I. Citire din viaţa lui Iisus a lui G. Papini. Cap.I
II. Deci nu e fără semnificaţie că Iisus S-a născut într-un grajd. Faţă
de sfinţenia Lui, lumea e un grajd, în care oamenii au ajuns cu firea
ca vitele. Iisus, chiar de la naşterea Sa, ne descoperă trista
situaţie sufletească a omului.
Peste această situaţie tristă, Cerurile se deschid, firea îngerului
vesteşte un nou fel de pace pe pămant, înteleptii pămantului, călăuziţi
de o stea, îşi depun la picioarele pruncului semnele veacului lor,
care, cu ei, apune. De acum începe era creştină.
De acum înainte Iisus se luptă să scoată firea omenească din starea de
grajd, din asemănarea ei cu vitele, şi să întemeieze în inima omului,
Împărăţia Lui Dumnezeu.
Dar Iisus nu e întru totul om ca noi, toţi oamenii. Fiind singurul fără
de păcat El străbate tot veacul Său, ca un biruitor al vieţii veşnice
asupra acestei vieţi moarte, pe care o duc oamenii, în asemănarea lor
cu vitele.
Lăsând cuvintele, sa luăm faptele concrete:
Iisus se naşte nu numai istoric ci şi tainic, in fiecare suflet, la
Botez. Prin Botez intrăm în Creştinism şi Hristos se naşte în noi, ca o
mlădiţă nobilă, de om ceresc, pe butucul firii noastre pământeşti.
Mai departe lucrurile se întamplă în perfectă asemănare cu pomii
altoiţi. Se poate întampla ca altoiul să se prindă, dar butucul nu-i dă
toată puterea lui, ca altoiul să nu crească şi să înnobileze tot
pomul, ci dă lăstari sălbateci, care, sug ei toată puterea şi pomul se
sălbăteceşte şi trebuie tăiat.
Cu omul, lucrurile stau aşa:
Mlădiţa cerească, altoită pe firea noastră, aşteaptă, uneori ani, pană
creştem la vârsta minţii şi suntem în stare să decidem asupra soartei
noastre. Atunci hotăram ce facem din viaţa noastră: pentru cine o
trăim? Vrem ca viaţa noastră să semene cu viaţa lui Iisus, vrem ca
Iisus să prindă putere în viaţa noastră, sau că lucrul acesta ar fi
prea greu pentru noi şi-l ţinem pe Iisus în grajdul firii noastre,
legat ca pe un tâlhar !?
Iisus ne cheamă tainic, prin conştiinţă, prin minte, prin Biserică, prin slujitorii ei, să-I urmăm viaţa.
Iisus vrea să-L iubim pe El. Noi însă ne iubim mai tare pe noi, decât pe El; ne doare mai tare de noi, decât ne doare de El.
Dacă din această luptă între noi şi Dumnezeu câştigă Iisus inima
noastră, am câştigat viaţa veşnică. De cumva biruim noi pe Iisus,
asupra vieţii noastre a biruit diavolul.
Firea noastră nu poate fi scoasă din dobitocie decât de Iisus. La cât
preţuim noi pe Iisus ? De aci începând se deosebesc oameni întreolalta,
încât unii Îl vând din inima lor, ca Iuda, alţii îşi pun toată viaţa
pentru El şi pentru cuvintele Lui, ajungând pe culmi de sfinţenie.
Sunt două moduri de a ne pune viaţa – lucrul cel mai de preţ pe care-l
avem – pentru Hristos. Unul e chipul mucenicilor, al mărturisitorilor
şi altul e chipul cuvioşilor. Deosebirea e că unii au murit odată
pentru Hristos, lepădându-se de viata, iar ceilalţi au trăit pentru
Hristos, lepădându-se de sine, toată viaţa: mucenicii şi calugării.
Viaţa cea după Dumnezeu, pe care o aduce Iisus în inima, şi nu numai în
inimă ci în toată firea noastră, asta e ceea ce se cheamă sfinţenia.
Călugăria ar fi o trăire mai îndeaproape a Creştinismului, o modelare a
vieţii după Iisus, o sfinţire a firii. Călugăria e o viaţă de
nevoinţă în toate zilele, în care se împleteşte ajutorul Lui Dumnezeu
cu silinţa omenească.
Că sfinţenia nu se arată adeseori, ci chiar foarte arareori, e din
cauză că mereu suntem repetenţi la alfabet şi prunci cu priceperea.
Adevărat că este şi un potrivnic al sfinţeniei şi multă împiedicare
face, dar şi un copil îl bate, dacă e botezat şi are inima curată.
Iar treaba de altfel e lupta noastră cu patimile.
Dacă aceasta ţine prea multa vreme, viaţa în Hristos nu se arată şi numai Dumnezeu ştie ce se va alege cu noi.
Primul atac asupra patimilor trebuie să-l dăm asupra mândriei,
căpetenia tuturor celorlalte. Izbăvirea de mândrie, nu se realizează
decât prin zilnica lepădare de sine, dusă până la moartea totală a
iubirii de sine. Practic aceasta se realizează trăind într-o ascultare
desăvarsita de o conducere şi de un părinte duhovnicesc. O ascultare
din inima, o ascultare din dragoste de această virtute. Ascultarea e
moartea iubirii de sine – moarte, în fiecare zi, a omului vechi.
Aceasta taie, în fiecare zi, toate mladiţele sălbatice ale voii
noastre, ca să dea puterea toată voii Lui Dumnezeu.
Pentru curăţirea inimii de patimi, pentru dobândirea lui Iisus în
inima, nici un pret nu e mai mare. Am putea vinde toate, dobitoacele
noastre, ţarinile, ba şi toata viaţa noastră trăită pămanteşte, o putem
da la tăiere.
Abia atunci toată seva firii noastre, toată inima noastră e a Lui
Dumnezeu şi El se exprimă printr-insa, fără să-i mai punem noi vreo
piedică.
De altfel această trăire, total îndrăgostita de Iisus, e singura
soluţie potrivită de a birui atât firea cea veche, cât şi pe Satana.
Căci învoindu-ne, hotărandu-ne să ni se taie zilnic toate voile
noastre, întocmai ca nişte crengi sălbatice de la un altoi tăiem cu
aceasta singurul reazem pe care-şi încovrigă Satana meştesugurile lui.
De dragul lui Hristos, noi nu mai suntem ai noştri. Abia atunci
potrivnicul nu mai are nimic în noi.
Dar semnul este acesta. Cu cât se apropie Dumnezeu de om, cu atât omul
se vede pe sine mai păcătos. Dumnezeu dă grajdului nostru foc,
schimbându-l în lumină.
Deci dacă Împaratul Cerurilor S-a smerit pe Sine şi a primit să se
nască într-un grajd, e că a dat oricărui grajd omenesc putinţă să-L
primească pe Dumnezeu, dacă acesta îşi cunoaşte şi îşi recunoaşte toată
mizeria şi nedumnezeirea sa.
Smerenia e începutul şi sfârşitul nevoinţei; de aceea este ea dulama
lui Dumnezeu şi desăvarşirea sfinţilor. N-o caştigăm decât îndragostiţi
de ascultare, căci asa a fost toată viata lui Iisus, de la început
până la sfârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu