CUVÂNTUL SFÂNTULUI SIMEON NOUL TEOLOG. Către unul din ucenicii lui cu privire la modul în care poate cineva să recunoască un bărbat sfânt şi despre cum sau făcând ce anume îl va găsi şi, după ce a dat de unul ca acesta, cum trebuie să fie faţă de el

[...] De aceea avem nevoie de multă rîvnă şi purtare de grijă, de multă luare-aminte, de multă priveghere şi multe rugăciuni ca să nu cădem în nici o rătăcire, minciună, apostol mincinos sau prooroc mincinos, în cazul în care nu vom dobîndi un călăuzitor adevărat şi iubitor de Dumnezeu şi care să aibă pe Hristos în el şi să cunoască cuprinzător propovăduirea Apostolilor, canoanele şi poruncile lor şi dogmele Sfinţilor Părinţi, sau, ca să spun mai bine, care să cunoască voile şi tainele Stăpînului şi Învăţătorului Apostolilor, Hristos. Un asemenea învăţător trebuie să căutăm şi să găsim, care mai întîi să le fi auzit şi învăţat cu cuvîntul, iar mai apoi să fi fost învăţat şi în chip tainic şi în adevăr de Însuşi Duhul Mîngîietorul prin făptuire şi experienţă, ca să se învrednicească şi el să audă de la Hristos Însuşi Care i-a învăţat pe Apostoli: Taina Mea e pentru Mine şi pentru cei ai Mei şi: Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei Cerurilor (Matei 13, 11). Căci dacă vom căuta, vom găsi negreşit, pentru că Dumnezeu nu e nedrept, nici nu se bucură de pierzania oamenilor, ci precum este scris: Aşa a iubit Dumnezeu lumea că pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). Deci, dacă L-a dat morţii pe Fiul Său Unul-Născut ca să ne mîntuim prin El, cum e cu pu­tinţă oare atunci cînd îl rugăm să ne trimită sau, ca să spun mai bine, să ne arate un rob al Lui sfînt şi adevărat ca să ne călăuzească spre mîntuire şi să ne înveţe căile Lui; cum e cu putinţă, zic, să ascundă un asemenea om de noi şi să ne lipsească de un călăuzitor? Nu, nu! Nu e cu putinţă. Iar acest lucru trebuie să-l credem din ceea ce s-a făcut cu sutaşul Corneliu care, deşi era păgîn, dar temător de Dumnezeu cu toată casa lui, pentru .că făcea multe milostenii poporului şi chema mereu pe Dumnezeu, de aceea la ceasul al nouălea al zilei i s-a arătat în chip vădit Îngerul lui Dumnezeu care a venit la el şi i-a spus: Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu. Şi acum trimite bărbaţi la Ioppe şi cheamă să vină un oarecare Simon care se numeşte Petru. El este găzduit la un oarecare Simon, tăbăcar, a cărui casă e lîngă mare (Faptele Apostolilor 10, 4-6). Vezi că bine am spus că avem nevoie de multă rîvnă şi purtare de grijă ca să găsim un adevărat ucenic al lui Hristos? Şi gîndeşte-te ce spune Scriptura: Iar Corneliu era bărbat cucernic şi temător de Dumnezeu cu toată casa lui (Faptele Apostolilor 10, 2), fiindcă nu numai pe sine însuşi, ci şi pe toţi casnicii lui i-a învăţat să se teamă de Dumnezeu. Şi e lucru frumos şi lăudabil înaintea lui Dumnezeu ca să ne îngrijim nu numai de folosul nostru, ci şi de toţi cei ce sînt împreună cu noi. Lucru pe care acel sutaş îl făcea şi înainte de a fi fost învăţat de Apostoli şi poruncile Apostolilor care hotărăsc ca nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare ale altuia (1 Corinteni 10, 24) le împlinea şi făcea multe milostenii şi chema pe Dumnezeu ziua şi noaptea; şi înainte de a crede în Dumnezeu săvîrşea în chip vădit porunca Stăpînului nostru Dumnezeu Care hotărăşte: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită (Matei 26, 41) şi: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7, 7). Ai văzut necredinciosul, păgînul care n-a auzit cîndva cuvîntul lui Dumnezeu şi făcea poruncile Evangheliei cu rîvnă înainte de a fi fost învăţat de altul? Cerea cu evlavie şi primea; căuta cu milostenie şi afla; bătea cu postul şi rugăciunea şi i s-a deschis. A trimis, spune (Scriptura), la Ioppe după Simon cel numit şi Petru - o, dar minunat! o, binefacere uimitoare!, care era găzduit de un oarecare Petru tăbăcarul, a cărui casă era lîngă mare. Vezi că Îngerul i-a descoperit nu numai numele lui, dar şi numele celui ce-l primea şi locul unde era găzduit? Iar Îngerul a făcut acest lucru, ca să nu se înşele Corneliu şi să cheme pe altcineva în locul lui Petru şi să dea peste un lup în loc de un păstor.

Dacă vrei şi tu să primeşti pe adevăratul, credinciosul şi alesul ucenic al lui Hristos, du şi tu o asemenea viaţă, fă şi tu fapte asemănătoare, cazi şi cheamă şi tu la fel pe Dumnezeu prin milostenie, post şi rugăciune şi vei deschide ochii sufletului tău să vezi un asemenea om şi tu, aşa cum l-a văzut Corneliu pe Înger. Imită-l pe el, cel necredincios, şi tu cel ce spui că eşti credincios; pe el, păgînul şi neînvăţatul şi tu cel ce te numeşti creştin din pruncie, cel ce spui că ai fost hrănit cu învăţăturile Apostolilor şi te înalţi cu cugetul ascultînd flecărelile celor mai neînvăţaţi. Imită pe sutaşul, tu, care-ţi conduci numai casa ta şi în tot felul şi purtarea de grijă te îndreptezi pe tine însuţi şi pe cei ce sînt sub puterea ta. Dacă dispreţuieşti lucrurile ce se găsesc în puterea ta şi în voinţa ta, precum şi poruncile lui Dumnezeu pe care le cunoşti, nu le faci, ci eşti nepăsător faţă de ele şi nu te îndrepţi nici pe tine însuţi, nici pe cei pe care-i ai în stăpînirea ta, spune-mi cum vrei atunci să-ţi arate Dumnezeu un învăţător care să te înveţe cele mai desăvîrşite şi mai înalte? Şi dacă Dumnezeu nu ţi-l arată, cum e cu putinţă să-l găseşti şi să-l recunoşti? Sau cum îl vei primi fără şovăială ca sfînt? Sau cum vei primi de la Dumnezeu plată de sfînt şi drept? Nu! Nu! Nu va avea loc aceasta. De aceea, celor ce erau rîvnitori şi purtau de grijă de mîntuirea lor şi începeau de la ei înşişi cele ce privesc mîntuirea, celor care, pe cît le era cu putinţă, căutau pe Dumnezeu şi lucrau binele, acestora Dumnezeu le-a descoperit şi atunci şi le descoperă şi acum Apostoli, Prooroci, Drepţi şi Sfinţi, li i-a făcut cunoscuţi iar ei i-au primit, i-au cinstit ca pe nişte învăţători ai evlaviei, ca pe nişte mijlocitori ai lui Dumnezeu. De aceea au păzit şi cuvintele lor ca pe nişte legi dumnezeieşti şi au primit şi ei plata pe care le-a dat-o acelora şi chiar şi acum, dacă se găsesc unii ca aceia, vor primi plată ca şi aceia. Dar pe cei ce dispreţuiesc pe ceilalţi şi se socotesc pe ei înşişi înţelepţi şi se află în negrijă şi nepăsare şi nu cheamă pe Dumnezeu ca sutaşul Corneliu şi cei asemenea lui, cu toată rîvna, cu milostenie, cu post şi cu rugăciune, mai ales acum cînd aproape toţi sîntem învăţaţi din copilărie de către Prooroci şi Apostoli voia lui Dumnezeu şi cele de folos nouă, pe unii ca aceştia, spun, Dumnezeu îi lasă să se găsească în rătăcirile în care au căzut ei singuri, care, întunecaţi fiind de întunericul patimilor, poftelor şi voilor lor şi umblînd întru ele ca într-o noapte adîncă, îşi găsesc şi asemenea învăţători. Şi pe drept cuvînt, căci stăpînitorul întunericului are întotdeauna şi slujitorii şi ucenicii lui care umblă în întuneric, pe care unii ca aceia îi găsesc şi-i primesc cu bucurie ca pe unii de un gînd cu ei şi sînt învăţaţi de aceştia aceleaşi lucruri pe care şi le-au ales mai înainte şi au preferat să le facă ei înşişi spre pierzania lor. Căci cine nu ştie că dintru început diavolul a ridicat împotriva Proorocilor - prooroci mincinoşi, împotriva Apostolilor - apostoli mincinoşi, împotriva învăţătorilor sfinţi - sfinţi mincinoşi şi învăţători mincinoşi şi se luptă în diferite chipuri să-i înşele pe cei nepăsători cu cuvinte mincinoase şi să-i arunce în prăpastia pierzaniei? Pe aceştia i-a descoperit Apostolul zicînd: Vă rog, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi scandaluri împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o şi depărtaţi-vă de la ei. Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pîntecului lor, şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare înşeală inimile celui fără de răutate (Romani 16, 17-18). Deci cei ce vor să fugă de unii ca aceştia cum sfătuieşte Apostolul, trebuie să se separe de faptele întunericului, căci întrucît vor să fie robi acestora şi să umble în întuneric, nu pot să fugă de asemenea învăţători, nici să vină la lumina adevăraţilor învăţători.

Tu deci, copilul meu duhovnicesc în Domnul, auzind dumnezeiasca Scriptură care spune: Vai celor înţelepţi pentru ei înşişi şi ştiutori înaintea lor (Isaia 5, 21), ia seama cu frică şi cutremur la cele spuse. Căci cuvîntul acesta este despre mîntuirea sufletească şi dacă vrei să-ţi agoniseşti un bărbat duhovnicesc şi sfînt şi un învăţător adevărat, nu socoti că ai putea să-l recunoşti tu însuţi după ştiinţa ta, fiindcă acest lucru e cu neputinţă, dacă nu te lupţi înainte de toate celelalte, precum spuneam, cu fapte bune, cu milostenie, cu post, cu rugăciune şi cu cerere necontenită, ca Dumnezeu să-ţi fie împreună-lucrător şi ajutor spre aceasta. Şi dacă te-ai învrednicit să-l găseşti cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu, atunci arată-i cea mai mare purtare de grijă şi rîvnă, multă smerenie, multă evlavie, cinste covîrşitoare, credinţă curată şi neşovăielnică. De ce? Ca să nu-ţi cîştigi osîndă şi pedeapsă în loc de răsplată, fiindcă despre unii ca aceştia a spus Mîntuitorul nostru şi Dumnezeu: Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine vă nesocoteşte, pe Mine Mă nesocoteşte (Matei 10, 40; Luca 10, 16). Se cade, aşadar, fraţilor, să-i primim pe unii ca aceştia ca pe Hristos Însuşi, pentru că toate cele făcute lor se raportează la Însuşi Stăpînul Hristos şi Dumnezeul nostru, iar El şi le împropriază şi le socoteşte ca şi cum le-ar pătimi El Însuşi; precum, iarăşi, cele ce se fac învăţătorilor mincinoşi se raportează la antihrist şi cei care-i primesc, îl primesc pe acesta şi pe însuşi diavolul. Şi să nu pretexteze unii că nu-i cunoaşte zicînd: „De unde aş putea să-i cunosc pe unii ca aceştia? Şi eu sînt om şi nimeni nu cunoaşte gîndurile altui om decît duhul care locuieşte în el.” Nimeni să nu ia acest cuvînt drept un pretext întemeiat. Căci dacă ar fi cu neputinţă să fie recunoscut, n-ar mai fi poruncit Domnul: Feriţi-vă de prooroci mincinoşi, adică de învăţători mincinoşi care vin la voi în blană de oaie, dar pe dinăuntru sînt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte! (Matei 7, 15-16). Deci, dacă Stăpînul Hristos spune adevărul, cum şi spune, ne este cu putinţă să-i recunoaştem după cele ce le fac şi le spun. Să spunem mai întîi care sînt roadele adevărului, ale Duhului Sfînt, iar apoi ni se vor arăta şi roadele celui potrivnic şi rău, şi din aceste roade veţi cunoaşte foarte bine cum sînt vădiţi cei adevăraţi, drepţi şi sfinţi şi aceia care nu sînt aşa şi făţarnici; şi eu nu spun nimic de la mine, ci din cuvintele Mîntuitorului şi ale Sfinţilor Lui Apostoli cu care voi încerca să încredinţez şi iubirea voastră. Ascultă deci ce spune Domnul nostru Iisus Hristos: Fericiţi cei săraci cu duhul. Fericiţi cei ce plîng. Fericiţi cei blînzi (Matei 5, 3-5). Şi iarăşi: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi, rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi prigonesc (Matei 5, 44). Cuvînt deşert să nu iasă din gura voastră. Amin, zic vouă, pentru orice cuvînt deşert oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii (Matei 12, 36). Şi iarăşi: Dacă nu vă întoarceţi şi vă faceţi ca nişte prunci, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor (Matei 18, 3). Şi în altă parte spune: În aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenici ai Mei, de veţi avea iubire unii faţă de alţii (Ioan 13, 35). Şi iarăşi: Cum puteţi crede, cînd primiţi slavă de la oameni, şi slava de la Stăpînul Dumnezeu n-o căutaţi? (Ioan 5, 44). Căci oricine se înalţă pe sine însuşi va fi smerit, şi cine se smereşte pe sine însuşi va fi înălţat (Matei 23, 12). Şi nu spune că va fi înălţat în slava lumească, ci se subînţelege că va fi înălţat tainic întru schimbare duhovnicească. Acestea Domnul şi Stăpînul nostru Hristos le strigă în chip vădit în fiecare zi. Ascultă-l însă şi pe Apostolul Pavel care spune: Roadă Duhului este iubirea, bucuria, pacea, mărinimia, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blîndeţea, înfrînarea, curăţia (Galateni 5, 22-23); şi iarăşi: Iubirea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, [...] toate le suferă, toate le rabdă; iubirea nu cade niciodată (1 Corinteni 13, 4-5, 7). Ascultă-l şi pe Ioan Teologul care spune: Copilaşilor, nu iubiţi lumea nici cele din lume (1 Ioan 2, 15). Căci iubirea lumii e vrăjmaşă faţă de Dumnezeu. Astfel încît, fraţii mei, cine iubeşte lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu (Iacob 4, 4). Cine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni n-are parte de Împărăţia Domnului nostru şi Dumnezeu (1 Ioan 3, 15; 1 Corinteni 6, 9-10). În aceasta se recunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului, după iubire şi după ură (1 Ioan 3, 10). Căci cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe cei făcuţi de El, adică pe fraţii săi. Iar cine urăşte pe vreunul din fraţii săi, acesta e născut din diavolul şi iubirea lui Dumnezeu nu este în el (1 Ioan 3, 8; 4, 20-21). Deci cei ce au discernămînt, ştiu în acest mod cine sînt fiii lui Dumnezeu şi cine sînt fiii diavolului. Iar roadele Preasfîntului şi bunului Duh sînt cele pe care le-am spus mai sus. Se cade, aşadar, să vădim şi roadele duhului celui rău, ca să le recunoaşteţi şi să distingeţi, cum spuneam, lumina de întuneric, dulcele de amar şi binele de rău. Luaţi aminte deci la Stăpînul şi Dumnezeul nostru iarăşi Care zice: Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune (Matei 7, 17); şi iarăşi: Omul bun din comoara lui bună scoate afară cele bune, pe cînd omul rău din comoara lui cea rea scoate afară cele rele (Matei 12, 35); şi iarăşi: Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăţia Cerurilor (Matei 5, 19); şi ce spune, iarăşi, despre cărturari şi farisei? Leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le mişte nici măcar cu degetul. Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni, căci îşi lăţesc filacteriile şi măresc ciucurii de la poalele veşmintelor şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintîi în sinagogi şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni: Rabi! (Matei 23, 4-7). Aşadar, cînd vezi pe cineva care face ceva din toate acestea şi caută cu trudă slava omenească, şi calcă poruncile lui Dumnezeu ca să placă oamenilor, să ştii că e un rătăcit şi nu spune adevărul. Fiindcă zice Apostolul: Cîtă vreme între voi este pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sînteţi oare trupeşti? (1 Corinteni 3, 3). Iar omul trupesc şi sufletesc nu cuprinde, nu primeşte cele ale Duhului, căci pentru el sînt nebunie (1 Corinteni 2, 14). Dar cine nu cuprinde cele ale Duhului, e vădit că n-are în el nici pe Duhul; şi cine n-are în el Duhul Sfint, acela nu este al lui Hristos, precum întăreşte Pavel zicînd: Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Romani 8, 9).

Ai auzit acum care sînt ai lui Hristos şi care sînt ai lui antihrist. De aici ai cunoscut foarte sigur că aceia care sînt atenţi îi recunosc uşor şi pe cei buni şi pe cei răi; fiindcă cei ce nu sînt atenţi nu-i recunosc nu numai pe ceilalţi oameni, dar nu se recunosc nici măcar pe ei înşişi. Pentru că atunci cînd cineva are griji şi împrăştieri, ca şi cum ar fi nemuritor în lumea aceasta, şi-şi petrece zi şi noapte numai în lucrurile lumeşti şi născoceşte feluri cum să cîştige, să-şi facă case frumoase, îşi strînge mulţime de dobitoace, animale şi sclavi şi-şi agoniseşte vase, haine şi covoare scumpe, şi-şi face orice alt capriciu şi desfătare trupească, unul ca acesta - spune-mi! - se recunoaşte pe sine însuşi? Nu. Nu se recunoaşte, desigur, nici pe sine însuşi, nici cele făcute de el. Se cunoaşte pe sine numai că e acelaşi, dar prin cele ce face arată că nu se cunoaşte pe sine însuşi şi starea lui, nici nu ştie ce face. Căci vieţuieşte ca şi cum ar fi nemuritor, şi cu gura spune că azi sîntem iar mîine nu mai sîntem, dar prin lucrurile pe care le face pregăteşte cele pentru al căror sfîrşit bun e nevoie de mulţi ani. Mărturiseşte că lucrurile lumii sînt nimic şi trecătoare, dar se sfădeşte şi luptă cu fratele său pentru ele. Spune cu înţelepciune: „Sînt pulbere şi cenuşă” şi se găteşte cu podoabe şi prin aceasta arată că e mai presus decît ceilalţi oameni. Ascultă dumnezeieştile Scripturi care spun: „Vai!” celor ce trăiesc în desfătări tolăniţi pe cuverturi delicate (Amos 6, 4) şi depune orice străduinţă ca să-şi facă patul din camera sa mai strălucitor, cuverturile lui mai delicate şi masa lui mai bogată şi gătită, iar acest lucru îl arată nu numai mirenilor asemenea lui, dar şi monahilor care vin pe la el, care nu numai nu admiră aceste lucruri, dar se şi întristează pentru cei ce le au şi-i plîng pentru neştiinţa lor. Căci pentru cele de care s-ar cădea să se ruşineze cînd atîţia fraţi sau, mai bine zis, Hristos, flămînzesc, ei se laudă şi se trufesc socotindu-le podoabă şi nu simt că prin cele ce fac dau mărturie despre ei înşişi că sînt lacomi, nedrepţi cu săracii şi nemilostivi. Aşadar, - spune-mi! - unul ca acesta cum se va cunoaşte pe sine însuşi? În ce stare se găseşte şi căror patimi e înrobit? Cu adevărat nu se cunoaşte pe sine însuşi, chiar dacă i se pare că se cunoaşte. Iar cel care nu se cunoaşte pe sine însuşi şi starea lui, cum va putea să-l cunoască pe altul şi patimile altuia? Cum poate orbul să-l distingă pe altul şi să recunoască dacă e orb sau vede? Nu, nu e cu putinţă. Deci, precum spuneam, copilul şi fratele meu, dacă n-ajunge cineva să se cunoască mai întîi pe sine însuşi şi neputinţa lui prin milostenie, prin post, prin priveghere şi rugăciune necontenită, acela nu poate să cunoască nici că fără un părinte duhovnicesc, o călăuză şi un învăţător, e cu neputinţă ca omul să păzească poruncile lui Dumnezeu şi să vieţuiască virtuos şi să nu fie prins de cursele diavolului. Şi cel care nu ştie aceasta, e de presupus că acesta n-are nevoie de învăţătură, sfat, povăţuire sau ajutor de la alţii şi e plin de mîndrie, fără ca măcar să simtă că nu ştie nimic şi se găseşte în adîncul neştiinţei sau, mai bine zis, al pierzaniei, şi nu poate înţelege nici măcar că se află împreună cu cei pierduţi. Fiindcă această neştiinţă e ca o albeaţă pe ochii spirituali ai sufletului şi nu ne lasă să privim limpede, ca să iubim lumea şi lucrurile lumii. Căci pe cît se depărtează mintea noastră de amintirea lui Dumnezeu, de moarte şi de judecata viitoare, şi nu socoteşte cele bune ce sînt păstrate pentru drepţi, nici chinurile focului veşnic, întunericului, scrîşnirii dinţilor, pe care le vor primi păcătoşii care se cufundă cu totul în griji şi în închipuirile lumii, adică în bogăţie, slavă şi desfătare şi în toate celelalte lucruri lumeşti pe care oamenii le socotesc slăvite şi strălucite, pe cît zic, se predă mintea noastră acestora, pe atît se învîrtoşează mai mult şi încetul cu încetul se tulbură şi întunecă şi întreaga minte ajunge ca acoperită de un văl, iar atunci vin neştiinţa desăvîrşită şi uitarea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, cînd David a păcătuit şi a păţit acelaşi lucru, a chemat pe Dumnezeu şi a zis: Descoperă ochii mei şi voi înţelege minunile din Legea Ta (Psalmi 118, 18). Ai văzut că ochii îi erau acoperiţi? Ai văzut că a strigat lui Dumnezeu să i-i descopere? Acelaşi lucru fă-l şi tu, copilul meu şi Dumnezeu nu va trece cu vederea chemarea pe care o faci din tot sufletul.

Dacă vei asculta şi-ţi vei deschide ochii sufletului, atunci oriunde ai privi, mai întîi te vei cunoaşte pe tine însuţi şi starea ta, apoi şi toate cele pe care ţi le-am spus mai sus şi-i vei socoti din toată inima ta drept sfinţi şi mai presus decît tine nu numai pe cei evlavioşi şi virtuoşi, dar şi pe orice om, mic şi mare, drept şi păcătos, ba chiar şi pe cei ce păcătuiesc în chip vădit. Şi acest lucru îţi va fi semn vădit atît pentru tine, cît şi pentru oricare altul, că ai primit iertarea păcatelor tale, cînd vei ajunge la aceste măsuri şi la această stare bună; fiindcă sfînta smerenie care se găseşte în aceste măsuri şi în cel care a ajuns la ele, îi dăruieşte mai întîi harisma de a gîndi că nu e nimeni dintre toţi oamenii mai păcătos decît el sau mai josnic şi de nimic decît el, şi de a se socoti pe sine însuşi păcătos cu toată simţirea sufletului său şi cu toată certitudinea şi că el singur va pieri şi va fi predat osîndei (iadului). Deci, dragul meu copil şi frate, luptă să dobîndeşti această smerenie şi nu spune „acest lucru e cu neputinţă pentru mine”; nici, iarăşi, „acest lucru e potrivit monahilor şi nu celor ce se găsesc în lume”; fiindcă Hristos a dat poruncile Lui comune tuturor şi nu le-a poruncit separat pe unele monahilor, iar pe altele mirenilor. Şi acestea le-au realizat şi strămoşii dinainte de Legea lui Moise şi cei de după ea. Ascultă-l pe Iov care spune: Sînt pămînt şi cenuşă (Iov 30, 19; Facerea 18, 27), şi pe David care zice: Iar eu vierme sînt şi nu om (Psalmi 21, 6). Ai văzut cuvinte de smerenie? Ai văzut suflet care se socoteşte pe sine însuşi mai dispreţuit decît orice om, mic şi mare? Imită, aşadar, şi tu pocăinţa lui David şi atunci vei dobîndi smerenia lui. Căci prin smerenie se risipeşte pîcla neştiinţei care a acoperit mintea şi se scutură acoperămîntul ei; iar cînd mintea s-a descoperit, atunci ne cunoaştem şi pe noi înşine şi vedem şi starea noastră care e, vedem şi rănile şi întinăciunile sufletului nostru. Şi atunci nu numai că gîndim şi vorbim smerit, dar ne ruşinăm şi de soare şi de stele şi de toate făpturile lui Dumnezeu care au fost făcute pentru noi, iar noi L-am mîniat pe Dumnezeu Care le-a făcut şi am călcat nu numai o poruncă, ci pe toate şi nu mai îndrăznim nici măcar să ne ridicăm ochii şi să privim şi nu ne mai socotim vrednici nici măcar să mîncăm din roadele pămîntului, ci noi înşine spunem că e drept să murim de foame şi de sete. Şi nu mai putem nici măcar să ne uităm la icoanele lui Hristos şi ale Sfinţilor Lui, întrucît sîntem întinaţi, împuţiţi şi păcătoşi, ci ni se pare că sfintele icoane ne înghit şi pe noi şi faptele noastre. De aceea nici nu mai îndrăznim să ne apropiem de ele şi să le sărutăm şi socotim o mare ruşine să apropiem buzele noastre necurate şi întinate de cele curate şi sfinte. Iar cînd vrem să intrăm în biserica lui Dumnezeu, ne cuprinde frică şi cutremur, ca unii care intrăm cu nevrednicie, ca nu cumva să nu se rupă în două podeaua bisericii şi să cădem de vii în iad. Acestea şi altele mai multe ne învaţă sfînta smerenie şi ea ne preface, ne schimbă şi oarecum ne creează şi ne face smeriţi, astfel încît de acum încolo, dacă vom vrea, să nu mai putem gîndi sau să spunem despre noi înşine vreun lucru mare şi înalt, ci să rămînem înlemniţi şi inscripţionaţi ca nişte statui. Această sfîntă smerenie ne învaţă că nu putem învăţa nimic bun fără învăţător, iar celor ce ne întreabă şi ne spun: „Oare ştii ce citeşti?”, ea ne învaţă să le răspundem: „Cum putem înţelege cele ce le citim, dacă nu ne va călăuzi cineva?” (Faptele Apostolilor 8, 30-31). Ea ne învaţă să nu umblăm pe calea pe care n-o cunoaştem fără călăuză; ea ne porunceşte ca atunci cînd vrem să ne pocăim, să nu ne apropiem de Dumnezeu fără un mijlocitor şi călăuzitor. Căci dacă ne îndeamnă să ne ruşinăm de cer, de pămînt şi de făpturile lui Dumnezeu şi să avem frică de icoana Mîntuitorului şi a Sfinţilor Lui şi să nu ne apropiem de ele şi să le sărutăm, cu atât mai mult ne va face să nu ne apropiem fără mijlocitor de Însuşi Făcătorul, Stăpînul şi Dumnezeul a toate. Căci chiar dacă este foarte iubitor de oameni, El se bucură însă mult de smerenia şi mîhnirea noastră şi laudă mult faptul de a ne socoti pe noi înşine nevrednici să ne apropiem de El singuri, fără un mijlocitor. Vrînd Stăpînul nostru şi Dumnezeul să ne arate şi într-un alt mod că de Dumnezeu se cade să ne apropiem printr-un mijlocitor, aşa cum şi în toate celelalte ni S-a făcut model şi exemplu, aşa şi aici El Însuşi S-a făcut cel dintîi Mijlocitor al firii noastre şi a adus-o la Tatăl Său şi Dumnezeu; după care a hirotonit slujitori ai acestei mijlociri şi apropieri pe Sfinţii Săi Apostoli, iar aceştia, la rîndul lor, au adus la Stăpînul Hristos pe toţi cei care au crezut în El. Aceştia au ales şi au hirotonit şi urmaşi ai lor, slujitori ai mijlocirii lor, aceştia pe alţii, aceştia iarăşi pe alţii şi acest lucru se păstrează prin succesiune pînă astăzi. Şi Dumnezeu nu vrea să călcăm această poruncă şi predanie specială a Lui, ci să rămînem în cele pe care ni le-a hotărît; de aceea spune: Nimeni nu vine la Tatăl decît numai prin Mine (Ioan 14, 6). Astfel, nimeni nu vine la credinţa în Sfînta Treime cea de-o fiinţă, dacă nu e învăţat de un învăţător dogmele credinţei; şi nimeni nu e botezat fără preot şi nu se împărtăşeşte el însuşi cu Dumnezeieştile Taine, iar cine nu e botezat şi nu se împărtăşeşte din Preacuratele Taine nu va dobîndi viaţa veşnică, cum spune El Însuşi: Ci­ne crede şi se botează se va mîntui, iar cel ce nu crede se va osîndi (Marcu 16, 16); şi iarăşi: Dacă nu veţi mînca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sîngele Lui nu veţi avea viaţă întru voi (Ioan 6, 53-54). Aşadar, întrucît fără Botez şi fără împărtăşirea dumnezeieştilor Taine nici un creştin nu se poate învrednici de viaţa veşnică, şi aceste Taine nu ni se dau prin intermediul Sfinţilor Apostoli, nici al Sfinţilor noştri Părinţi care au fost după Sfinţii Apostoli, ci ni se dau prin intermediul celor ce sînt şi trăiesc acum şi petrec împreună cu noi, e vădit atunci că acelea pe care aceia le-au împărtăşit celor ce erau atunci în lume aceleaşi ni le dau şi aceştia nouă; şi aşa cum aceia botezau cu apă şi cu Duh Sfînt, aşa fac şi ei astăzi; aceia dădeau Trupul şi Sîngele lui Hristos, aceleaşi ni le dau şi ei nouă; şi nici cei, ce se botezau sau împărtăşeau atunci n-aveau nimic mai mult decît noi, nici noi care ne bo­tezăm şi ne împărtăşim acum n-avem nimic mai puţin decît ei. Aceia învăţau credinţa în Hristos şi Sfînta Treime cea de-o fiinţă şi nedespărţită, adică în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, aceleaşi ne învaţă şi acum părinţii noştri. Aşadar, din acestea a devenit evident pe scurt - căci nu scriu toate, ca să nu întind prea mult cuvîntul - că orice au făcut credincioşilor atunci Apostolii şi orice i-au învăţat, aceleaşi ni le fac acum şi nouă părinţii noştri duhovniceşti, adică arhiereii şi preoţii, în mod identic şi fără să lipsească ceva; ne învaţă şi povăţuiesc ca şi aceia. Şi fiindcă nu se deosebesc cu nimic de Apostoli, sînt şi ei fii ai Apostolilor şi Apostoli. Şi aceia care nu-i primesc, nici nu ascultă cuvintele lor vor auzi de la Domnul nostru Iisus Hristos zicîndu-le: Amin, zic vouă: mai uşor va fi locuitorilor Sodomei şi Gomorei decît vouă (Matei 10, 15), fiindcă a spus Apostolilor: Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă. Cine vă nesocoteşte pe voi, pe Mine Mă nesocoteşte. Iar cine Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40; Luca 10, 14, 16). E vădit că aceleaşi lucruri le spune şi celor ce sînt acum şi celor ce vor fi după aceea asemenea acelora şi aceia care nu-i primesc nici nu-i ascultă, ci-i nesocotesc, nu-L primesc pe Însuşi Hristos, nici nu-L ascultă, ci-L nesocotesc şi prin această nesocotire nesocotesc pe Dumnezeu şi Tatăl Care L-a trimis. Să ştii, deci, copilul meu iubit, că în aceste vremuri nimeni dintre mireni, nimeni dintre monahi, dintre preoţi sau arhierei nu mai cinsteşte, nu mai iubeşte, nu se mai teme sau primeşte pe cineva ca Apostol al lui Hristos şi ucenic al lui Hristos numai pentru iubirea lui Hristos sau porunca Lui sau bunurile veşnice pe care le va dărui El lor, ci toţi ne dispreţuim şi defăimăm unii pe alţii: monahii învinuiesc pe monahi, preoţii pe arhierei, mirenii pe toţi şi unii pe alţii şi nimeni nu se mai gîndeşte cum a fost vechea Biserică a lui Dumnezeu. Şi aşa cum a hotărît Dumnezeu în ea mai întîi Apostoli, în al doilea rînd Prooroci, în al treilea rînd învăţători şi ceilalţi pe care-i enumera Apostolul Pavel; (1 Corinteni 12, 28), tot aşa în chip asemănător e Biserica lui Dumnezeu şi astăzi şi de aceea cei care o prezidează trebuie să-i primească pe unii ca Apostoli, pe alţii ca Prooroci şi pe alţii ca învăţători.

Dar noi am uitat cu desăvîrşire toate acestea şi ne trufim unul împotriva altuia şi pe cel care ieri m-a botezat şi m-a eliberat de moarte şi de stricăciunea sufletului şi m-a umplut de harul Duhului Sfînt şi m-a dezlegat de păcat şi m-a cuminecat cu preacuratul Trup şi mîntuitorul Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos şi m-a făcut fiu al lui Dumnezeu - şi ce altceva mai mult le făceau odinioară creştinilor Apostolii? -, pe acesta mîine nu-l mai primesc nici nu-l mai salut, fiindcă socotesc acest lucru o ruşine pentru mine, nici nu vreau să ies în întîmpinarea lui cînd vine la mine şi să-l cinstesc şi să-l primesc cu toată deferenţa; ci spun slujitorului meu cu iritare: „Ce mai vrea? Dă-i răspuns că stăpînul are de lucru şi nu poate să-l primească”; şi nu mai spun altele încă şi mai rele decît acestea şi mai de necinste pe care aceştia le fac nu numai monahilor, dar şi preoţilor şi chiar celor ce-i mărturisesc şi-şi închină acestora sufletele lor. Chiar şi pe cel pe care azi şi l-a ales să-l aibă părinte duhovnicesc şi învăţător prin mărturisire, nu după puţin timp, ci chiar în acelaşi timp cînd spune că e fiul său duhovnicesc, se şi trufeşte faţă de părintele său duhovnicesc şi în loc să fie fiul său duhovnicesc şi ucenicul său, devine el părinte duhovnicesc şi învăţător al lui şi-l contrazice şi-l nesocoteşte, dacă se întîmplă să-i spună ceva ce nu e după voia lui; şi cu trecerea timpului, unul ca acesta nici nu mai ştie că are părinte duhovnicesc sau învăţător. Şi dacă duhovnicul nu se duce la el şi nu-i face voile lui, nici nu consimte la cele pe care le vrea sau, mai bine zis, dacă nu cade la învoială să piară împreună cu el, atunci îl lasă şi caută pe altul care să-l urmeze în voile lui trupeşti. Şi aşa toate cele duhovniceşti - cum le vezi şi le ştii şi tu - sînt astăzi amestecate şi tulburate, şi a dispărut orice rînduială şi predanie a Apostolilor şi s-au desfiinţat toate poruncile lui Hristos. Şi tot acest rău şi această surpare se face în generaţia de acum, fiindcă toţi îşi închipuie că au învăţat cele dumnezeieşti şi ştiu poruncile lui Dumnezeu şi pot discerne cele ce le sînt de folos; şi, pe lîngă aceasta, fiindcă socotesc că toţi preoţii sînt păcătoşi şi nevrednici, dar sînt convinşi că harul lui Dumnezeu lucrează şi prin cei nevrednici, şi cred că primesc darurile harului care se lucrează în noi prin Duhul Sfînt şi arvuna lucrurilor veşnice care ni se vor da, dar preotului prin care i se dau acestea îi întorc spatele şi-l urăsc ca pe un păcătos şi nevrednic de preoţie; la fel şi despre duhovnici îşi închipuie aceleaşi lucruri: că prin mărturisirea pe care le-o fac primesc iertarea păcatelor lor, dar pe duhovnicii lor îi socotesc că n-au nici o virtute sau îndrăznire la Dumnezeu şi-i consideră la fel ca şi pe ceilalţi oameni. Şi mai cred că toate cele ce se găsesc într-o asemenea stare le primesc şi ei sau, mai bine zis, răpesc toate darurile duhovniceşti ale harului pe care Dumnezeu le-a dat Apostolilor, iar Apostolii le-au dat celor ce au crezut prin ei în Hristos, fără să dea cinstea şi credinţa cuvenită celor ce le dau aceste daruri ale harului, cinste pe care au dat-o mai întîi Apostolii Stăpînului Hristos, Apostolilor le-au dat-o ucenicii lor, iar acestora cei ce au fost supuşi lor. Şi îndrăznesc să spună că Dumnezeu nu le cere să dea aceeaşi cinste şi acum arhiereilor, preoţilor, egumenilor şi părinţilor noştri duhovniceşti, ci, pentru că au fost botezaţi de prunci, cred prin aceasta că sînt dezvinovăţiţi pentru că n-au cinstit mai apoi pe cel care i-a botezat, nici n-au avut evlavie faţă de el ca un părinte al lor. Şi-şi închipuie că, întrucît au învăţat literatura sacră de copii, aceasta e de-ajuns pentru evlavie şi că nu vor fi cercetaţi de Dumnezeu pentru că au dispreţuit pe învăţătorii evlaviei şi n-au vrut să se lase învăţaţi de ei; ci, întrucît li se pare că sînt evlavioşi şi vieţuiesc încă şi mai evlavios decît toţi ceilalţi, nădăjduiesc că se vor îndrepta numai prin aceasta. De asemenea şi faptul că-şi spun numai păcatele, şi le mărturisesc şi că primesc iertare de la părinţii lor duhovniceşti, li se pare că e de ajuns pentru mîntuirea lor şi nu mai au nevoie să aibă credinţă în ei, nici să le aducă cinstea şi evlavia care li se cuvine duhovnicilor ca unii ce sînt apostoli ai lui Dumnezeu, şi mijlocitori şi rugători la El pentru ei. Astfel, toată lumea e plină acum de o astfel de rătăcire şi de un asemenea rău, şi călcarea şi dispreţuirea unei singure porunci a răsturnat toată Biserica lui Dumnezeu; fiindcă Biserica a ajuns la o asemenea neorînduială şi tulburare, că aproape nu se mai vede deloc structura ei, nici nu se mai recunoaşte în noi drept o alcătuire a Trupului Stăpînului, ci e ca şi cum n-am avea drept Cap al nostru pe Hristos, nici n-am fi legaţi şi lipiţi unii de alţii de Duhul de viaţă făcător, nici nu mai acceptăm să ne lăsăm zidiţi fiecare în cinul lui de către întîiul Arhitect al Bi­sericii. Drept pentru care sîntem risipiţi ca o materie neînsufleţită, atît de mult ne-am făcut robi voilor noastre şi sîntem stăpîniţi de poftele plăcerilor şi am fost amăgiţi şi risipiţi de ele; ura şi mîndria pe care le avem ne-au separat şi rupt unii de alţii şi am pierdut semnul distinctiv al credinţei noastre, adică iubirea despre care Domnul a zis: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenici ai Mei, de veţi avea iubire unii faţă de alţii (Ioan 13, 35); căci atunci cînd o pierdem, în zadar ne mai numim creştini. De aceea, spune-mi - rogu-te! -, atunci cînd nu-i iubim pe părinţii noştri duhovniceşti care ne-au dat atît de mari lucruri bune, prin care Dumnezeu ne face fii ai Lui după har, moştenitori ai slavei Lui şi copărtaşi ai tuturor celor de care am vorbit; dacă, spun, nu-i iubim, nici nu-i cinstim şi slăvim cum se cuvine şi cum trebuie să fie cinstit un om al lui Dumnezeu trimis la noi de El, cine ne va încredinţa că avem iubire desăvîrşită faţă de semeni şi ceilalţi fraţi ai noştri? Şi, afară de aceasta, dacă pe cei pe care-i avem mijlocitori şi rugători la Dumnezeu, care au primit putere de la Dumnezeu să ne dea iertarea păcatelor şi să ne facă prieteni cu El, dacă pe aceştia nu-i primim cu toată certitudinea şi credinţa ca pe nişte sfinţi, ci-i socotim ca nişte păcătoşi, cum mai nădăjduim că ni se va da iertarea desăvîrşită a păcatelor noastre? Căci zice Domnul: Fie ţie după credinţa ta (Matei 9, 29). Şi cu siguranţă după măsura credinţei tale şi precum crezi în ei, aşa vei primi şi iertarea păcatelor tale. Şi dacă e adevărat cuvîntul Domnului care spune: Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte şi cine vă nesocoteşte pe voi pe Mine Mă nesocoteşte (Matei 10, 40; Luca 10, 16), mă mir atunci - cum spuneam mai sus - de cei care nu-şi pun în mintea lor că noi se cade nu numai să-i iubim pe toţi oamenii şi mai cu seamă pe fraţii noştri după duh, dar şi pe unul din bărbaţii duhovniceşti de acum se cade să-l primim ca pe un apostol al lui Hristos ca să primim prin el pe Hristos şi se cade să facem toate cuvintele lui ca şi cum ar ieşi din gura lui Hristos, cum oare atunci - zic - sau în ce alt chip vor putea credincioşii să-L vadă pe Hristos sau să-L dobîndească în ei înşişi? Căci cei mai mulţi dintre noi nu-l cunoaştem pe preotul care ne-a botezat şi dacă l-am cunoaşte, l-am trece cu vederea şi l-am dispreţui, precum spuneam; iar unii dintre noi nu ştim nici măcar dacă am fost botezaţi, iar dacă nu o ştim, cum anume sau din ce cauză am putea avea credinţă? Sau cum să socotim că sîntem botezaţi? Nu pot să înţeleg. Părinte duhovnicesc n-am cunoscut şi dacă l-am cunoscut nu l-am cinstit deloc ca pe un părinte. Învăţător care să ne înveţe evlavia n-am dobîndit şi chiar dacă am vrea să dobîndim, n-am face ceea ce el ne-ar învăţa. Ce să mai spun nu ştiu. Fiindcă nu găsesc de unde anume sau de la care realizare a virtuţii să vă numesc creştini. Om nenorocit şi ticălos! Pentru ce nu-l cinsteşti pe părintele tău duhovnicesc ca pe un apostol al lui Hristos? „Fiindcă - spune el - nu-l văd să păzească poruncile lui Dumnezeu de aceea nu-l cinstesc.” Asta e un pretext zadarnic. Fiindcă - spune-mi! - le păzeşti tu oare mai bine decît acela şi de aceea îl dispreţuieşti şi-l judeci? Şi chiar dacă ai păzi toate poruncile, nici aşa nu s-ar fi cuvenit să-l judeci, nici să-i întorci spatele sau să-l defaimi şi învinuieşti pentru nepăsarea lui, ci s-ar fi cuvenit, mai degrabă, să-l cinsteşti pentru lucrurile bune pe care ţi le-a dat Dumnezeu prin el şi să-l faci părtaş la cele trupeşti şi să-l răsplăteşti pe cît poţi pentru cele bune pe care ţi le-a dăruit, ca nu numai să păzeşti cele ce ţi-au fost dăruite de Dumnezeu prin el, dar şi să le înmulţeşti prin asemenea fapte. Acum însă, prin necredinţa, nerecunoştinţa şi nesocotirea pe care le arăţi faţă de părintele tău duhovnicesc şi învăţătorul tău, nu numai că ai pierdut ce ai primit, dar ai şters din tine însuţi şi însuşi faptul că eşti creştin şi ai păgubit pe Hristos. [...]