1. Omul cade în înșelare când se încrede în mintea lui. Abandonând smerita cugetare și ascultarea (ca filiație și ucenicie) duhovnicească față de părintele duhovnicesc și, prin el, de Dumnezeu, omul repetă în chip personal păcatul primordial: autodivinizarea, mândria și neascultarea. Omul poate cădea, astfel, în înșelare din lipsa discernământului,a culturii și a maturizării duhovnicești, din cauza ne-trezviei și a ne-rugăciunii, manipulat fiind de alți oameni (înșelători) sau hipnotizat chiar de diavol (începătorul răutății și al hulei, tatăl minciunii și urzitorul vicleniei) cu ”oferte” seducătoare și repetate. Sfinții Părinți filocalici ne arată că înșelarea are treptele ei, iar culmea ei este îndrăcirea (demonizarea), după cât de mare este și mândria.
Omul îndrăcit poate fi uneori constant agresiv sau depresiv în relație cu mediul, sau alteori pendulează emoțional între amândouă extremele. Uneori îndrăcirea se manifestă în contestarea zgomotoasă a dogmelor lui Hristos și a Tainelor Bisericii, alteori în plagierea, parodierea și chiar ”integrarea” (amestecarea) lor într-o ”spiritualitate superioară” de gen ecumenist sau NewAge-ist. Sub umbrela înșelării dogmatice cresc toate patimile ucigașe de suflet, chiar dacă lipsesc patimile ucigașe de trup. Diavolul chiar îi susține pe unii să nu bea, să nu fumeze, să nu fure sau desfrâneze, dar îi umple cu mândrie și hule la adresa Mântuitorului Hristos și a Crucii Sale, a Maicii Domnului și a Sfinților (sectanții de exemplu). Iar pe alții care mai știu câte ceva din rânduiala Bisericii diavolul îi amețește cu exaltări mistico-pietiste care reprezintă tot forme deghizate de mândrie și hulă (a Tradiției apostolice și patristice). Îndrăcirea este cu atât mai periculoasă în comunitate cu cât este mai mare zelul celui îndrăcit ca să își promoveze rătăcirile lui, cu cât agresivitatea molipsirii și a rănirii altora este mai mare. Pentru că îndrăcitul nu stă cuminte, liniștit, în banca și în rânduiala lui, ci caută să se afirme, să înșele (precum diavolul în rai și totdeauna) și să vatăme și pe alții...
Despre multe din formele de înșelare cu iz panteist - oriental (yoga sectară, budism aggiornamentat la cultura actuală, zodiace și fatalisme astro-latre, diverse teorii și practici de ”disciplinare” mintală și ”energizare”) sau dualist - occidental (catolicismul arian și aharic este la baza tuturor rătăcirilor, sectarism neoprotestant, ecumenism, gnosticism sincretist și relativist) sau păgân - ”tradițional” (magie populară, ghicit, superstiții și satanisme mai mult sau mai puțin amestecate cu unele rânduieli bisericești) am prezentat în cartea De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale? (Editura Sophia, 2004).
2. Ieșirea de sub stăpânirea și influența diavolului este un proces de vindecare mai întâi a minții de erezie și minciună, de necredință și neștiință a lui Hristos - Adevărul, de neascultare și mândrie, iar durata acestei vindecări e proporțională cu ascultarea omului față de Hristos - Doctorul și tămăduitorul sufletelor și al trupurilor noastre. Iar Hristos ne vindecă pe toți în Biserica și prin Biserica Lui. De aceea Biserica este numită spitalul vindecării integrale a omului, laboratorul iertării și al învierii oamenilor cu Hristos din cele mai adânci și întunecate morminte și patimi. Integrarea în viața și în comuniunea lui Hristos se face prin integrarea și comuniunea cu Biserica Lui - Trupul Lui, deci într-o bună rânduială de înțelegere dogmatică și ascultare duhovnicească. Apoi, părtășia la slujbele și rugăciunile Bisericii reprezintă terapia intensivă, și curativă și preventivă, a fiecărui om care vrea să iasă din înșelare și îndrăcire.
Nu exorciștii (clericii = slujitorii lui Hristos și ai Bisericii, sau harismaticii) alungă demonii, ci Mântuitorul Hristos – Domnul și Dumnezeul nostru, Cel ce are toată puterea în cer și pe pământ. În slujbele ortodoxe, noi toți, și clerici și credincioși, ne rugăm Lui să intervină cu harul Său, cu mila și cu puterea Sa infinite. De aceea trebuie să priveghem și să ne rugăm cât mai mult Mântuitorului Hristos, căci fără El nu putem face nimic. Iar prima intervenție cu putere a lui Hristos în viața omului este la Botez, când omul se leapădă (și ar trebui să conștientizeze asta) de satana (tatăl minciunii) și se unește cu Hristos - Adevărul, când se îmbracă în Hristos.
3. Pentru a fi și noi conlucrători cu Domnul Hristos la biruința Lui asupra vrăjmașului nevăzut trebuie să agonisim harul Lui prin îndreptarea vieții și a gândirii noastre după voia Sa prin credință (dreaptă și luminată), rugăciune și post. Această pecete a lui Hristos vine pe străduința noastră de a ne uni cu El, și, astfel, El Însuși luptă pentru noi, preocuparea noastră fiind îndreptată prioritar spre unirea cu El, nu spre războirea cu diavolul. Unii, chiar și preoți, cad în înșelarea de a crede că sunt suficient de puternici ei ca să poruncească demonilor să iasă… Or, Domnul Hristos este Împăratul atotputernic, El poruncește și împlinește voia Sa. Partea noastră este de a împlini voia Sa, de a ne uni cu El prin har, credință și fapte bune, și de a-I cere Lui să ne dea răbdare în încercări și scăpare după voia Sa.
4. Dumnezeu știe și îngăduie ca unii oameni să sufere experiența îndrăcirii în chip pedagogic, atât pentru ei, cât și pentru ceilalți din jurul lor, ca pe toți să-i cheme la pocăință și comuniune. Deci, Părintele nostru Ceresc nu dă rateuri în purtarea de grijă și chivernisirea lumii și a oamenilor, ci ne arată și cât de mult ne respectă libertatea. Starea de îndrăcire este urmarea alegerilor proaste, a păcatelor repetate și a patimilor care au robit voia omului față de voia diavolului – tatăl minciunii și al crimei. Este iadul de pe pământ, unde suferința trupului și chinul sufletului sunt încă posibil de vindecat prin pocăința și străduința și a celor posedați, dar și a celor apropiați care-și pot pune sufletul pentru ei. Dumnezeu, deci, vrea ca prin această suferință să-i vindece pe mai mulți și de necredință și de lenevie…
5. Așadar, vindecarea deplină a celor îndrăciți se face în Biserică, nu în afara ei. Diavolul îl scoate pe om din comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii, îl izolează în concepții eretice (ideolatrii chiar ”creștine”) și-n practici individualiste care-i întrețin mândria și izolarea (vezi ”creștinismul” propriu promovat de K.K.). Domnul Iisus Hristos – Dumnezeu, dimpotrivă, Îl unește pe om și cu Sine și cu Trupul Său – Biserica, scoțându-l din orice izolare și pe verticală și pe orizontală la comuniune interpersonală. Iar Sfintele Taine, ierurgiile și rânduielile Bisericii (nu predicile și conferințele unor ”vedete” cu vedenii) sunt ”remediile” cele mai puternice prin care Mântuitorul Hristos vine și Se sălășluiește în om și-l vindecă prin prezența Lui și prin infuzia de viață a Lui de toată boala și necurăția patimilor și a demonilor.
De aceea nu există exorcizare și nici exorciști în afara Bisericii și a Ortodoxiei (dreapta înțelegere și slăvire a lui Dumnezeu - închinarea în Duhul și în Adevărul lui Dumnezeu). Păi cum să scapi de satana (expertul șef în toate formele de minciună și înșelare) dacă nu ești împreună cu Hristos - Adevărul, integrat în Trupul Lui mistic - Biserica? Pe diavol nu-l poți fenta acceptând doar ce-ți convine din învățătura mântuitoare a lui Hristos sau deformând-o prin erezii dogmatice și forme idolatre de cult (ca în catolicism, protestantism și sectarism), sau stând departe de Hristos, fără să-L cunoști și fără să-I mulțumești doxologic și eclesial în Duh și în Adevăr.
Să facem o analogie, oarecum forțată: dacă un neștiutor dacă își pune un halat alb pe el, eventual deschide o trusă cu instrumente, prafuri și soluții de care oricum nu are habar și nici din domeniul medical nu sunt, asta înseamnă că este și medic, că face vreo tămăduire reală, el doar bălmăjind din gură și manevrând hipnotic obiectele prin aer? Cu mult mai mult este în vindecarea sufletului de patimi și de îndrăcire: medicul duhovnicesc trebuie să fie în cadrul specific duhovnicesc-sfințitor (Biserica), să aibă acreditarea sau recomandarea eclesială (prin Hirotonie și ucenicie duhovnicească), să aibă pregătirea necesară (viață curată, cultură duhovnicească și discernământ, dragoste și smerenie), instrumentele adecvate (Cruce, icoane, veșminte sau alte obiecte și materii liturgice) și medicamentele cele bune (Sfintele Taine, rugăciuni și rânduieli bisericești)...
Deci, și cu tristețe dar și cu trezvie repet ceea ce spun Sfinții Părinți, cei care fac exorcisme și cei ce merg la ei în afara Bisericii și a Ortodoxiei fac parte din sceneta diversionistă diavolească jucată pe întreg mapamondul spre pierzarea lor și a tututror spectatorilor lor... Dumnezeu să le dea tuturor duh de pocăință spre cunoașterea vie și deplină a lui Iisus Hristos și a Bisericii lui Dreptslujitoare și Dreptslăvitoare!
6. Dar o nouă formă de îndrăcire, care nu a existat niciodată în istorie până acum, mi se pare sindromul ”virtualității” cultivat prin tembelizor (internet și telefon mobil). Omul nu mai trăiește viața lui, devine spectator și trăitor al unor scenarii virtuale (filme, jocuri, show-uri) care-i captează atenția, timpul și energia într-o lume străină de realitatea creației și a vieții dumnezeiești. Este semnul unei mari întunecări duhovnicești faptul că mulți oameni (copii și tineri mai ales, chiar botezați fiind) nu mai cunosc pe Dumnezeu, pe Sfinți, nu mai înțeleg unele rațiuni și rânduieli creștine elementare, dar sunt experți în a ști toate personajele iluzorii din filme, toate șmecheriile din jocuri, toate opțiunile aplicațiilor de pe iphone șamd. Acești oameni, care nu prea mai știu de suflet, de credință și de comuniune în Hristos, sau dacă știu ceva au noțiuni amestecate și deformate new-age-ist, trăiesc mai mult în lumea iluziilor decât în realitate, de aceea sunt autiști și schizofreni fără acte. Iar diavolul îi ține robi, ca și pe ereticii de toate felurile, în pușcăriile lui mintale, multe și întunecate. Această vrajă a iluziilor și a fanteziilor (vizuale și virtuale) care devin mai atrăgătoare decât realitatea reprezintă suportul manipulării generale pregătitoare pentru Antihrist. Obișnuința cu spectacolele de lumini și sunete, euforia drogantă a senzaționalului virtual împietrește sufletul omului și-l înlănțuie în așteptarea unor noi și noi și mai spectaculoase show-uri (chiar cu iz religios) și iluzii… Dar și din această stare, soluția evadării și a eliberării oamenilor din îndrăcirea asta este tot pocăința și nevoința, care trezvesc sufletul și-l unesc cu Hristos în Biserica Lui Ortodoxă. Și cred că de aceea îngăduie Dumnezeu peste lumea de azi atâta strâmtorare și suferință, ca să ne trezim (ca boxerul, din pumni) din vraja ”virtualității”, din idolatria tehnologiei și din așteptarea unei ”alte lumi”.
7. Trebuie să repet și să subliniez acest aspect important: orice tămăduire din îndrăcire o face Mântuitorul Hristos pe temelia smereniei atât a omului posedat, cât și a celui ce mijlocește vindecarea. Deci, nu cred că o exorcizare anunțată din timp, mediatizată și show-izată (de parcă exorcizarea ar fi un proces magic, hocus-pocus se petrece automat în anumite condiții), este autentică. Credinciosul (cleric sau nu) care mijlocește o asemenea tămăduire va rămâne mereu ascuns, anonim, necunoscut, Dumnezeu preamărindu-Se în asemenea situații. Iată adevărata exorcizare, luată din Pateric:
”Altadata iarasi i-au adus lui avva Longhin unii pe un indracit. Iar el zicea catre dansii: eu n-am ce sa fac. Ci mergeti mai bine la avva Zinon. Apoi cand a inceput avva Zinon sa goneasca diavolul, a inceput a striga diavolul: acum socotesti, avvo, ca pentru tine ies? Iata avva Longhin se roaga acolo impotriva mea, si temandu-ma de rugaciunile lui ies, ca altfel tie nu-ti dam raspuns”.8. Nu multa lume care este antrenată într-un fenomen sau într-o formă creștină de cult este garanția Adevărului (apropo de exaltarea=îndrăcirea în masă de la Medjugorje și nu numai), ci conformitatea cu Viața și Tradiția Bisericii – Trupul lui Hristos. Duhul Sfânt, Duhul Adevărului este Duhul lui Hristos și nu se contrazice pe Sine inventând forme noi de evlavie și de cult, dogme, comunități și ”tradiții” străine de învățătura și viața Bisericii. Duhul Sfânt nu creează dezbinare și divizare în Biserică (apropo și de apologiile calomnioase și justițiare ale unor ”e-ortodocși” neadormiți), ci confirmă Viața și Tradiția de 2000 ani a Bisericii lui Hristos în aceeași unitate de credință și de cult cu Sfinții Apostoli, cu Sfinții Părinți, Martiri și Mărturisitori din toate timpurile și locurile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu