 |
| Generalul Constatin Prezan (n.1861-d.1943), şeful Marelui Stat Major al Armatei Române în timpul luptelor cu bolşevicii |
Autor: Cristian Negrea
Un
lucru cu desăvârşire uitat, România s-a aflat printre primele state
care au intrat în luptă deschisă, cu arma în mână, împotriva
bolşevismului. Dacă nu chiar primul.
S-a recunoscut
şi s-a demonstrat prin mii de pagini scrise şi documente care continuă
să apară adevărul incontestabil conform căruia comunismul a fost un
regim criminal, responsabil de moartea a milioane de oameni, mult mai
mulţi decât a reuşit să ucidă nazismul, un regim nu mai puţin odios, dar
din fericire care a durat mult mai puţin. Nu mai contenesc laudele
către cei ce au contribuit la eliminarea regimului nazist, iar despre
eliminarea comunismului se mai amintesc doar contribuţiile
occidentalilor care, prin politica lor, au reuşit să facă să se
prăbuşească această ideologie criminală şi înrobitoare. Prea puţin s-a
spus şi se spune despre contribuţia acestor luptători anonimi, de cele
mai multe ori, sau despre lupta unor popoare întregi care au pus stavilă
comunismului chiar din momentele facerii sale, fără de care, poate
istoria şi implicit harta lumii ar fi ar fi arătat altfel. Iar la loc de
cinste, printre aceste popoare care au luptat de la început împotriva
ciumei roşii, se numără şi poporul român. Poate este chiar primul,
alături de ruşii albi, care a luptat cu arma în mână împotriva celor ce
încercau să cuprindă tot globul în mrejele ideologiei otrăvite promovate
atât de intens de aventurierii istoriei cunoscuţi sub numele de Lenin,
Troţki sau Stalin, şi alţii ca ei, mai puţin vizibili, dar nu mai puţin
periculoşi pentru întreaga omenire. Poporul român a luptat împotriva
comunismului, cunoscut atunci sub numele de bolşevism, încă din primele
clipe ale facerii sale, încă din momentul în care niciunul din liderii
lumii nu-şi dădea seama cu ce pericol se confrunta omenirea. Fără lupta
lor, harta lumii ar fi arătat altfel, iar pentru înfrângerea acestui
flagel statele rămase libere ar fi trebuit să depună eforturi mult mai
mari, poate peste puterile lor, pentru a readuce suflul libertăţii în
regiunile îmbrăţişate de imperialismul rusesc convertit sub masca
internaţionalismului comunist, dar tot sub hegemonia nemiloasă a
Moscovei.
Cum am salvat aliaţii în 1916
România
a intrat în războiul mondial la 15 august 1916 nu pentru a cuceri alte
teritorii, cum greşit spuneau şi o mai spun inamicii noştri, ci pentru a
elibera ţinuturi româneşti, locuite în majoritate absolută de români,
aflate sub stăpânire românească timp de secole, dar atunci, prin
capriciile istoriei, supuse monarhiei Austro-Ungare, a cărei singur scop
declarat era deznaţionalizarea românilor şi maghiarizarea lor, în aşa
fel încât provinciile locuite de ei să ajungă preponderent maghiare. De
acelaşi tratament avea parte şi Basarabia, de această dată supusă
rusificării de către imperiul ţarist de la Petrograd.
România
avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condiţiile războiului
mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de
ambele părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand îşi calcă peste
legăturile sale de neam şi de familie şi decide să fie credincios
cerinţelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război
alături de Franţa, sora sa latină de care o lega atâtea aspiraţii.
Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit şi Ferdinand cel
Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale
presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere,
împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un
rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era
chemat să-l conducă.
România intră în război pe
frontul oriental alături de ruşi, dar fără să ştie că aceştia îi
pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine
ales, dar tocmai ruşii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată"
ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile
aliaţilor, mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se
coordoneze cu noi în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România
cu puterile aliate prevedeau şi noile graniţe de după victorie, dar
nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului,
din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferinţa de Pace de la
Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat
majoritar de către români.
României i s-a promis că
la începerea operaţiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia
de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar
pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui Brusilov va
reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe
propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe
crestele Carpaţilor pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei,
undeva pe valea Mureşului, astfel ca linia frontului să devină mai
dreaptă şi mai uşor de controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste
promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din
lipsă de forţe (mai mult, ameninţând prin oprirea ofensivei dreapta
avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar
generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare
menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai
puţin pentru a lua ofensiva. Am fost minţiţi şi păcăliţi pentru a servi
ca şi trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război şi am
înaintat în Transilvania. Cu această mişcare am salvat nu numai armata
generalului Sarrail şi a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la
Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect
armatei române, lucru uitat cu desăvârşire astăzi. Mai multe divizii
germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în
Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german
renunţând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare
întărite cu cele germane renunţă la atacul împotriva armatei lui Sarrail
pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi în Dobrogea. O
sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat
apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui
Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu
vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca şi promisiunile de
ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de
micinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă
către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie 1916
prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din
cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de
România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi
ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil
Germaniei.
În majoritatea bătăliilor, inclusiv în
Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeş-Neajlov pentru Bucureşti,
ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată
stând în aşteptare, cu arma la picior, când noi i-am cerut doar să taie o
linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva kilometri de
tabăra rusească. La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova,
ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei
propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi
abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul. Ce fel de
aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea
capitalei şi a două treimi din teritoriul naţional? Privind logica
imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată
română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii asupra
Basarabiei româneşti, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai
apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără
probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel
procedaseră ruşii şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei
tocmai de la aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva
Turciei în 1877-1878.
Cu toate lipsurile materiale,
mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi trădarea rusească
recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu un
nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu
întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparaţie, întreg frontul
de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai
bune trupe germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi
turceşti, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul
de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură
divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile
la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet
nimicită.
Iar exemplele pot continua şi vor
continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti
şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea aliaţilor noştri ruşi,
care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai noştri.
Marile victorii şi marile decepţii din 1917
În
urma înfrângerilor datorate contextului militar din 1916 guvernul şi ce
a mai rămas din armata română s-a retras în Moldova unde a urmat o
perioadă de refacere a capacităţii de luptă. Rolul misiunii franceze
conduse de generalul Berthelot a fost preponderent, ofiţerii francezi
instruind armata română şi aducând-o la pregătirea necesară ducerii
războiului modern, iar delegaţii acesteia reuşind să recupereze o parte
din materialul militar destinat armatei române şi pierdut pe întinsul
fără de sfârşit al împărăţiei ruseşti. După o muncă tenace, fără oprire,
trupele române au putut fi dotate şi pregătite pe măsura celor
occidentale. Redau aici o situaţie comparativă ale dotării armatei
române în 1916 faţă de 1917, aşa cum apare în cartea generalului C.
Găvănescu, apărută în 1918, „Epopeea română. Războiul nostru pentru întregirea neamului",
dotările comparative de materiale ale unui regiment de infanterie la 14
august 1916 şi la 1 iulie 1917. Mitraliere, 6,4,2 sau deloc (1916) faţă
de 24 (1917); puşti mitraliere, niciuna faţă de 96; grenade şi
grenadieri, aproximativ 24 de soldaţi cu 3-4 tipuri de grenade diferite
faţă de toţi soldaţii cu sacul plin de grenade; telefoane, unele
regimente deloc, altele câte unul faţă de unul la fiecare companie cu
suficientă sârmă; rachete de semnalizare, deloc faţă de arhisuficiente
în mai multe culori; căşti, la început deloc, venind mai târziu faţă de
toţi soldaţii dotaţi; măşti de gaze, deloc faţă de toţi militarii.
 |
| General Henri Berthelot (n.1861-d.1931), Armata Franceză |
Astfel,
în vara lui 1917 românii erau pregătiţi de revanşă. Dar evenimentele
internaţionale se precipită. În martie 1917 izbucneşte revoluţia în
Rusia, care îl alungă pe ţar. Conducătorul ţării devine Kerenski, care
continuă războiul. Dar societatea şi armata rusă sunt sătule de război.
Idealurile revoluţiei erau generoase, cu promisiuni de libertate şi
dreptate, împroprietărirea ţăranilor şi multe altele. Dar pentru rusul
de rând, care pentru prima dată în istorie vedea zorii libertăţii şi
simţea gustul ei, a fost prea mult dintr-o dată. Fiindcă această bruscă
libertate aducea cu ea, mai ales în rândurile armatei, germenii
anarhiei. Luptele politice se înteţesc la Petrograd, iar pe fronturi
rezultatul este devastator. Soldaţii refuză să mai lupte, să respecte
ordinele. Se organizează în fel de comitete revoluţionare, îşi aleg
proprii lideri, îşi degradează ofiţerii şi generalii smulgându-le
însemnele, batjocorindu-i, insultându-i sau chiar omorându-i. Nimeni nu
mai are nicio autoritate asupra acestei armate transformate în bandă.
Dar aceste transformări nu se petrec dintr-o dată, ci treptat şi din ce
în ce mai rapid. Mai ales acolo unde morbul bolşevismului pătrunsese
prin agitatori veniţi de la centru, care asmuţea soldaţii contra
ofiţerilor, alungându-i şi înlocuindu-i cu comisari sau reprezentanţi
aleşi, de multe ori simpli soldaţi inculţi care habar nu aveau să
conducă o unitate. Astfel de soldaţi analfabeţi ajungeau să conducă
companii şi regimente, uneori chiar divizii, un plutonier a devenit
peste noapte general, şi nimeni nu putea face nimic, nici chiar
respectivul, care nu avea nici un fel de autoritate, aşa cum a fost
ales, aşa era şi răsturnat din funcţie. Acest proces de disoluţie se va
accelera după preluarea puterii la Petrograd de către bolşevicii lui
Lenin printr-o lovitură de stat, popularizată mai târziu de propaganda
comunistă sub denumirea de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie,
după noul calendar 7 noiembrie.
Dar până atunci,
ruşii aveau de ţinut un front, de la Marea Baltică în Moldova, unde
luptau alături de aliaţii români. O vor face, dar pe măsură ce trecea
timpul din ce în ce mai greu, soldaţii refuzând din ce în ce mai des să
lupte, părăsindu-şi poziţiile tot mai frecvent, şi tot mai multe unităţi
intrând în disoluţie. Soldaţii bolşevizaţi făceau în schimb politică,
ţinând congrese şi întruniri, căutând să câştige noi şi noi adepţi şi
punând la cale răspândirea revoluţiei proletare pe întreg mapamondul. Ca
să nu-şi piardă timpul, jefuiau tot ce găseau.
Armata
română refăcută ardea de dorinţa revanşei, în schimb ruşii făceau
politică. În urma ofensivei franco-engleze pe frontul de vest, încep şi
ruşii conduşi de Kornilov o ofensivă în sudul Galiţiei care la început
merge bine, ajungând la o adâncime de 40 km pe un front de 50-60 km. La
începutul verii generalul Alexandru Averescu declanşează ofensiva la
Mărăşti, la 11 iulie, obţinând un succes major. Sunt cucerite prin lupte
grele dealurile Mărăştilor, Momâia şi alte poziţii şi ofensiva
progresează în fiecare zi. Dar ce folos, chiar dacă inamicul se retrage
în debandadă, Armata a 2-a română nu pateu avansa prea mult deoarece
ruşii nu mai vor să înainteze ca să ne protejeze flancurile. Este vorba
de Armata a 4-a rusă (stânga) şi Armata a 9-a (dreapta), care spun că au
ordin de la revoluţie să nu meargă mai departe. Mai mult, corpul 8 rus
şi-a părăsit poziţia ce o ocupa pe Măgura Caşinului fără luptă şi fără
să fie atacaţi de inamic. A fost nevoie ca armata română să-şi extindă
flancul pentru a reocupa poziţia. Era primul gest de acest fel din
multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare
de la Mărăşeşti. Totuşi, ofensiva a dezvoltat o adâncime de 20 km pe un
front de 40 km, au fost luaţi peste 4000 de prizonieri şi capturate
numeroase tunuri, arme, muniţii şi materiale. Succesul ar fi putut fi
mai mare dacă ruşii ne-ar fi sprijinit flancurile în înaintarea noastră,
am fi putut ajunge mult mai departe, deoarece inamicul fugea în
debandadă.
Generalul Mackensen, renumitul spărgător
de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forţă redutabilă
pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în
scurtă vreme să rupă frontul şi să ocupe ce a mai rămas din ţară. Peste
două săptămâni la Iaşi, le-a spus colaboratorilor săi înainte de a pleca
pe front, de unde urma să conducă operaţiunile militare chiar în
prezenţa kaiserului venit special pentru a asista la îngenuncherea
definitivă a României. Iar sorţii chiar le erau favorabili. Ofensiva lui
Kornilov în sudul Galiţiei îşi dăduse obştescul sfârşit, iar
contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu
fugiţii. Germanii şi austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina şi
pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de
Fălticeni. Ce folos mai aveau poziţiile noastre din sud, dacă ruşii
cedau pe frontul lor din nord şi lăsau descoperită pe aici calea spre
Iaşi?
S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau
disciplina să fie retrase de pe frontul Mărăşeştilor pentru a putea
constitui o forţă care ar putea redresa consecinţele ruşinoasei
retrageri de la Tarnopol şi din Bucovina, menţinând frontul în
nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija
armatelor române. În aceste condiţii s-au dat cumplitele lupte de la
Mărăşeşti şi Oituz, chiar în timpul retragerii ruseşti, iar trupele ruse
rămase au fugit de la primele focuri de pe frontul de luptă, lăsând
goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unităţi române
deplasate în grabă, care după marşuri epuizante ajungeau direct în
luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranşeele părăsite de ruşi fără
nicio rezistenţă. Pe frontul Mărăşeştilor, patru divizii române epuizate
au ţinut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii
inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeaşi situaţie.
Ruşi părăsindu-şi poziţiile, înlocuiţi în ultima clipă de români, ţinând
piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor
inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut şi un fapt mişcător,
care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unităţi ruseşti,
formate din basarabeni, au rămas pe loc şi au luptat până la ultima
suflare alături de fraţii lor români. La fel au făcut-o şi unităţile
formate din voluntarii ardeleni şi bucovineni foşti prizonieri luaţi de
ruşi din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O
înfrăţire prin sânge, jertfă şi luptă, care va netezi calea spre marea
unire ce va să vină, peste un an şi câteva luni. Dar până atunci nori
negri stăteau în faţa României, şi următoarele lovituri vor veni nu de
la duşmani, ci de la cei pe care încă îi consideram aliaţi.
Mackensen
a fost înfrânt, diviziile sale mândre şi puternice s-au topit în faţa
baionetei soldatului ţăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că
soldaţii români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiţ la baionetă".
Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul şi
dotările erau apropiate, s-a dovedit că putea sta în faţa celor mai buni
soldaţi din lume, iar dacă este condus de ofiţeri şi generali capabili,
nu este cu nimic mai prejos decât aceştia. Atacat de forţe net
superioare, în proporţie de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca şi
până atunci de aliatul său, românul a învins. Şi a obţinut întreaga
recunoaştere a aliaţilor şi admiraţia întregii lumi. Chiar şi astăzi,
majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră
Mărăşeştii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul
oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din
1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front.
Luptele cu bolşevicii în Moldova (1917 - 1918)
În
acest timp, Rusia se scufunda în haos. Armata rusă se dezintegra şi
nimeni nu mai putea opri procesul. Lenin preluase puterea la Petrograd
prin lovitură de stat şi îndemna la nesupunere, marcând începutul celor
mai cumplite dezastre sociale în Rusia. trupele ţariste au fost
contaminate de îndemnurile ce îndemnau la nesupunere şi părăsirea
frontului. Soldaţii s-au transformat în briganzi care, după ce şi-au
maltratat sau chiar ucis ofiţerii, şi-au ales comitete revoluţionare şi
au început să jefuiască, să ucidă şi să violeze populaţia civilă. De
morbul bolşevismului nu era scutită nici armata rusă aflată pe
teritoriul României, circa un milion de soldaţi. Situaţii bizare se
petreceau aici, întregi comandamente ruseşti fugind să se pună sub
protecţia trupelor române, rămase imune la încercările de contaminare cu
virusul bolşevic, în ciuda eforturilor ruşilor.
Din
imperiu ţarist, Rusia devenise democratică şi apoi bolşevică, dar
apucăturile imperiale rămăseseră. Deşi Lenin a propovăduit dreptul
popoarelor din cuprinsul imperiului de a-şi decide singure soarta,
realitatea era că pregătea şi încerca pe toate căile menţinerea
subjugării acestora, prin forţa armelor, dacă nu se puneau sub protecţia
revoluţiei bolşevice, care ar urma să cuprindă întreg pământul. Aşa a
fost şi în cazul Basarabiei, care îşi urma calea spre o viaţă separată
de fostul imperiu, înaintând pe calea unirii cu România. Cu atât mai
puţin bolşevicii nu doreau să lase din mână această bogată gubernie
anexată la 1812. Ba mai mult, intenţiile lor se îndreptau şi împotriva
României, pe care o doreau transformată în republică sovietică.
 |
| General Dimitrie Scerbaciov (n.1857-d.1932), Armata Ţaristă |
Trupele
ruseşti din România se transformaseră în bande indisciplinate, asupra
cărora nimeni nu avea nici cea mai mică autoritate, nici măcar generalul
Scerbaciov, comandantul rus al frontului. Actele de brigandaj împotriva
populaţiei civile deveniseră ceva obişnuit. Rusia începuse tratativele
de pace la Brest-Litovsk, iar România rămăsese singură pe întreg frontul
oriental. Înconjurată de duşmani, trădată de aliat, jefuită de acelaşi
aliat, cu interiorul nesigur, situaţia era fără ieşire. O speranţă
apăruse odată cu apariţia Ucrainei care se desprinsese din imperiul rus,
dar ucrainenii încheiară pace rapid şi acceptară prezenţa germanilor pe
propriul teritoriu. Eram aşadar total înconjuraţi. Sub ameninţarea unui
nou atac germano-austro-ungar destinat a termina odată pentru totdeauna
cu frontul de est şi a-şi concentra forţele în vest, am acceptat
armistiţiul pentru a câştiga timp, deşi aliaţii occidentali, chiar şi
generalul Berthelot, ar fi preferat ca România să se sacrifice din nou
şi să reziste într-un „triunghi al morţii" provocând pierderi
şi imobilizând încă o perioadă importante forţe germane. Să ne mai
sacrificăm încă o dată pentru Antanta, distrugând câteva divizii şi
ţinând ocupate altele, câştigând timp până la sosirea americanilor în
număr suficient pe teritoriul francez. Dar dacă asta s-ar fi întâmplat,
armata română ar fi fost distrusă, întreaga ţară ocupată şi jefuită,
militarii ucişi sau luaţi prizonieri. Atunci cine ar fi dat mâna câteva
luni mai târziu cu armata de Dunăre a aceluiaşi general Berthelot
silindu-l pe Mackensen să se retragă, cine ar fi ţinut straja pe Nistru
împotriva bolşevicilor şi cine ar fi înăbuşit bolşevismul în Ungaria?
Bolşevicii ruşi cu cei unguri şi-ar fi unit forţele în 1919, înghiţind
Austria, Cehoslovacia, Polonia n-ar fi rezistat presată şi din sud, iar
nici Germania, unde revoluţia era pregătită de Karl Liebneck şi Rosa
Luxemburg, n-ar fi stat mai bine. Decizia luată, a armistiţiului, a fost
cea mai bună, dar nu a rezolvat problema bolşevicilor din ţară şi din
Basarabia, unde continuau aceleaşi jafuri şi omoruri, perturbând
comunicaţiile spre front şi depozitele şi furniturile militare de pe
teritoriul dintre Prut şi Nistru, încercând să înăbuşe speranţele de
libertate ale locuitorilor.
La Socola, lângă Iaşi,
era cartierul general al trupelor ruse conduse nominal de generalul
Scerbaciov. Acesta pierduse controlul asupra majorităţii unităţilor
ruseşti, iar la cererea sa de sprijin adresată guvernului român,
Brătianu îi răspunde: „Nu pot mobiliza nici un soldat român pentru a
vă apăra contra propriilor dvs trupe fără a mă vedea amestecat în
luptele din Rusia şi fără a provoca un conflict cu noii conducători".
Dar în scurt timp România va trebui să se amestece, pentru a-şi salva
fiinţa de stat. Toată localitatea Socola fusese transformată într-o
puternică tabără militară rusească, cu mulţime de arme şi tunuri.
Ofiţerii şi comandanţii trăiau cu spaima de a fi linşaţi de soldaţii
bolşevizaţi. Pericolul era extrem, din moment ce Socola se afla lângă
Iaşi, la câţiva kilometri de reşedinţa regelui şi a guvernului condus de
I. C. Brătianu. Iată ce spunea acesta din urmă despre armata rusă
bolşevizată, inclusiv despre acţiunile ei din Basarabia: „Armatele ruse
au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie,
incapabile de a ţine frontul şi incapabile de a organiza demobilizarea
pentru retragere, care fără aprovizionare constituie ea însăşi o operă
devastatoare".
Pentru a organiza şi iniţia
revoluţia bolşevică în România, Lenin a trimis pe S. Rochal, instalat
iniţial ca şi comisar al frontului românesc. Rochal avea doar 21 de ani,
dar era un agitator bolşevic experimentat. În vara lui 1917 el crease
republica Kronstadtului, cetatea insulară din Marea Baltică ce apăra
intrarea în estuarul fluviului Neva, deci calea maritimă spre Petrograd,
în Kronstadt fiind sediul marinei militare ruseşti. Au fost executaţi
ofiţerii, inclusiv amiralul flotei, puterea trecând în mâna marinarilor,
care au fraternizat ulterior cu bolşevicii lui Lenin. După ce a trecut
războiul civil, în 1921, când marinarii s-au trezit la realitate şi
şi-au dat seama că au fost păcăliţi şi că Lenin îşi trădase idealurile
promise, s-au revoltat, dar au fost exterminaţi de Armata Roşie. Rochal
se afirmase ca lider şi un agitator bolşevic, el chiar sechestrând la un
moment dat ambasadorul englez de la Petrograd, cerând în schimbul
eliberării lui ca guvernul englez să încheie pace, un act terorist de
cea mai joasă speţă. Intervenţia lui Kerenski, care se mai bucura atunci
de oarecare autoritate l-a salvat pe ambasador.
Numirea
lui Rochal în funcţia de comisar al frontului românesc avea scop clar:
eliminarea conducerii ruseşti a frontului, respectiv a generalului
Scerbaciov şi a ofiţerilor săi, după modelul Kirilenko. Acesta din urmă,
fost plutonier devenit generalisim, a eliminat conducerea cartierului
general rus de la Moghilev, ucigându-l pe fostul comandant suprem,
generalul Duhonin, cu ajutorul marinarilor baltici aduşi de Kirilenko.
Dar Rochal avea şi o misiune suplimentară: eliminarea cartierului
general românesc, a guvernului, alungarea sau suprimarea regelui şi
desăvârşirea transformării României în republică bolşevică.
În
drumul său Rochal s-a oprit şi două zile la Chişinău, unde a pledat în
faţa sovietelor reunite formate din ruşi şi bolşevici, respectiv a
adversarilor Sfatului Ţării, ca să procedeze imediat la preluarea
puterii în Basarabia, promiţându-le ajutorul trupelor bolşevizate de pe
frontul românesc şi sosirea unor marinari de la Petrograd.
Rochal,
alături de amanta sa Boga, precum şi de comisarii Reissohn (al armatei a
4-a), Rech şi Hermann, îl provoacă la o discuţie pe Scerbaciov la
cartierul său general de la Socola, la 21 decembrie 1917. Între timp,
două brigăzi bolşevice se îndreptau cu trenul de la Odessa spre Iaşi,
iar alte grupări bolşevice se îndreaptă spre Socola, spre a face
legătura cu bolşevicii de aici.
Împrejurările sunt
neclare, unii zic că Rochal ar fi încercat să-l asasineze pe Scerbaciov
şi ar fi intervenit garda ucraineană nebolşevizată, apoi o subunitatea
românească de vânători, care i-ar fi arestat. Ruşii i-au scos din
mâinile românilor folosind un înscris contrafăcut şi i-au executat. Altă
versiune spune că ar fi fost arestaţi şi executaţi direct din ordinul
lui Scerbaciov. Cert este că Rochal şi ceilalţi au dispărut.
În
noaptea de 21 spre 22 decembrie se ţine un consiliu de guvern care
decide atacarea taberei de la Socola care devenise un focar bolşevic ce
ameninţa România cu distrugerea, iar asta înainte ca restul trupelor
bolşevice să ajungă acolo. Bolşevicii instalaseră deja tunurile pe
dealul Aroneanu ţintind capitala României neocupate, dar românii,
prevăzători, aduseseră trupe suplimentare în Iaşi. În zorii zilei de 22
decembrie 1917 soldaţii români atacă tabăra la baionetă. După o luptă
scurtă, bolşevicii sunt dezarmaţi, încărcaţi în trenuri şi expediaţi sub
pază dincolo de Prut.
A fost prima luptă serioasă
între români şi ruşii bolşevizaţi, dar nu cea din urmă. Cele două
trenuri cu bolşevicii plecaţi de la Odessa pentru a-i întări pe cei de
la Socola şi a contribui la bolşevizarea României sosesc în gara Socola.
Spre marea lor uimire, sunt întâmpinate de trupe române cu mitralierele
şi tunurile îndreptate spre ei. Li se cere capitularea şi aceştia,
înspăimântaţi, acceptă. Sunt dezarmaţi şi expediaţi peste Prut, pe
urmele celorlalţi.
Între timp, guvernul şi Statul
major al generalului Prezan luase măsurile de precauţiune şi în restul
ţării. În spatele unităţilor ruseşti care se mai aflau pe front au fost
poziţionate trupe române. Teritoriul din interior a fost împărţit în opt
regiuni cu comandamente militare (Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podul
Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău şi Bârlad) în care au fost dispuse şi
întărite trupele de jandarmi cu unităţi militare care au început să
urmărească şi să vâneze bandele de ruşi ce bântuiau şi jefuiau ţinutul.
Cele mai reduse la număr au fost neutralizate cu uşurinţă, de cele mai
multe ori pe cale paşnică, ruşii erau dezarmaţi şi expediaţi peste Prut.
Se mai ajungea la ciocniri sporadice, când armele intrau în acţiune,
dar în majoritatea cazurilor incidentele se rezolvau paşnic.
Nu
acelaşi lucru se poate spune despre cazurile de dezertare şi părăsire a
frontului de către mari unităţi, de ordinul diviziilor sau armatelor.
Unde era posibil, erau dezarmate în mod paşnic, apoi îndrumate cu trenul
sau pe jos spre Rusia. Ordinele primite de unităţile noastre militare
erau clare. Nicio unitate rusă nu putea părăsi frontul pentru a merge în
Rusia fără o aprobare scrisă din partea comandantului rus. Unităţile
care se deplasau din proprie iniţiativă şi fără un ordin precis urmau să
fie dezarmate. Se preciza totodată că nu trebuie bruscaţi unităţi sau
soldaţi ruşi care corecţi şi păstrează o atitudine demnă. Dar „toţi
care trăiesc şi se mişcă în această ţară, indiferent de naţionalitate,
trebuie să respecte legile noastre şi ordinea publică". Câtă demnitate şi hotărâre în dispoziţiile generalului Prezan!
Dar
ignorarea de către noii comandanţi, comisari, ai armatei ruse
bolşevizate a acestor dispoziţii va pune armata română şi frontul
deţinut de ea într-o situaţie paradoxală, foarte rară, poate unică în
analele războaielor: aliatul de bază devenea cel mai periculos inamic
pentru statul şi armata română. Fără acţiunea militară hotărâtă decisă
de guvernul Brătianu şi pusă în aplicare de armata comandată de
generalul Prezan, ţara ar fi intrat într-un colaps politic şi militar cu
un unic rezultat, bolşevizarea României. În această situaţie,
bolşevicii ar fi ajuns cu uşurinţă în centrul Europei, deoarece nu le-ar
fi putut sta nimeni în cale. Dar să vedem faptele.
Bătălia pentru Galaţi
După
eliminarea focarului bolşevic de la Socola şi alungarea trenurilor cu
ajutoare de la Odessa, situaţia era departe de a se fi calmat. După
îndemnurile lui Lenin, ruşii dezertează în masă, înarmaţi, pentru a se
întoarce în ţară. Erau hotărâţi să-şi croiască drum cu armele şi să
prade totul în calea lor, ca un nor de lăcuste, şi dacă nu întâlneau
rezistenţă, să bolşevizeze totul, după modelul din Rusia.
La
12 ianuarie 1918, Pechea, lângă Galaţi, o delegaţie rusească vine la
comandamentul diviziei a 4-a pentru a anunţa că începând de mâine, 13
ianuarie, trupele ruse vor părăsi frontul şi vor trece Prutul în
Basarabia. Referitor la ordinul generalului Scerbaciov de a rămâne pe
poziţii, ruşii răspund că nu-l mai recunosc pe acesta drept comandant şi
vor trece. În caz că trupele române vor opune rezistenţă, vor trece
totul prin foc şi sabie, vor arde şi distruge totul în calea lor.
În
zonă, pe front, în sectorul Tecuci - Galaţi, se afla armata a 6-a rusă,
cu trei corpuri de armată a câte două divizii fiecare, cu o putere de
circa 5 000 - 6 000 de luptători la fiecare divizie. În spatele lor
fusese poziţionată divizia a 4-a română pentru a le supraveghea. După
ultimatumul rusesc, divizia a 4-a ia măsurile necesare şi primeşte două
batalioane cu mitraliere şi artilerie de la divizia a 13-a vecină ca şi
ajutor. Ruşii se liniştesc momentan, dar pe 16 ianuarie divizia 40 rusă
porneşte spre Pechea, dar este întoarsă pe front de divizia a 4-a
română. La fel se întâmplă şi cu divizia 40 rusă. Dar la stânga
dispozitivului se găsea Corpul Siberian, unitate de elită, a cărui
divizie a 9-a se bolşevizase complet. Aceasta porneşte spre Galaţi, la
fel ca şi divizia a 10-a siberiană, care avea mulţi militari ce
forfoteau prin oraş. Pentru a acoperi sectorul de front părăsit de ruşi
în faţa germanilor, pentru ca aceştia să nu atace poziţiile rămase goale
şi a pătrunde în interior, românii trimit ce trupe puteau, respectiv
regimentul 5 infanterie care ocupă liniile a două divizii şi două
plutoane din regimentul 21 în locul regimentului 136 rus.
Descrierile luptelor pentru Galaţi le citez de pe blogul Din şi despre Galaţi...
"Oraşul se pregăteşte de apărare
La
Galaţi, situaţia era mai mult decît alarmantă. Oraşul era ameninţat de
un întreg corp de armată, din care dispăruse disciplina şi respectul
pentru ordine. Comandorul de marină Rizea Niculescu, comandantul
sectorului Galaţi, primeşte ordinul de a bara drumul coloanelor ruse
spre est şi de a apăra oraşul. Colonelul Bădescu, comandantul Brigăzii a
8-a de la Fîntînele, are misiunea de a ataca dinspre nord şi dinspre
vest coloanele ruse, aflate în defileul dintre bălţile Malina, Calica şi
Siret. Din păcate, disproporţia forţelor este zdrobitoare, ruşii fiind
mult mai numeroşi şi mai bine pregătiţi. Era vorba de celebrul Corp 4
siberian, în faţa căruia românii nu aveau nici o şansă. În zilele de 20
şi 21 ianuarie, în jurul Galaţiului se va da o luptă violentă intre
acest Corp 4 siberian şi fracţiuni ale Diviziei a 4-a române. Comandorul
Rizea împrăştie puţinele sale forţe în jurul Galaţiului. Cea mai mare
parte a trupelor, două companii şi jumătate, din Regimentul 21, sunt
păstrate pe Dealul Tiglina, spre a opri ieşirea ruşilor din defileul
bălţilor, Calica şi Siret. Pe aici se astepta, de altfel, atacul
principal. Aici se afla şi două baterii pe afete fixe, ale marinei, o
escadrilă de 4 vedete, un torpilor şi o şalupă. O altă companie a ocupat
poziţie lîngă bateriile marine, cu faţa spre oraş, spre a preveni un
eventual atac al ruşilor din Galaţi (Divizia a 10-a, în spatele poziţiei
de la Tiglina). Aşadar, Galaţiul putea fi atacat şi din afară, şi din
interior. Mici detaşamente sunt postate la nord-vest de oraş, spre
Fileşti, şi la est, spre Reni, iar în oraş a fost oprit un detaşament de
marină şi două plutoane de infanterie, spre a supraveghea trupele ruse
ale Diviziei a 10-a. Galaţiul se afla, timp de două zile, sub bombele
ruşilor. Ruşii încep să înainteze din două direcţii: dinspre nord-vest
de Fileşti înaintează Regimentul 34. Dinspre vest, de la Şendreni,
înaintează grosul Diviziei a 9-a. În acelaşi timp, puternice patrule
ruseşti se strecoară pe la sud de Băltiţa, surprind avanposturile
româneşti de pe Tiglina, şi capturează un ofiţer şi 14 soldaţi.
Comandantul oraşului cere ajutoare de la brigadă. Tot ce i se poate
trimite este o companie de mitraliere şi o jumătate de companie
infanterie, de 70 de oameni. Cu ei se întăreşte detaşamentul dinspre
Fileşti şi trupa de gardă din oraş. Aceasta din urmă reuşeşte să-i
impiedice pe ruşi să înarmeze cele 23 de mitraliere din depozitul
Diviziei a 10-a din strada Daciana, cu care ei voiau sa atace pe la
spate trupele române de la Tiglina. Detaşamentul român trimis de Brigada
a 7-a la Şendreni, pentru a opri înaintarea grupului Diviziei a 9-a
rus, e prea slab. Românii se retrag pe dealurile de la nordul satului,
iar ruşii işi fac loc şi ajung la Movileni, aşezîndu-şi tunurile în
baterii îndreptate deasupra Galaţiului. O delegaţie de soldaţi din
Divizia a 9-a, în frunte cu un căpitan, se prezintă la Galaţi şi cer să
li se permită trecerea prin oraş, pînă la ora 3 după-amiază. Daca nu,
vor bombarda oraşul şi vor forţa trecerea. Comandantul român refuză. La
ora 3:00 Armata rusă începe bombardamentul: nouă baterii de la Movileni
trag asupra Galaţiului şi asupra poziţiilor armatei române timp de patru
ceasuri. Artileriştii ruşi trag însă foarte prost şi pricinuiesc pagube
neînsemnate. Bateriile marinei noastre ripostează, trăgînd asupra
bateriilor ruse şi asupra rezervelor de infanterie. La ora 19:00
bombardamentul se încheie.
Oraşul, atacat din toate părţile
În
noaptea care a urmat, între patrulele de infanterie şi ruşi au fost
violente încăierări. Colonelul Bădescu a încercat, prin parlamentari,
să-i convingă pe ruşi să depună armele. Nici un rezultat. A doua zi,
ruşii reîncep bombardarea Galaţiului şi pregătesc un atac concentrat
asupra oraşului. La aripa de vest, trupele Diviziei a 9-a atacă cu
putere şi ocupă strîmtoarea dintre Malina şi Siret. La centru, trupele
ruseşti de infanterie şi artilerie din Divizia a 10-a, care erau
cantonate în cazărmile Tiglinei şi la gura Siretului, se concentrează în
spatele detaşamentului român de la Tiglina. Îl atacă brusc şi prin
surprindere capturează prima linie: o companie şi jumătate, situată pe
botul dealului Tiglina, în faţa Lacului Calica. Restul trupelor noastre
se retrage pe linia a doua, aproape de valea Tiglinei, la 800 m de
bateriile marine. Dar informaţii foarte rele vin acum şi dinspre est.
Vasele şi pichetele româneşti de pe Prut au fost dezarmate.
Detaşamentele române de la Reni şi Giurgiuleşti, de peste Prut, au fost
şi ele dezarmate. O baterie grea rusească şi şase mitraliere au fost
aşezate pe dealul Giurgiuleşti, pe malul Prutului, iar un detaşament
rus, format din două companii de mitraliere, un escadron de cavalerie şi
o baterie de artilerie, a trecut Prutul, înaintînd spre Galaţi. Bateria
şi-a aşezat tunurile lîngă Lacul Brateş. Infanteria rusă desfăşurată în
linie de luptă înaintează, precedata de patrule de cavalerie, şi
pătrunde în partea de jos a oraşului, unde se întăreşte cu peste 200 de
infanterişti înarmaţi din Divizia a 10-a. Rînd pe rînd, ei dezarmează
posturile noastre de grăniceri şi miliţieni. Un vas rus, înarmat cu un
tun de 150 mm, venind de la Reni, urcă Dunărea şi trage asupra
docurilor, vaselor marine şi bateriilor noastre. În acelaşi timp,
tunurile de la Giurgiuleşti aruncă obuze în oraş.
Atacul român la baionetă îi îngrozeşte pe ruşi
Situaţia
trupelor de apărare a Galaţiului este mai mult decît dramatică. Ele
sunt acum atacate din 4 direcţii: vest, nord, est şi sud. În oraş,
trupele Diviziei a 10-a ruse se constituie în unităţi de luptă, fără a
mai putea fi împiedicate de vre-o trupă română. Orice măsură pe care o
ia armata română contrastează foarte tare cu diferenţa numerică între
soldaţi. În acest moment, armata româna are o tresărire extraordinară de
orgoliu. Din detaşamentul de la Fileşti se iau două plutoane de
infanterie, o secţie de mitraliere, care sosesc în fugă. Infanteriştii
români atacă cu o violenţă de neimaginat detaşamentul rus de la est, îl
pune pe fugă şi-l urmăreşte pînă trece Prutul. Lucrurile iau o
întorsătură incredibilă şi pe dealul Tiglinei. Mîna de soldaţi români
care s-a menţinut pe linia a doua, ajutată de o companie din Regimentul
50, trece la contraatac. Susţinut pe dreapta de Detaşamentul Milicescu,
sosit de la Fileşti (jumătate de companie), iar pe stînga de bateriile
marinei şi a vedetelor de pe Dunăre, românii reuşesc să-l respingă pe
celebrul lor inamic. Dinspre nord, are loc atacul principal, dat de
trupele din Brigada a 8-a, sub comanda colonelului Bădescu, între
lacurile Malina şi Calica, împotriva grosului Diviziei a 9-a ruse. La
început, românii înaintează foarte greu, din cauza unui puternic foc de
baraj al artileriei ruse. Dar bateria româna îi sustine. Vedetele
marinei reuşesc să treacă peste barajul rus de torpile, fără nici o
piedică din partea marinarilor ruşi. Ele bombardează din flanc poziţiile
ruse. Cu toate acestea, situaţia era departe de a fi tranşată în
favoarea noastră. Şi atunci, armata română face ceea ce a făcut
dintotdeauna: atacul la baionetă. În frunte cu comandanţii lor, soldaţii
români trec la un atac violent la baionetă, recuceresc dealul Tiglina,
îi eliberează pe camarazii lor capturaţi şi-i pun pe fuga pe ruşi.
Atacaţi şi respinşi dinspre nord şi est, ruşii intră în debandadă şi
încep sa se îngrămădească spre sud, înspre Gara Barbosi, şi podul de
peste Siret. Artileria noastră şi trei avioane de bombardament arunca
bombe asupra masei de soldaţi ruşi strînşi acolo. Furia cu care românii,
semnificativ mai puţin numeroşi, contraatacă, îi îngrozeşte pe ruşi,
care iau o hotărîre disperată şi senzaţională. La ora 11:00 noaptea
încep să treaca podul şi linia frontului şi se predau germanilor. A fost
un deznodămînt total neaşteptat şi absolut unic în istoria primului
război mondial. O bătălie între două armate aliate, în faţa poziţiilor
inamicului şi sub privirile acestuia.
Capitularea
S-au
predat germanilor majoritatea regimentelor 33 şi 35 de infanterie rusă,
în total peste 3 000 de oameni, cu tot materialul şi cu un divizion de
artilerie. A doua zi dimineaţa, o delegaţie a Diviziei a 9-a siberiene a
anunţat capitularea. Restul regimentelor 33 şi 35, regimentele 34 şi 36
în întregime, Brigada a 9-a de artilerie, siberiană, o baterie a
Diviziei a 10-a siberiene şi coloana Statului Major al diviziei,
împreună cu tot materialul (60 de tunuri, arme, muniţii, tunuri de
tranşee, care erau concentrate dincole de Siret, la Vădeni, gata să
treacă la nemţi), au declarat că se predau românilor dacă li se lasă
libera trecere pentru oameni şi caii şi căruţele lor. După ce au fost
dezarmaţi, li s-a dat voie sa plece. A doua zi au fost dezarmate complet
şi trupele celei de-a doua divizii, a 10-a, a Corpului siberian. Şi
acestea au fost lăsate să treacă peste Prut, pe sub paza santinelelor
române. Bătălia de la Galaţi, cea mai spectaculoasă, a fost singura din
timpul primului război mondial, cînd s-au folosit trupele terestre,
marine şi aviatice în acelaşi timp. Conform istoricului Constantin
Kiriţescu, lupta de la Galaţi a fost una dintre cele mai spectaculoase
din luptele desfăşurate pe teritoriul României. În semn de omagiu,
autorităţile dintre cele două războaie mondiale, au instalat o placă
memorială de cinstire a gloriei soldaţilor care au apărat Galaţiul în
acele zile. Aceasta se află pe locul unde astăzi se găseşte magazinul
Stirex, din Mazepa. În 1945-1946, în încercarea de a şterge ruşinea de
pe obraz, ruşii au dat ordin ca această placă memorială sa fie demolată,
iar in istorie, generaţii întregi de gălăţeni habar nu au avut despre
acest episod cutremurător din istoria Galaţiului şi a poporului român."
Luptele cu bolşevicii în alte părţi ale Moldovei
În
timp ce luptele de la Galaţi erau în plină desfăşurare, în celelalte
regiuni în care se afla armata rusă evenimentele se precipitau, având o
derulare asemănătoare. Voi menţiona doar câteva dintre ele, cele mai
importante.
Paşcani. Armata a 4-a
rusă părăseşte poziţiile ce le ocupa între munţii Neamţului şi Paşcani.
Era vorba de diviziile 26 şi 84 ruseşti, iniţial acceptând să fie
dezarmate şi apoi expediate în Rusia. Văzând că erau foarte mulţi în
comparaţie cu trupele române ce le supravegheau, au decis să forţeze
trecerea prin forţa armelor. Maiorul Botnariu, încercând să parlamenteze
cu ei este împuşcat pe la spate. Românii se năpustesc asupra lor, din
nou la baionetă, şi îi împrăştie. Se dau în continuare lupte grele între
Roman şi Paşcani, dar până la urmă ruşii capitulează şi acceptă
dezarmarea. Au fost dezarmate şi expediate spre Rusia regimentele 104,
334 şi 335.
Fălticeni. Corpurile
18 şi 40 ruse se îndreaptă spre Fălticeni - Străjeşti pe mai multe
coloane, pentru a trece mai departe, refuzând să depună armele. Au fost
opriţi de grănicerii noştri la 27 ianuarie. Au dat patru atacuri
respinse de ai noştri. A doua zi capitulează şi începe dezarmarea lor.
Am pierdut 14 morţi şi 83 de răniţi. Ei au avut peste 100 de morţi şi
500 de răniţi.
Mihăileni. Armata a
8-a rusă contra diviziei a 9-a română, divizia care s-a acoperit de
glorie la Mărăşeşti, când a ţinut piept inamicului înlocuind trupele
ruse ce părăseau tranşeele. Din 18000 de oameni, după lupta de la
Mărăşeşti, a rămas cu 4000 de oameni, arzând de dorinţa revanşei. În
faţa unui corp de armată rusesc, detaşamentul Arghir Constantinescu.
Atacul rusesc eşuează, în primul rând din lipsa disciplinei şi coeziunii
caracteristice unităţilor bolşevice, conduse de lideri fără cunoştinţe
militare. Contraatacul român la baionetă aduce decizia, ruşii
capitulează.
Timişeşti. Vânătorii de munte îi potolesc pe bolşevici. la fel se întâmplă la Botoşani, Bacău, Roman.
Până
la sfârşitul lui ianuarie 1918, întreaga Moldovă este curăţată de
bolşevici. Reacţia lui Lenin şi a conducerii bolşevice este dură. Încă
din 29 decembrie 1917, ministrului român la Petersburg, Constantin
Diamandy, i-a fost înmânată o notă de protest prin care acţiunea
trupelor române a fost calificată drept criminală şi îndreptată
împotriva revoluţiei ruse. Eram ameninţaţi cu cele mai aspre măsuri, şi
asta nu era decât prima ameninţare. Vor urma şi altele, ultimatumuri şi
măsuri represive, inclusiv confiscarea tezaurului depus în Rusia de
către autorităţile române, despre care nici astăzi nu mai ştim nimic.
Dar
luptele cu bolşevicii vor continua cu furie, acesta fiind doar
preludiul. Un nou câmp de luptă pentru trupele române va fi Basarabia,
ocupată de trupele ruseşti bolşevizate ce vor încerca să înăbuşe orice
încercare de redeşteptare naţională, începută demult, dar devenită
pregnantă odată cu izbucnirea revoluţiei ruseşti din martie 1917. În
pericol de moarte, basarabenii îşi vor îndrepta privirile spre România,
şi din nou baioneta soldatului român va obţine decizia, la fel cum va
apăra în viitorul apropiat tot sud-estul Europei de pericolul bolşevic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu