“Presarati pe-a lor morminte ale laurilor foi…”. Despre chipul eroilor neamului si civilizatia zilelor noastre.

de Irina Nastasiu

În Biserica Ortodoxă Română, sărbătoarea Înălţării Domnului este ziua de pomenire a eroilor neamului românesc. Pomenim azi pe toţi eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român.
Cine mai are, însă, azi nevoie de eroi? Ce reprezintă pentru noi chipul eroilor neamului şi jertfa lor pentru libertatea ţării?… Nişte clişee vechi, de pe vremea când figurile bravilor noştri eroi erau puse în slujba „eroului suprem” al ţării. Decebal, Burebista, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul erau folosiţi în propaganda ateismului comunist, pentru a pune într-o lumină pozitivă prezentul „glorios” şi „împlinirile măreţe” ale partidului.
Dincolo de linia propagandistică urmărită de regimul comunist, curajul, demnitatea, spiritul de sacrificiu al figurilor de seamă ale istoriei noastre animau copiii din România, aceştia găsind în eroii evocaţi în manualele şcolare adevărate modele, demne de urmat în viaţă.
Astăzi, însă, a devenit aproape stânjenitor să vorbim despre eroi. Ni se pare demodat. Prăfuit. Chiar penibil. Generaţia tânără nu mai are azi reperele de odinioară, cele care dădeau un sens existenţei, o identitate, un rost. Sistemul educaţional românesc se confruntă, în ultimii ani, cu probleme tot mai grave. Violenţa, absenteismul, analfabetismul, consumul de stupefiante, vulgaritatea limbajului şi a gesturilor sunt fenomene frecvent întâlnite azi în şcolile din România. Dacă le vorbeşti tinerilor despre eroi sau sacrificiu pentru neatârnarea ţării eşti catalogat drept zevzec sau necivilizat.
Dar ce înseamnă să fii civilizat, în zilele noastre? Înseamnă să fii rupt de tradiţii, ancorat în civilizaţia multiculturală şi multietnică a occidentului, o civilizaţie fără identitate, fără trecut, fără nume, fără istorie. Ruperea de trecutul istoric aduce cu sine uitarea: nemaiştiind de unde ne tragem şi pentru ce pământul acesta este temeluit cu sângele martirilor, vom uita, încet-încet şi că suntem români. Vom rămâne o naţiune la marginea istoriei, cufundată în neant, ca într-un somn de moarte.
Şi cum să nu fie aşa când manualele noastre, care ar trebui să ilustreze în mod corect istoria naţională, consolidând legăturile elevilor cu trecutul patriei lor, abia mai fac referire, ici-acolo, la adevăraţii noştri strămoşi, geto-dacii, dar şi la istoria străveche, la epoca neolitică şi la culturile materiale care fac din pământul României spaţiul primordial al civilizaţiei europene? Distrugerea conexiunii noastre cu antichitatea reprezintă doar o frântură din amplul proces de falsificare a istoriei României, de rupere a românilor de tradiţiile şi de identitatea lor. Uităm obiceiuri şi tradiţii păstrate şi transmise înaintaşilor noştri, de-a lungul secolelor. Uităm că avem o credinţă creştină care ne-a salvat de la pieire de atâtea ori, de-a lungul istoriei. În sfârşit, de-abia ne mai amintim de eroii pe care azi îi comemorăm şi care sunt străbunicii noştri, memoria noastră colectivă, legătura noastră cu trecutul şi puntea noastră către viitor.
Să le aprindem azi o lumânare şi să-i rugăm să ne ierte pentru că nu ştim să le urmăm exemplul, pentru că nu mai înţelegem azi sensul luptei şi jertfel lor, renunţând atât de uşor la dragostea de patrie, ca la o haină învechită.
O poezie găsită în timpul Primului Război Mondial, în raniţa unui soldat român, mort în toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţii de Curbură, ilustrează fără egal patriotismul românilor de altădată. Poate că aceste versuri vor trezi şi în noi dragostea de ţară şi credinţa în Dumnezeu, care au însufleţit miile de ostaşi români căzuţi la datorie pentru propăşirea neamului românesc. Să înţelegem din jertfa lor, a bunilor şi străbunilor noştri, că lupta pentru unitate şi neatârnare trebuie dusă până la capăt, chiar cu preţul sacrificiului suprem.

NU PLÂNGE, MAICĂ ROMÂNIE!

Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neîmpărtăşit!
Un glonţ pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit….

Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Şi din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noştri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o ştim!

Nu plânge, Maică Românie!
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă şi pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!

Sursa:

Doxologia