„Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la boli,
neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus
de fire, îmbulziţi nu de vreo virtute, ci de iubirea de sine. Având aceştia
iubire fără minte pe care vor să o cinstească cu daruri mai presus de fire,
Dumnezeu îngăduie duhului rău să-i amăgească desăvârşit (Tesaloniceni 2,11) ca
pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necuraţi la inimă. De aceea,
pentru îndrăzneală, îi dă pe seama vicleanului să-i pedepsească. Astfel, când
atârnă de la Dumnezeu o atare pedeapsă pentru oarecare, îl cercetează Satana
luând chipul mincinos al lui Hristos, şi, grăindu-i cu mare blândeţe, îi
trânteşte o laudă, cu care-l câştigă fulgerător şi poate pentru totdeauna, ca
pe unul ce, pe calea cea strâmtă (Matei 7, 14.) şi cu chinuri ce duce la
împărăţie, umblă după "plăceri duhovniceşti". Iată-l cu momeala pe
gât. De-acu, după oarecare şcoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi
câştigată desăvârşit şi-i va fi întărită, prin potriviri de semne prevestite
ajunge încrezut în sine şi în hristosul lui, încât şi moarte de om e în stare
să tacă, întemeindu-se pe Scriptură.”
Sursa: Ieromonah Arsenie Boca,
Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a
Aradului, Deva, 2006.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu