Limba română s-a metamorfozat ea însăşi în suferinţă şi s-a aşternut, în chip minunat, pe filele curate din sufletul deţinuţilor, făcând „lacrimi din lacăte,/ plâns din zăbrele”. (R. Gyr – „Blestemul Aiudului”)
Cum am putea înţelege noi astăzi, cufundaţi în comoditatea unui confort tehnologic, precaritatea vieţii materiale pe care elita interbelică a suportat-o în temniţele comuniste? Noi condamnăm comunismul pentru că primele litere le-am scris la lumina lămpilor cu gaz şi pentru că stăteam la cozi interminabile pentru procurarea alimentelor. Dar ne e teamă să mergem mai departe, mai adânc, şi să vedem care era viaţa deţinuţilor politic: fără lumină, fără hrană, în schimb cu torturi inimaginabile fizice, psihice, sufleteşti, supuşi unui proces de des-fiinţare (zis reeducare), de spălare a creierelor, întocmit de minţi diabolice. Creion şi hârtie? Haine? Ziare? Veşti de acasă? Cărţi? Hrană? Drept la cuvânt? – nici măcar în visurile puţinului somn permis nu-şi mai făceau prezenţa.
„Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată,
şi umbra celeilalte vieţi
căzu de pe noi măcinată
ca tencuiala de pe pereţi”. (R. Gyr – „Vieţaşii”)
Iată de ce vorbeam despre chipul minunat în care, luând înţeles de cuvânt, suferinţa se transformă în rimă, se scrie pe file de suflet cu pana muiată în sânge, pentru ca peste ani, după eliberarea din lanţuri, să se descotorosească de codul Morse şi să ia auz de cuvânt şi, mai târziu, formă de cuvânt. Au apărut astfel mii de versuri, sute de autori, zeci de stiluri, toate îngemănate într-un poem al suferinţei şi totodată al credinţei, al nădejdii, al dragostei. Dacă trupul putea fi chinuit, torturat, nimicit, sfârtecat, ucis, sufletul a reuşit de cele mai multe ori să se elibereze şi să năzuiască spre Viaţă. Cu rana trupului e scrisă astfel biruinţa sufletului.
Suferinţa din temniţele comuniste depăşeşte chiar suferinţa lui Iov, prin aceea că lupta cea mare a dus-o acum diavolul mai ales pentru pierderea sufletelor deţinuţilor, pentru deposedarea lor de conştiinţă, scânteia dumnezeiască din om, şi transformarea în instrumente la rândul lor diabolice.
În toată această vâltoare nebună, chinul trupului, ajuns la cazne inimaginabile, era un instrument auxiliar.
Şi totuşi au existat arme puternice, foarte utile deţinuţilor. Cea dintâi a fost rugăciunea. În ciuda torturilor la care erau supuşi cei văzuţi sau pârâţi că se roagă, cugetul şi sufletul omului nu puteau fi înlănţuite. Atunci când îngenunchierea sau rugăciunea în comun nu se puteau face, rămânea rugăciunea inimii, iar limba, forţată să tacă, învăţase să facă cruce pe cerul gurii. Prin vizetă, aceasta era imposibil de văzut.
Erau apoi crezurile pentru care pătimeau şi care nu încetaseră să-i anime. Au intrat în puşcărie luptând împotriva comunismului, dar abia acum comunismul îşi arăta adevărata faţă. Sigur, lupta era inegală: de o parte, mărturisitorii lui Hristos; de partea cealaltă, slujitorii satanei. Cei dintâi, înfometaţi, înlănţuiţi, schingiuiţi, batjocoriţi, umiliţi; cei din urmă, înşelaţi de dintotdeauna dorinţă a diavolului: aceea de a fi Dumnezeu, stăpân a toţi şi a toate. Cei dintâi luptau vertical, pe o traiectorie ascensională. Ceilalţi iubeau orizontalitatea, nevăzând decât materia umană, trupul, căci spiritul nu-l puteau înţelege. Ucenicii satanei s-au bucurat de fiecare biruinţă a lor, venită cu moartea câte unui deţinut. În sfârşit, avuseseră putere deplină asupra vieţii şi morţii acestuia. Vai lor! Căci muribundul se întâmpla să rostească în clipa morţii, asemeni lui Valeriu Gafencu: „Sunt fericit să mor pentru Hristos!”. Şi astfel, ciracul se vedea înfrânt, căci lupta lui fusese spre biruinţa finală a deţinutului. Şi mai tare se învârtoşa şi o lua de la capăt cu altul. Rareori se întâmpla să înţeleagă că toată truda asta a lui îi era spre prăbuşire, cu fiecare bici, cu fiecare lovitură de bocanc, cu fiecare înjurătură.
Armă erau şi amintirile, toate chipurile dragi ce luminaseră viaţa deţinutului afară: mama, soţia, copiii, camarazii, profesorii, prietenii, vecinii! Orice umbră umană rătăcită într-un ungher de vedenie prindea contur şi glas de îmbărbătare. Cum să renunţi la luptă? Cum să te faci de ruşine în faţa lor? Cum să le spui că tot chinul lor şi al tău a fost în zadar, că până la urmă ai cedat? Cum i-ai mai privi în ochi?
Ce rămâne de făcut în astfel de situaţie? Un singur lucru: să mergi mai departe, cu credinţa că „nu dă Dumnezeu omului mai mult decât poate duce”.
Am pomenit despre suferinţa trupească şi despre cea sufletească. A mai existat însă o tragedie, un dezastru imaginat de instrumentele diabolice: încarcerarea minţii. A închide, în condiţii absolut inumane, tot ceea ce însemna elită a neamului românesc s-a transformat într-un genocid înfiorător la Piteşti, Aiud, Sighet, Târgşor, Gherla, Jilava, Mislea etc. Peste tot erau oameni pentru care munca intelectuală se afla în plină desfăşurare. Să le răpeşti nu doar dreptul la informaţie, la a studia, dar până şi dreptul la memorie este de neimaginat. Cum să înţelegem noi astăzi ce însemna să scrii pe o cojiţă de săpun, pe talpa bocancului, sau să scrijeleşti pe perete pentru a nu uita să scrii sau pentru a face exerciţii de memorie, pentru a putea lăsa mai departe mărturie? Cum să înţelegem că s-a putut crea fără hârtie, fără creion, fără a putea folosi măcar semnele grafice sau adeseori nici măcar sunetele limbii române, ci apelând la codul Morse, o poezie atât de valoroasă, atât de profundă precum poezia detenţiei? Încercăm astăzi s-o analizăm din punct de vedere stilistic, metric, semantic, dar nu ţinem cont de faptul că riscăm ca, din nebăgare de seamă, să strivim o „corolă de minuni a lumii”, cum spunea Blaga. Căci naşterea, existenţa şi rezistenţa acestei poezii nu reprezintă altceva decât noi, vii şi palpabile minuni înfăptuite de Bunul Dumnezeu pe pământ.
Despre suferinţa ca treaptă spre mântuire ne vorbeşte Radu Gyr în „Metanie”. Este o rugăciune adâncă, prin care-i cere lui Dumnezeu primirea jertfei.
„Doamne, fă din suferinţă
pod de aur, pod înalt”, căci întunericul, foametea, frigul, izolarea au creat prăpăstii de nestrăbătut între lumea deţinutului, carcera, şi celelalte lumi: cea de-afară, de dinaintea detenţiei, şi cea veşnică, de Dincolo. Astfel, podul, neapărat de lumină („de aur”), menit să spargă beznele temniţei, trebuie să fie şi înalt pentru a putea scoate fiinţa umană din hăul dezumanizării în care fusese zvârlită. Pentru aceasta, însă, este nevoie de căinţă. Astfel, lacrimile suferinţei se cer transformate în „velinţă”, care să cuprindă trupul, dar şi sufletul, metamorfozat într-un „pat afund şi cald”, simbol al liniştii, al păcii, dar şi al odihnei veşnice.
Conştiinţa luptei pentru adevăr, pentru un crez românesc şi creştin, departe de orice interes personal, face de neînţeles „lovirile nedrepte” primite cu prisosinţă de către deţinuţi. Însă ele nu se cer răzbunate, ci transformate în „fagure şi vin”, în dulceaţă şi sevă de viaţă. Iar durerile cele mari, înfrângerile şi căderile, să fie „scări şi trepte” într-un „urcuş alpin”, păstrându-se astfel traiectul vertical al poemului. Dezastrul se vrea a fi transformat în „lăstun albastru” (semn al speranţei, al graţiei, al frumosului), în vreme ce „crepusculul stins în piept”, speranţele pierdute, deznădejdile, neputinţele, ar trebui să devină „zâmbet înţelept” – detaşare calmă, responsabilă, conştientă şi împlinită. Veninul să se schimbe în mireasmă nepieritoare, iar „fiecare rană”, fiece urmă a suferinţei, a chinului, a durerii, să fie „cădelniţă spre cer”.
Prin urmare, Radu Gyr are vie conştiinţa rostului suferinţei. Nu este teolog, dar a înţeles întocmai că ceea ce îi este dat să trăiască, să îndure, să sufere, îi este spre mântuire.
Convingerea aceasta nestrămutată răzbate şi din cutremurătoarele versuri ale poeziei „N-ai dezmierda”, unde surâsul, zâmbetul, lumina nu vin decât după suspin, geamăt şi plâns, iar dragostea şi mila creştină se nasc şi ele din suferinţă. Însă totul se îndreaptă către mărturisirea scopului vieţii: a „jindui după frânturi de rai”, a te înălţa şi a învia, în ciuda (sau tocmai datorită) „stropului de iad” purtat în tine, a căderilor „cu fruntea jos în pulberea amară” şi a muririi „în lacrima de-aseară”.
Au luptat, au suferit, s-au jertfit, au murit pentru un crez înalt. Prin urmare, nu doar lupta, ci şi jertfa şi-au pus-o în slujba neamului, transformându-le în trepte şi în „punte de mărgean peste dezastre/ s-o urce paşii lumii care vine”, în „armuri pe piepturi viitoare”, în „spadă grea în mâini ce nu sunt încă” şi în „pâine pentru foamea gloatei”, aşa cum apare în „Ofranda”. Foamea, frigul, însingurarea, întunericul, izolarea, des-fiinţarea le-au răpus trupurile, umplând cu mii de morminte pământul pentru care s-au jertfit.
„Avem atâţia morţi, atâtea oseminte,
că fruntea-i grea de amintirea lor”, spune Gyr, însă „cu smirna lor pe tâmple ne sfinţim”, căci „se înalţă pajuri albe către cer/să puie ţării temelii de fier”. „Ne vom întoarce într-o zi” este promisiunea fermă, este cuvântul din urmă al celui care, purtând pe umeri o cruce martirică, nu se poate împăca cu gândul renunţării, dincolo de moarte, la crezul pentru care s-a jertfit. Prin urmare,
„Ne vom întoarce ca un fum
uşori, ţinându-ne de mâini
toţi cei de ieri în cei de-acum
cum trec fântânile-n fântâni”. Să nu uităm, ne spune poetul din spatele gratiilor, că
„Înfrânt nu eşti atunci când sângeri
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunţările la vis” („Îndemn la luptă”).
Tocmai de aceea, „Crezul” este de nezdruncinat:
„Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe
să sune scrâşnetul hain
şi mii de lacăte la uşe,
eu tot ceea ce-am fost rămân”.
Crezul acesta a fost mărturisit ani grei de temniţă, iar cei cărora li s-a dat talantul rimei au adus alinare, nădejde, dragoste, dor în sufletele prigoniţilor. În faţa lor ne închinăm şi ne rugăm Bunului Dumnezeu să-i odihnească cu sfinţii.
Prof. Crina Palas
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu