Cuviosul Seraphim Rose despre ecumenism si New Age

Duhul serghianist al legalismului si al compromisului cu duhul lumii acesteia se afla azi pretutindeni in Biserica Ortodoxa. Dar noi suntem chemati a fi ostasi ai lui Hristos in ciuda acestui fapt! (Pr. Serafim Rose, 1980)

In revista lor, fratii sustinusera puritatea credintei ortodoxe, aparand-o impotriva compromisului si tradarii unora dintre reprezentantii ei aflati la conducere. Ca madulare credincioase ale Bisericii Ruse din Afara Granitelor, ei nu au incetat niciodata sa ia partea „adevaratei Ortodoxii", cum o numeau ei, o Ortodoxie nefalsificata si nediluata.

In apararea Ortodoxiei de compromisuri, principalul subiect al zilei era socotit ecumenismul. In conceptia vechii Biserici, termenul oikoumene („intregul pamant locuit") se folosea de obicei pentru a desemna intarirea tuturor popoarelor in plinatatea si curatia Adevarului; dar in epoca moderna sensul s-a schimbat in opusul sau: diluarea si poleirea adevarurilor mantuitoare in scopul unirii exterioare cu neortodocsii. Pentru Eugene, fireste, acest lucru era inca un pas spre unitatea antihristica a lumii, despre care scrisesera limpede Sfintii Parinti. De-a lungul istoriei, nenumarati marturisitori murisera pentru a pastra Bi­serica sloboda de rataciri teologice si pentru a-i pastra curatia de Chivot al mantuirii. Iar acum unii dintre ierarhii de frunte, potrivit „luminatei” lor conceptii moderne, incercau sa treaca cu vederea ratacirile, cautand cai de a se uni cu cei ce le sustineau.

Pe atunci, cel mai vadit ecumenist ortodox era insusi Patriarhul Constantinopolului, Athenagora I. Intalnindu-se cu Papa Paul al Vl-lea in Tara Sfanta, in anul 1963, el a inceput sa urmeze o cale a dialogului ecumenic de orientare adogmatica, afirmand ca „Dogmele trebuie puse in camara” si ca „Vremea dogmelor a trecut”. In luna decembrie a anului 1965, printr-un act de "iertare reciproca", facut simultan cu Papa Paul al Vl-lea, el a incercat sa uneasca Biserica Ortodoxa cu cea Romana, fara a cere mai intai ca aceasta din urma sa se lepede de invataturile ei mincinoase. Iata ce scria unul dintre consilierii patriarhali ai sai: „Schisma din anul 1054 d. Hr., care a despartit Bisericile Ortodoxa si Romano-Catolica, nu mai este in vigoare. Ea a fost stearsa din istorie si din viata celor doua Biserici prin intelegerea reciproca si prin semnaturile Patriarhului Constantinopolului, Athenagora I, si Patriarhului Apusului, Papa Paul al Vl-lea". In luna decembrie a anului 1968 Patriarhul Athenagora declara ca a introdus numele Papei Paul al Vl-lea in Diptice, vrand sa spuna ca Papa era in comuniune cu Biserica Ortodoxa.

Dar fiindca Ortodoxia nu are un singur conducator „infailibil" precum Romano-Catolicismul, Patriarhul nu a reusit, de fapt, sa duca pana la capat acest lucru fara acordul lumii ortodoxe. Au fost unii care l-au salutat pe Patriarhul Athenagora ca pe un „profet" al noii ere, cerand chiar canonizarea sa inca din timpul vietii, dar cele mai multe Biserici Ortodoxe locale nu l-au urmat. Ca si in epocile anterioare, cand unii ierarhi tradau credinta ortodoxa, cei ce iubeau cu adevarat credinta au ramas vigilenti, pazind-o astfel de intinari teologice dogmatice. Intre oponentii de frunte ai programului unionist al Patriarhului Athenagora se afla intai-statatorul Bisericii Ortodoxe a Greciei, Arhiepiscopul Hrisostom, apoi un staret grec vazator cu duhul si facator de minuni, Arhiman-dritul Filotei Zervakos (f 1980), si un renumit teolog sarb, Arhimandritul Iustin Popovici (|1979).

Intre anii 1966-1969 Eugene si Gleb au publicat in Cuvantul Ortodox articole care aratau abaterile Patriarhului Athenagora, cerandu-i sa se reintoarca la adevarata Ortodoxie. Spre a aseza evenimentele contemporane in perspectiva istorica, in 1967 ei au publicat si cateva texte de si despre Sf. Marcu al Efesului, marele marturisitor al Ortodoxiei care in veacul al XV-lea dejucase o incercare de unire a credintei ortodoxe cu ratacirea latineasca la Sinodul de la Florenta.

Amintindu-si de reactia initiala la articolele lor despre Patriarhul Athenago­ra, Eugene scria: „La primele numere, cand am inceput sa primim plangeri fiindca eram atat de categorici in privinta Patriarhului Athenagora..., ne-am dus la Vladica loan cu o oarecare indoiala - oare n-ar fi fost mai bine sa nu fim asa de categorici? Dar slava Domnului, vladica loan ne-a sprijinit fara rezerve si ne-a blagoslovit sa continuam in acelasi spirit".

Intrucat traiau in America, fratii s-au simtit obligati sa-si exprime nemultumirea fata de intai-statatorul Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecesti din America, Arhiepiscopul Iacov. Numindu-l pe Patriarhul Athenagora „parintele duhovnicesc al renasterii Ortodoxiei", Arhiepiscopul Iacov urma indeaproape politica acestuia, participand la tot felul de evenimente si slujbe ecumenice.

Ca filosof ce se afla, Eugene nu se multumea sa cunoasca erorile ecumenismului modern, sa stie ca sunt straine constiintei adevaratei Biserici a lui Hristos. Voia sa patrunda si mai adanc si sa inteleaga de ce oameni ca Patriar­hul Athenagora si Arhiepiscopul Iacov credeau ceea ce credeau, ce anume a pricinuit vadita reorientare a conceptiei traditionale a Bisericii, cea una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca. Raspunsul l-a aflat chiar in afirmatiile acestor ierarhi.

Am vazut ce simtea Eugene fata de „noul creştinism“, nou-deghizatul umanism si idealism lumesc al papilor romano-catolici contemporani. Ne putem imagina deci ce mult s-a tulburat vazand cum ierarhi din propria Biserica Orto­doxa mergeau pe drumul deschis de acesti papi, imbratisand aceleasi idei la moda. In spatele acestor idei Eugene vedea ceea ce identificase inca de la inceputul anilor 1960 drept primul corolar al nihilismului: conceptul inaugurarii unei „epoci noi”, a unui nou fel de timp.

Intr-o scrisoare din 1970, Eugene scria unui preot ce se oferise sa alcatuiasca un articol despre ideile Patriarhului Athenagora si ale Arhiepiscopului Iacov:

“Acum cativa ani am inceput eu insumi sa cercetez ceea ce s-ar putea numi „filosofia de baza a secolului al XX-lea". Acest studiu se afla acum partial intr-un manuscris nefinalizat si, partial, in mintea mea; dar am mers destul de departe, cred eu, ca sa descopar ca exista, de fapt, o astfel de filosofie, in ciuda intregii anarhii a gandirii moderne. Si o data ce am prins esenta acestei filosofii (care, cred, a fost exprimata cel mai clar de catre Nietzsche si de catre un personaj al lui Dostoievski in fraza: «Dumnezeu a murit, deci omul devine Dumnezeu si totul este permis» - inima nihilismului, a anarhismului si a anticrestinismului moder-nitatii), toate celelalte s-au asezat la locul lor, iar filosofii moderni, scriitorii, ar tistii etc., au devenit inteligibili, in masura in care exprimau mai mult sau mai putin clar, mai mult sau mai putin direct aceasta „filosofie".

Asa se face ca acum o zi, citind articolul Arhiepiscopului Iacov din Ortodox Observer, numarul pe iulie-august, intitulat „0 noua epoca?", am simtit brusc ca intrezaresc „esenta iacovismului". Oare nu este, de fapt, vechea erezie a hiliasmului ? Caci ce anume ar putea justifica asemenea schimbari uriase si monstruoase pervertiri in ortodoxie, daca nu conceptia ca intram in circumstante istorice cu totul noi, intr-un fel de timp cu totul nou, in care conceptele trecutului nu mai sunt relevante, ci trebuie sa ne calauzim dupa glasurile noilor timpuri? Oare nu tocmai in felul acesta il justifica Pr. Patrinacos pe Patriarhul Athenagora in numerele trecute din Orthodox Observer - nu ca teolog, nu ca traditionalist, ci tocmai ca profet, ca un om ale carui erezii nu pot fi osandite fiindca el traie§te deja in „noul timp", cu mult inaintea timpului sau? Se dadea, chiar un citat din Patriarhul Athenagora care vorbea despre „Varsta a treia a Duhului Sfant" - idee clar hiliasta, ce si-a gasit principalul promotor recent in N. Berdiaev, si care provine direct de la Joachino da Fiore, si indirect de la montanisti ( montanismul a fost o erezie din sec. al III-lea care vedea aparitia celor trei Ipostasuri ale Sfintei Treimi in trei epoci successive ale istoriei umane. Varsta a treia a Duhului Sfant inlocuieste epocile Vechiului si Noului Testament ). Ideea unei „noi ere" (new age) impregneaza, fireste, intreaga structura a ultimelor doua secole, atat de preocupate de „progres", fiind ideea-cheie a conceptului de revolutie (de la cea franceza la cea bolsevica) si ideea centrala a ocultismului modern (vizibila la nivel popular in discutiile de azi despre „Era Varsatorului", era astrologica post-crestina), datorandu-si probabil larga raspandire in principal francmasoneriei (in America exista o publicatie a ritului scotiar ce se numeste „New Age"). (Imi pare rau sa spun ca intreaga aceasta filosofie este prezenta si pe bancnota dolarului american, cu mostenirea ei masonica, cu deviza novus ordo seclorum – adica noua ordine a veacurilor - si cu piramida neterminata, asteptand sa i se puna in varf a treisprezecea piatra!) In termeni crestini, aceasta este filosofia lui Antihrist, cea care va intoarce lumea cu susul in jos si „va schimba vremunle si anotimpurile". [...] Si intreaga conceptie ecumenista este, desigur, impregnata de aceasta erezie si de „reintemeierea Bisericii".

Recenta „gandire" a Constantinopolului (ca sa o numim cu un termen ele­gant!) este plina fie de identificarea directa a Imparatiei Cerurilor cu „noua epoca” (in care lupul si mielul vor sedea impreuna), fie de accentul pus pe un timp si/sau pe un crestinism cu totul nou, ce face ca randuielile crestine anterioare sa fie cu totul depasite: o noua morala, o noua religie, primavara crestinatatii, reintemeierea Bisericii, inutilitatea rugaciunilor pentru recolte sau pentru ploaie la buna vreme, fiindca Omul controleaza acum toate aceste lucruri etc.

Cat este de prielnic, de asemenea, pentru cauza hiliasta, faptul ca traim (incepand din 1917) in «era post-Constantiniana»; fiindca tocmai la inceputul acelei ere, adica in epoca de aur a Parintilor, fusese zdrobita erezia hiliasta. [...] si intr-adevar, o data cu Revolutiile ce au rasturnat era Constantiniana, suntem martorii unei reforme a crestinismului ce pune capat Bisericii ca unealta a harului lui Dumnezeu pentru mantuirea vesnica a oamenilor, inlocuindu-o cu „evanghelia sociala". Articolul Arhiepiscopului Iacov nu pomene§te nici macar o singura data de mantuire, ci se ocupa numai de „lume" “.