Dezbaterea
actuală pe tema revendicării averii minorităţii germane şi a cultelor
religioase Romano-Catolic şi Protestante ar trebui supusă unui dialog
bine ancorat în societatea civilă, fiind vorba despre averi imense
aflate astăzi în posesia statului şi prevenind astfel un pescheş pentru
politicienii recuperatori români şi pentru Înalta Poartă de la
Berlin. O acţiune politică de acest gen nu are legitimitate electorală,
fiind doar un guvern care s-a născut din traseism parlamentar fără
legitimitate electorală.
O
dată cu instalarea noului guvern USL, la 21 mai curent a fost
înfiinţată şi o comisie a USL condusă de Călin Popescu Tăriceanu privind
restituirea proprietăţilor UDMR; minorităţile ceruseră deja şi fostului
guvern restituirea în natură a proprietăţilor confiscate de comunişti.
Fostul ministru al Finanţelor Publice, Bogdan Drăgoi, a declarat în urmă
cu câteva săptămâni că din totalul de 16 miliarde de euro estimat, care
ar reprezenta echivalentul în bani al proprietăţilor naţionalizate, mai
mult de jumătate ar reveni cultului Romano-Catolic, care a depus cereri
de retrocedare pentru 88.000 de imobile, iar cealaltă parte ar reveni
minorităţilor din România.
Prea
uşor însă se pierde în discuţia publică adevăratul motiv al acestei
confiscări a averii minorităţilor, care din motive politice este
prezentată ca fiind un act de nedreptate comunistă. De fapt, încă
înainte de terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Aliaţii, prin
Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, au impus, la articolul
15, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc.
Convenţia de Armistiţiu a preluat principiile de realizare a păcii în
Europa precum au fost stabilite prin Acordul de la Potsdam, încheiat la 1
august 1945 de către Puterile Aliate. Astfel, Grupul Etnic German a
fost desfiinţat prin Decretul - Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944,
semnat de regele Mihai al României. Prin aceeaşi lege s-a hotărât şi
confiscarea tuturor bunurilor imobile ale respectivei organizaţii
hitleriste şi legionare. Se remarcă faptul că această lege (nr.
485/1944) nu a fost abrogată nici până în zilele noastre. Prevederile
articolului 15 au fost implementate în România şi prin legea nr. 187 din
23 martie 1945, Art. 3: În scopul înfăptuirii reformei agrare, trec
asupra Statului pentru a fi împărţite:
a)
Pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinând cetăţenilor
germani şi cetăţeni români, persoane fizice sau juridice, de
naţionalitate (origine etnică) germană, care au colaborat cu Germania
hitleristă.
b) Pământurile şi alte proprietăţi ale criminalilor de război şi ale celor vinovaţi de dezastrul ţării;
f) Bunurile agricole de orice fel ale cetăţenilor români care s-au înscris voluntari pentru a lupta împotriva Naţiunilor Unite;
Dar
care este totuşi legătura dintre Grupul Etnic German (Deutsche
Volksgruppe), până la desfiinţarea sa prin lege în octombrie 1944, şi
cultele religioase? Începând cu data de 23 mai 1932 Fritz Fabritius,
reprezentatul saşilor din România, a cerut din partea României dreptul
de autonomie al grupului etnic german şi administrarea proprie a
şcolilor şi bisericilor germane. După 21 noiembrie 1940 Grupul Etnic
German, când a fost oficializat prin Decretul - Lege nr. 830, a căpătat
un statut de semi-autonomie în cadrul statului român. Conform politicii
expansioniste a Reichului, s-a constituit la scurt timp „N.S.D.A.P. der
Deutschen Volksgruppe in Rumänien" (Partidul Naţional Socialist al
Grupului Etnic German din România). Conform structurii de semi-autonomie
în cadrul României, Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe) era sub
comanda directă şi subordonat Partidului Muncitoresc German
Naţional-Socialist din Germania (Nationalsozialistische Deutsche
Arbeiterpartei - NSDAP). O mare parte a averii, printre care se numără
şcoli şi spitale, nu a aparţinut cultului religios, ci grupului etnic
german. La baza acestei administrări a proprietăţii cultelor religioase a
stat, de pildă, Convenţia generală privind reglementarea relaţiei
dintre Biserica Evanghelică de Confesiune Augsburgiană şi etnicii
germani din România, încheiată în anul 1942.
În
1941 s-a semnat Convenţia Generală privind Reglementarea Relaţiei
dintre Biserica Evanghelică de Confesiune Augsburgiană şi Etnicii
Germani din România, prin care s-a hotărât trecerea averii fostei
„Universităţi săseşti" (desfiinţată de Curtea Regală a României în 1
iunie 1937 pentru că funcţiona abuziv ca un stat în stat) la Grupul
Etnic German. „Convenţia" este semnată de Episcopul Bisericii
Evanghelice C.A., Wilhelm Stäedel, şi de liderul Grupului Etnic German
(Volksgruppenfuhrer) din Braşov, Andreas Schmidt. Iată ce cuvântau cei
doi „camarazi" hitlerişti în 31 martie 1941, la Braşov: „Germanii din
patria noastră, care sub uriaşa influenţă a mişcării naţional-socialiste
a lui Adolf Hitler aspiră la o nouă şi puternică unitate, sunt divizaţi
din punctul de vedere al credinţei religioase în cel puţin două mari
grupuri. Conştiinţa naţională a germanilor şi credinţa religioasă nu se
mai suprapun. De aceea conducerii Grupului Etnic German îi revine azi o
mai mare importanţă în comparaţie cu trecutul [...]. Acum însă, după
ce Grupul nostru Etnic German este recunoscut în România prin decretul
lege din data de 20 noiembrie 1940 ca personalitate juridică înzestrată
cu certe competenţe în cadrul comunităţii, misiunea Bisericii noastre,
de conducere politică a poporului, necesară în trecut, se sfârşeşte, iar
conducerea populară revine iarăşi în drepturile sale..."
Legătura
cu minoritatea maghiară rezidă în recunoaşterea calităţii de succesor
în drepturi de la Judecătoria Sibiu, nr 4884/2006, în care prin sentinţa
civilă nr. 3567 din 30.08.2006 se recunoaşte că F.D.G.R. este şi
succesorul Asociaţiei Agricole Săsească-Ardelenească (cuprinzând
Societatea de Agricultură Săsească din Ardeal şi „Mişcarea cooperatistă
maghiară din Transilvania până în 1918").
În
concluzie, nu comuniştii, cum tot încearcă să inducă în eroare până în
zilele noastre Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), au
naţionalizat imobilele care aparţineau Grupului Etnic German, inclusiv
cele ale Bisericii Evanghelice şi Romano-Catolice, ci aceste două
Biserici s-au integrat de bunăvoie cu proprietăţi cu tot în respectiva
organizaţie hitleristă. F.D.G.R., condus de Klaus Johannis, se declară
astăzi, pe urma unei sentinţe oficiale a Judecătoriei Sibiu din 2006,
urmaşul juridic al Grupului Etnic German. F.D.G.R. este, în consecinţă,
succesorul unei organizaţii naziste recunoscută ca atare de Puterile
Aliate care au învins Germania nazistă. Ca urmare România ar trebui să
consulte toate Puterile Aliate dacă intenţia de a despăgubi o grupare
nazistă ar putea să contravină sau nu unui tratat internaţional aflat
încă în vigoare. Deoarece nici Republica Federală Germană nu a
revendicat proprietăţile naţionalizate de către URSS până în 1948,
invocând o obligaţie în baza dreptului internaţional public, ar trebui
şi guvernanţii noştri să apere patrimoniul ţării prin eforturi politice
şi diplomatice.
Actuala
coaliţie la putere ar face bine să ţină cont şi de Constituţia
României, care prevede la Art. 11, alin. (1): „Statul român se obligă să
îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din
tratatele la care este parte". Statul român a fost parte semnatară a
Convenţiei de Armistţtiu din 12 septembrie 1944, care prevedea, la
articolul 15, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul
românesc, or, Grupul Etnic German, dizolvat prin Decretul - Lege nr. 485
din 7 octombrie 1944, dar reactivat de judecătoria Sibiu prin sentinţa
civilă nr. 2790, a fost exact o astfel de organizaţie care ar intra
astăzi, prin politica de restituire generoasă a statului, în posesia
averii confiscate! A fost chiar Convenţia de Armistiţiu cea care l-a
obligat pe regele Mihai să emită Decretul - Lege nr. 485 din 7 octombrie
1944. Dar mai ales guvernul de la Bucureşti trebuie să atragă atenţia
Germaniei că problema revendicărilor ar trebui conectată cu problema
creanţelor comerciale, tot în valoare de aproximativ 19 miliarde de
euro, din clearingul bilateral, pe care această ţară nu le-a achitat
României. Fiind ambele litigii un produs al anului 1945, am avea şi cele
mai bune şanse de succes, ca să nu scoatem ţara la mezat.
Dialogul
politic pe tema revendicării averii bisericeşti în România este la fel
de vechi precum structura feudală a redistribuirii inegale a averii în
ţara noastră; tocmai de aceea trebuie să purtăm un dialog social cât se
poate de larg înainte de a acţiona pripit. „Alexandru Ion Cuza – scria
acum mai bine de o sută de ani cărturarul şi filantropul Vasile Stroescu
(1845-1927), primul preşedinte al Parlamentului României Mari – a
sechestrat averile mânăstireşti în folosul ţării, iar pentru persoana sa
nu s-a folosit cu nimic. Nimeni nu a îndrăznit să-i propună să-şi facă
apanaje din moşii închinate de străbuni pentru omenie şi binefaceri.
(din Viaţa Cultelor - Anul XX, nr. 939-940, 31 Mai 2012)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu