp, URSS şi Germania au întreţinut cele mai bune raporturi, fiind deopotrivă vinovate de declanşarea şi conducerea războiului în Europa.
“În 1940, URSS a săvârşit împotriva României, neprovocată în vreun fel, un act de agresiune făţişă, ocupând cu forţe militare provincii (ori părţi din provincii) româneşti străvechi: Basarabia în întregime, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi mai multe ostroave din zona Gurilor Dunării, iar aceasta nu era totul, întrucât URSS urmărea să-şi apropie şi alte porţiuni ale României ciuntită în iunie-septembrie 1940, aşa după cum, în noiembrie 1940, aflat în vizită la Berlin, Molotov i-a precizat lui Hitler. Oricum, agresiunea URSS din zorii zilei de 28 iunie 1940 a declanşat reacţia în lanţ care, în vara-toamna anului 1940, a condus direct la prăbuşirea României Mari.
¨În momentele în care s-a pregătit şi a început Războiul în Est, la 22 iunie 1941, URSS încă nu era aliată cu SUA şi Marea Britanie, tabăra Naţiunilor Unite închegându-se în urma agresiunii hitleriste şi întărindu-se în perioada următoare, când România era în urmărirea agresorului sovietic. Reiese că nu se poate susţine cum că, din start, de la 22 iunie 1941, România s-ar fi pus în stare de beligeranţă cu Puterile Occidentale (cu Marea Britanie şi SUA, în primul rând), iar că, mai apoi, starea de război a rezultat din jocul alianţelor în anii 1941-1942. Campania României în Est (Războiul Sfânt, cum a fost denumit dintru început) a beneficiat, indiferent de “culoarea” aliatului (A. Hitler) ori de stadiul deplorabil al pregătirii armatei noastre, de susţinerea întregului popor român, a partidelor istorice şi a Monarhiei, mai puţin de suportul comuniştilor şi al altor indivizi aflaţi în solda Moscovei ori subjugaţi propagandei staliniste. Cântecul Basarabiei, lansat în noaptea de 21/22 iunie 1941, după faimosul îndemn “Români vă ordon: Treceţi Prutul! “ al generalului Ion Antonescu, Comandantul de căpetenie al Armatei şi Conducătorul Statului Român, a exprimat în chipul cel mai fericit şi la momentul oportun situaţia intervenită:
Azi-noapte, la Prut,
Războiul a-nceput…
Românii trec dincolo iară,
Să ia, prin arme şi scut,
Moşia-răpită astă-vară…
Având în vedere situaţia concretă şi ţelurile campaniei (eliberarea provinciilor răşluite şi zdrobirea comunismului), războiul României din 1941-1944 a purtat, de la un capăt la altul, un caracter naţional şi popular. România n-a luptat pentru nimic altceva decât pentru a-şi recupera fiii şi pentru a impune recunoaşterea dreptului ei; n-a purtat – nici vorbă! – un război rasial, nici unul în afara legilor internaţionale. Aşa după cum au demonstrat reputaţi specialişti, războiul României în Est a fost unul paralel cu acela al Germaniei. Războiul din Est n-a fost victorios, este adevărat, dar faptele românilor nu au rămas fără efect, mai ales că au trebuit să plătească ulterior cu vârf şi îndesat pentru cutezanţa lor; o mai fac şi astăzi. După desprinderea României de Germania la 23 august 1944, ţara a fost ocupată de URSS (de unde până atunci fusese satelit al Berlinului), i s-au pretins cedări teritoriale în Răsărit şi enorme daune de război, ulterior i s-a impus un nou regim social (comunist), iar lordul războiului, Mareşalul Ion Antonescu, după ce a fost anchetat la Moscova (1944-1946), a fost trimis la Bucureşti, pentru a i se intenta o farsă de proces, fiind condamnat la moarte şi executat la 1 iunie 1946. Ca lider al unui război popular şi naţional – în fond, ce-l de-al doilea război al României pentru reîntregirea ţării, după cel din 1916-1919 – Antonescu n-a fost şi nu putea să fie…”criminal de război”. O asemenea etichetare nu are substanţa juridică şi istorică. Este cazul să mă întreb dacă nu cumva calificarea drept “criminal de război” a lui Antonescu nu este în măsură să ascundă pe cei care – evident, criminali – s-au opus (ori au sabotat) Războiul reunirii naţionale din 1941-1944, condus de Mareşal?
De asemenea, este extrem de dificil a se face o distincţie între Mareşalul Antonescu, în postura de “criminal de război” şi poporul român, care l-a urmat până la 23 august 1944. Or, din cunoaşterea cea mai superficială a realităţilor istorice, este imposibil de culpabilizat, o dată cu Mareşalul, şi poporul român, cum că ar fi pregătit, declanşat, purtat şi finalizat un… “război criminal”… Conchidem că între a ridica la rangul de “criminal de război” pe cel de-al III-lea mareşal al României şi a culpabiliza un popor ori statul român şi armata sa, nu-i decât un pas – tentativă periculoasă, cu efecte greu de întrevăzut. Amintesc, în context, că în 1946, la Nürnberg, judecătorii au avut serioase reţineri în ceea ce priveşte trecerea Marelui Stat Major al Armatei Terestre Germane în rândul organizaţiilor criminale; pe când, deducem, pentru România, acest lucru nu pare exclus a se încerca. De altfel, în nenumărate alte situaţii, anterioare ori posterioare, în ochii asasinilor, atâtea dintre personalităţile trecutului au avut “cinstea” de-a fi fost plasate tot în rândul… ”criminalilor”: Mihai Viteazul, T. Vladimirescu, N. Iorga, Iuliu Maniu s.a. Şi, desigur, ce-a mai rămas din toate poveştile astea? Concluzia ce se impune nu poate fi decât una singură: Crime şi criminali nu-s termeni ce trebuie lăsaţi în seama politicienilor!
De 70 de ani, poporul român n-a încetat a cuteza o nouă trecere a Prutului. Să fie clar, trecerea Prutului echivalează, în Europa de astăzi, nu (repet: NU) cu o acţiune militară, ci cu depăşirea unor situaţii limită. În 1941, cu siguranţă, Mareşalul Antonescu a fost omul faptei; astăzi, el, chemat să rezolve problemele României, ne-ar apare demodat şi neputincios. Dar, putem admite că acesta-i un motiv pentru care ar trebui să neglijăm pagina de istorie care s-a scris între 1941 şi 1944? Or, cumva, a o rescrie – în baza noilor documente puse la dispoziţia specialiştilor – este totuna cu a-l reabilita cu orice preţ pe Antonescu?
Nicidecum!
Nu-i nici o catastrofă. Căci nu-i în discuţie decât cunoaşterea trecutului, care revine – trebuie să se afle – exclusiv în sarcina istoricilor, cărora acest trecut (inclusiv acela al lui Antonescu) le aparţine, după ce politicienii vremii ori criminali de profesie (I. V. Stalin, L. P. Beria ş.a.) au dispus asasinarea pe Mareşalului la 1 iunie 1946. Aici, în ţara lui, după cum anterior ori mai apoi au procedat şi în cazurile lui Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, N. Iorga, Iuliu Maniu, Gh. I. Brătianu sau ale atâtor altora …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu