Doamna Aspazia Oțel Petrescu: "Pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu, pentru că mult a suferit!"

Părintele Ioan Iovan mi-a pus „gând rău”.

„Gândul cel rău” al lui Silviu s-a concretizat într-o relaţie de prietenie, aşa cum numai sub egida F.O.R.S.-ului se putea înfiripa. Silviu avea vocaţia prieteniei, era deschis, blând, ocrotitor, avea o seninătate deplină: veselia bunei conştiinţe.

Mă aştepta după şedinţele de la F.O.R.S., convorbirile cu el erau totdeauna pline de căldură, credinţa sa era a celui ce crede nelimitat. Din toate calităţile cu care l-a înzestrat Bunul Dumnezeu mi-a rămas vie în amintire inocenţa copilăroasă a sufletului său, niciun demon flămând de pervertirea unui suflet mare nu putea tulbura acea limpezime de copil care iubeşte firesc, nelimitat şi necondiţionat.

Pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu, pentru că mult a suferit!

Dintre toţi închişii care într-un fel sau altul s-au bucurat de binecuvântarea părintelui Arsenie Boca, cea mai mare condamnare a avut-o părintele Ioan, 25 de ani. Cred că puţini preoţi români au fost calomniaţi şi insultaţi cum a fost acest părinte. Acuzaţiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoţit calvarul. Dacă am în vedere ce mi-a spus odată Mama Sica, pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu pentru că mult a suferit.

Pe părintele Ioan, marele prieten forsist l-am cunoscut mai mult în ipostaza sa de Silviu Iovan, aşa cum pe maica Teodosia am cunoscut-o în ipostaza de Zorica Laţcu.

Mi-l amintesc într-un amurg de primăvară timpurie, într-un Cluj în care nu bântuiau încă strigoii arestărilor. Ne întorceam de la Zorica, unde clujenii legaţi de Sâmbăta şi de părintele Arsenie Boca ne-am adunat să-i sărbătorim aniversarea, pe la un început de martie. Zorica era în mare stimă la studenţime, profesorul nostru de literatură română, reputatul Dimitrie Popovici, afirmase că „domnişoara Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure”.

A fost o zi minunată, petrecută în spiritul Sâmbetei, încheiată cu acel sublim „Lumină lină”, cântat atât de dumnezeieşte la vecerniile de la mănăstire. La plecare, Silviu mi-a propus să ne plimbăm puţin prin primăvara care abia mijea. Era momentul în care ziua se scufundă în noapte şi cerul este de un albastru intens. Primăvara se lăsa îmbiată şi ningea rar, cu fulgi mari, care pe fondul albastru ce se întuneca văzând cu ochii păreau fluturaşi albi sau zbor de petale de flori albe. Silviu era într-o vervă de zile mari. Îmi povestea despre poezia lui Jovan Ducic (1871-1943, poet şi diplomat sârb), despre poeme albastre, despre flori albastre, despre ceruri şi ape albastre şi chiar despre pisici albastre, era o revărsare de azur în cuvintele sale ce mărea feeria clipei. Am numit atunci acea clipă „oră albastră” şi am asemănat-o cu personalitatea lui Silviu. În anii lungi de temniţă, acolo unde obloanele sau varul de pe geamuri lăsau un colţ de cer, contemplam acest moment al zilei în declin când se instalează „ora albastră”. Am reuşit cu timpul să deosebesc după nuanţele de albastru ale acestei ore cum va fi ziua viitoare: geroasă sau caldă, arzătoare sau răcoroasă, ploioasă sau senină, calmă sau bătută de vânturi. Părea într-un fel şi întâlnirea cu Silviu ... undeva, într-o “forsistă” oră albastră...

„Bucură-te pentru mine. Plec la Vladimireşti!”

Mai păstrez foarte vii în amintire alte două momente legate de Silviu din perioada F.O.R.S.-ului.

Primul s-a petrecut în legătură cu intrarea sa în monahism. Tocmai mă întorsesem de la Sâmbăta cu o scrisoare a Părintelui Arsenie, cu misiunea să i-o remit cât mai curând. Aşa că primul meu drum a fost la locuinţa lui Silviu, despre care ştiam vag că este în incinta Episcopiei. Mi-a fost uşor să-i găsesc camera la indicaţia unui călugăr binevoitor. Locuia într-o cameră micuţă cu aspect de chilie pustnicească. Era în faţa unei măsuţe, citea ceva, sau poate era în rugăciune. I-am dat scrisoarea, m-a rugat să-i dau voie s-o citească, poate era ceva legat de soarta mea. Pe măsură ce citea scrisoarea Părintelui Arsenie, chipul lui Silviu se transfigura, părea inundat de o emoţie extremă. A rămas o clipă cu ochii în gol, luminoşi şi umeziţi de o trăire intensă. După un scurt moment de tăcere mi-a spus cu o voce aproape şoptită: „Bucură-te pentru mine. Plec la Vladimireşti, Aspazia. Nu ştiu cu ce am meritat această copleşitoare bucurie: sunt chemat să fiu preot duhovnic la această sfântă mănăstire. Bucură-te şi pentru tine, nu numai pentru faptul că eşti prima care află această veste, nu numai pentru că se află şi Zorica acolo, ci şi pentru că s-ar putea să ne vedem curând acolo...”.

Pentru mine însă nu a fost să fie! 

Părintele Arsenie i-a ales numele prin care îl însărcina să fie un apostol al iubirii.

Al doilea moment a avut loc cu două-trei luni mai târziu de la această întâmplare. Într-o seară, cu puţin înainte de arestarea mea, m-am pomenit cu Silviu, acum părintele Ioan. Era înveşmântat călugăr, avea barbă, mai să nu-l recunosc dacă nu i-aş fi văzut ochii, inconfundabili. Trebuia să-l conduc a doua zi la Muzeul Limbii Române, la profesorul Ştefan Paşca pentru a-i prezenta demisia Zoricăi.

A fost o seară de neuitat. Mi-a povestit cum s-a săvârşit tunderea sa în monahism pentru a fi trimis duhovnic la Vladimireşti. Părintele Arsenie i-a ales numele prin care îl însărcina să fie un apostol al iubirii. Mi-a arătat gaura dată de Părintele Arsenie centurii sale călugăreşti. Ea îl constrângea pe noul monah să rămână mereu la silueta filiformă pe care o avea acum. Mi-a spus că Zorica s-a şi apucat de lucru la textele filocalice aduse de Părintele Arsenie, toate spuse cu o veselie contaminantă. Părintele chiar era fericit.

Se făcuse foarte târziu, gazdele mele se culcaseră deja, când părintele a plecat după ce a binecuvântat casa, pentru ca cei adormiţi să se trezească bucuroşi, pentru o zi bună şi să nu fie supăraţi dacă au fost deranjaţi de lunga sa vizită. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Zorica lucra la Muzeul Limbii Române, la dicţionar. Postul lui Sextil Puşcariu era ţinut acum de profesorul meu de la catedra de limba română veche, rămas vacant după decesul profesorului Alecu Procopovici. Mă îndoiam că Ştefan Paşca va accepta demisia Zoricăi, preparatoare la dicţionar, cu studii clasice temeinice, foarte utilă pentru lucrările la dicţionar, îndeosebi cele legate de limba greacă. La îndoiala mea Părintele Ioan a replicat că tot ce ţine de Vladimireşti nu cunoaşte obstacol şi ca atare nu va fi nicio problemă cu privire la demisie.

Ne-am prezentat la muzeu şi am aflat că profesorul era acolo. Ne-a primit imediat. Părea mirat că mă vedea însoţită de un călugăr. I l-am prezentat pe părintele Ioan ca venind din partea Zoricăi. Fără cuvinte, părintele i-a întins cererea de demisie scrisă de mâna Zoricăi. Caligrafia sa era inconfundabilă. Profesorul a citit petiţia, s-a ridicat brusc în picioare, a mai parcurs-o odată, cererea (nu era nicio îndoială, scrisă de Zorica). Din cauza handicapului pe care îl avea, scrisul ei era cu totul special şi profesorul îl cunoştea bine. Cred că de mirare pentru el era motivul demisiei. A rămas un minut pe gânduri, apoi fără să spună un cuvânt şi-a deschis stiloul, a aşternut pe cerere „se aprobă” şi a semnat fără niciun comentariu. Părintele Ioan avusese dreptate.

Am mers împreună la gazda Zoricăi, i-am împachetat lucrurile şi, spre uimirea mea, părintele Ioan nu le-a luat cu sine. 

Caterisirea părintelui Ioan m-a durut mai tare decât toate.

Arestarea mea a venit curând după plecarea sa. Nu l-am mai văzut lungă, lungă vreme. În închisoare am aflat despre soarta părintelui Ioan de la persoanele care veneau treptat, treptat să se alăture şirului lung de deţinute politic. Am ştiut ce pelerinaje nesfârşite veneau la Vladimireşti, cum veneau oamenii cu miile ca să-l asculte şi să ceară sfat pentru vremurile din ce în ce mai încrâncenate. Cum au venit apoi vijeliile şi peste mănăstire, caterisirea părintelui, arestările şi condamnarea. Caterisirea m-a durut mai tare decât toate. Oare cum o fi suportat Părintele ura aceasta nedreaptă?

După 1989 l-am căutat pe Leonida Plămădeală, acum mitropolit al Ardealului. De la Înaltul Antonie am aflat că l-a repus în calitatea sa de preot pe părintele Ioan şi că în prezent se află la mănăstirea Plumbuita.

„Doamne, Dumnezeule, ce revedere!...”

L-am rugat pe fratele meu să mă însoţească şi într-o superbă zi de duminică, în plină vară, ne-am prezentat la Sfânta Liturghie, la Plumbuita. Părintele Ioan era acolo, slujea, dar nu era nicio posibilitate de a ajunge până la altar. Era aşa de ticsită biserica, încât nici în genunchi nu aveai cum să stai. În timpul predicii se lăsase o linişte atât de mare încât glasul părintelui se auzea până în pritvor. Fratele a întrebat cine predică şi mai multe voci indignate de ignoranţa lui au răspuns apăsat: „dar e părintele Ioan!!!”. Fratele m-a sfătuit să-l aştept pe treptele bisericii, deoarece mulţimea se strânsese în semicerc în faţa lui, aşteptând să primească o binecuvântare. Sfatul a fost bun. Părintele, cu epitrahilul peste haina călugărească, a ieşit în faţa mulţimii, numai că s-a oprit uluit de îndrăzneala unei femei care l-a oprit în mijlocul treptelor. Nu mai spun cât de indignată era mulţimea. Am văzut că nu mă recunoaşte şi i-am spus dintr-o răsuflare: „sărut mâna, preacuvioase, iertaţi-mi cutezanţa, sunt Pazi Oţel, forsista”. Abia atunci părintele m-a recunoscut şi m-a îmbrăţişat cu atâta putere, că mi-au dat lacrimile. Mi-a învelit capul în sfântul epitrafil şi m-a binecuvântat murmurând mereu: „Doamne, Dumnezeule, ce revedere!... ce revedere!...” apoi s-a adresat mulţimii: „Iertaţi-mă, oameni buni, dar tocmai am îmbrăţişat o soră bună ce pentru mine moartă a fost şi a înviat! Doamne, Dumnezeule, ce întâlnire!”.

În timp ce le vorbea oamenilor, m-am întors şi eu cu faţa către ei şi mi s-a părut că văd deasupra capetelor două siluete tinere: Pazi Oţel şi Silviu Iovan, scăldaţi într-o oră albastră. Erau doi fraţi forsişti ce ne făceau semn de salut cu fluturare de mâini.

Aspazia Oțel Petrescu

- evocare publicată în revista "Veghea"