Cine mai moare azi pentru Hristos?

Vedem cum sunt persecutaţi fraţii noştri creştini din ţările musulmane, însă noi, cei care ne bucurăm azi de libertate şi ne putem manifesta credinţa fără oprelişti, preţuim oare acest dar al libertăţii, aşa cum s-ar cuveni? În timp ce pe alte meleaguri curge sângele martirilor creştini care nu pregetă să-L mărturisească pe Hristos, chiar cu preţul vieţii, noi, românii majoritar ortodocşi, suntem la un pas de legalizarea căsătoriilor între homosexuali şi închidem ochii şi urechile atunci când Biserica noastră este atacată din toate direcţiile.

Milioane de creştini sunt azi persecutaţi, torturaţi şi martirizaţi în multe ţări ale lumii. În Coreea de Nord, spre exemplu, creştinii care deţin o Biblie riscă pedeapsa capitală sau deportarea într-un lagăr de muncă. La fel stau lucrurile în Iran, Irak, Arabia Saudită sau Uzbekistan. Auzim ce li se întâmplă şi creştinilor din Siria sau Egipt. Preoţi decapitaţi, biserici arse, crime de o cruzime nemaiîntâlnită, creştini ucişi în masă. Islamiştii din Egipt au ars zilele trecute zeci de biserici ale creştinilor copţi (denumire dată creştinilor egipteni), acuzaţi că ar fi orchestrat căderea regimului Frăţiei Musulmane.

De asemenea, Patriarhia Antiohiei semnala, astă primăvară, că sute de creştini ortodocşi au fost ucişi în Siria, peste 150.000 au fost alungaţi din casele lor, iar bisericile au suferit pagube incalculabile. Totodată, mai mulţi creştini, între care doi ierarhi, au fost răpiţi. ''Este vorba de acţiuni coordonate pentru lichidarea populaţiei creştine din Siria, Egipt, Irak, Liban, Orientul Mijlociu'', sublinia, la sfârşitul lunii iulie, Joseph Hakim, preşedintele Uniunii Internaţionale a Creştinilor.

Vedem cum sunt persecutaţi fraţii noştri creştini din ţările musulmane, însă noi, cei care ne bucurăm azi de libertate şi ne putem manifesta credinţa fără oprelişti, preţuim oare acest dar al libertăţii, aşa cum s-ar cuveni? În timp ce pe alte meleaguri curge sângele martirilor creştini care nu pregetă să-L mărturisească pe Hristos, chiar cu preţul vieţii, noi, românii majoritar ortodocşi, suntem la un pas de legalizarea căsătoriilor între homosexuali şi închidem ochii şi urechile atunci când Biserica noastră este atacată din toate direcţiile.
Iată, spre exemplu, declaraţiile foarte mediatizate ale scriitorului homosexual american Kevin Sessums, prezent în România în perioada 3 – 8 iunie, în cadrul „Săptămânii diversităţii”:

“Eu cred că totul se leagă într-un fel, nu există coincidenţe. Ca scriitor, sunt convins că totul înseamnă ceva. I-am vorbit prietenului meu Hugh Chapman despre asta şi el mi-a zis: <<să ştii că de fapt vrei să faci sex cu un înger>>. Şi de fapt despre asta e a doua mea carte: cum să combini partea sfântă a îngerului cu dorinţa carnală. În carte înţeleg că, de fapt, singura mea şansă de a mă vindeca de dependenţa de droguri este să nu fac sex cu îngerul, ci să-l iubesc pe Lucifer. Că Lucifer nu e o entitate rea, că trebuie să îmbrăţişez întunecimea pentru a deveni o persoană întreagă, şi nu să o resping. Şi mă gândeam la Lucifer în faţa Ateneului Român, unde e o statuie a lui Eminescu, şi mă întrebam dacă e o femeie sau un bărbat, că arată foarte bine, şi în timp ce mă gândeam la asta am observat că e Eminescu, poetul vostru naţional. Şi capodopera lui îl include pe Lucifer. Şi m-am gândit că m-a adus Dumnezeu în România, dar de fapt Lucifer m-a adus.”

“Credeţi în Dumnezeu?

Cred în mai mulţi Dumnezei. Mă rog în fiecare noapte la Dumnezeu, apoi mă rog la Ganesha, Pravati, la Krishna şi Vishnu, mă rog la toate entităţile pentru că eu cred că toţi sunt parte a lui Dumnezeu. Şi cred, de asemenea, că am fost creat după imaginea Lui Dumnezeu şi dacă am fost creat după imaginea Lui înseamnă că există o parte a Domnului care este gay. Asta cred.”

Cum putem tolera, mediatiza şi promova pe aceşti hulitori de Dumnezeu, luând în braţe principiul diversităţii? Ce se vrea, de fapt, prin aducerea în prim-plan a acestor „celebrităţi” care nu urmăresc decât să lovească în fiinţa noastră naţională şi în Biserică?  De ce tăcem, când ar fi trebuit demult să ne opunem categoric tuturor acestor atacuri? Chiar în această clipă, undeva în lume, fratele meu creştin este împuşcat sau decapitat, pentru că nu se leapădă de Hristos. Iar eu, care mă declar creştin-ortodox, pactizez, prin tăcere şi indiferenţă, cu urâtorii de Dumnezeu, lepădându-mă de credinţa mea creştină! Mă mai fac vinovat de complicitate şi prin vizionarea show-urile televizate care promovează făţiş homosexualitatea sau prin asimilarea pasivă a unor ştiri, reportaje sau interviuri care fac din sodomiţi nişte eroi şi din cei care-i condamnă – nişte monştri! Nu mă dezic în niciun fel de cei care scuipă obrazul ţării mele, ba dimpotrivă, prin atitudinea mea susţin o presă coruptă şi vândută intereselor străine! Nu mă dau în lături să-mi înscriu copilul la un liceu în care se face propagandă homosexuală, prin organizarea de parade gay pe holurile instituţiei sau prin participarea obligatorie a elevilor la activităţi de promovare a sodomiei! Nu mă deranjează faptul că viitoarea Constituţie recunoaşte căsătoria între persoanele de acelaşi sex şi nici faptul că homosexualii vor înfia copiii neamului românesc şi îi vor perverti, potrivit modului lor stricat de a vieţui!

Nimic din toate acestea nu ne deranjează. Pe tăcerea noastră se clădeşte însă un viitor sumbru, pentru noi şi pentru copiii noştri. Iar pedeapsa pe care Domnul a dat-o celor două cetăţi desfrânate, Sodoma şi Gomora, o ştim cu toţii. Căci Dumnezeu nu le-a mai suportat şi cu foc le-a nimicit!

„Dumnezeu va îngădui această urgie dacă noi nu ne vom pocăi, dacă nu ne vom îndrepta copiii spre Biserică. Înainte, când mergea mama cu fiii ei într-un oraş căuta mai întâi biserica, să intre, să se închine, acum caută mai întâi cinematograful, nu mai au nevoie de biserică.  Această vie, numită România, pe care Dumnezeu ne-a dat-o din moşi strămoşi spre a o curăţa de uscăturile patimilor şi a o înălţa spre înviere, poate să ne-o ia şi să o dea altor lucrători, dacă noi ne vom lenevi şi nu vom dovedi că putem fi lucrătorii cei buni care să aducă roada cea bună. Istoria ne-o construim cu mâinile noastre. Avem conducători la cârma ţării după cum ne sunt şi sufletele noastre…” (Părintele Iustin Pârvu)

Autor:Irina Nastasiu
Sursa: Doxologia

“Presarati pe-a lor morminte ale laurilor foi…”. Despre chipul eroilor neamului si civilizatia zilelor noastre.

de Irina Nastasiu

În Biserica Ortodoxă Română, sărbătoarea Înălţării Domnului este ziua de pomenire a eroilor neamului românesc. Pomenim azi pe toţi eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român.
Cine mai are, însă, azi nevoie de eroi? Ce reprezintă pentru noi chipul eroilor neamului şi jertfa lor pentru libertatea ţării?… Nişte clişee vechi, de pe vremea când figurile bravilor noştri eroi erau puse în slujba „eroului suprem” al ţării. Decebal, Burebista, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul erau folosiţi în propaganda ateismului comunist, pentru a pune într-o lumină pozitivă prezentul „glorios” şi „împlinirile măreţe” ale partidului.
Dincolo de linia propagandistică urmărită de regimul comunist, curajul, demnitatea, spiritul de sacrificiu al figurilor de seamă ale istoriei noastre animau copiii din România, aceştia găsind în eroii evocaţi în manualele şcolare adevărate modele, demne de urmat în viaţă.
Astăzi, însă, a devenit aproape stânjenitor să vorbim despre eroi. Ni se pare demodat. Prăfuit. Chiar penibil. Generaţia tânără nu mai are azi reperele de odinioară, cele care dădeau un sens existenţei, o identitate, un rost. Sistemul educaţional românesc se confruntă, în ultimii ani, cu probleme tot mai grave. Violenţa, absenteismul, analfabetismul, consumul de stupefiante, vulgaritatea limbajului şi a gesturilor sunt fenomene frecvent întâlnite azi în şcolile din România. Dacă le vorbeşti tinerilor despre eroi sau sacrificiu pentru neatârnarea ţării eşti catalogat drept zevzec sau necivilizat.
Dar ce înseamnă să fii civilizat, în zilele noastre? Înseamnă să fii rupt de tradiţii, ancorat în civilizaţia multiculturală şi multietnică a occidentului, o civilizaţie fără identitate, fără trecut, fără nume, fără istorie. Ruperea de trecutul istoric aduce cu sine uitarea: nemaiştiind de unde ne tragem şi pentru ce pământul acesta este temeluit cu sângele martirilor, vom uita, încet-încet şi că suntem români. Vom rămâne o naţiune la marginea istoriei, cufundată în neant, ca într-un somn de moarte.
Şi cum să nu fie aşa când manualele noastre, care ar trebui să ilustreze în mod corect istoria naţională, consolidând legăturile elevilor cu trecutul patriei lor, abia mai fac referire, ici-acolo, la adevăraţii noştri strămoşi, geto-dacii, dar şi la istoria străveche, la epoca neolitică şi la culturile materiale care fac din pământul României spaţiul primordial al civilizaţiei europene? Distrugerea conexiunii noastre cu antichitatea reprezintă doar o frântură din amplul proces de falsificare a istoriei României, de rupere a românilor de tradiţiile şi de identitatea lor. Uităm obiceiuri şi tradiţii păstrate şi transmise înaintaşilor noştri, de-a lungul secolelor. Uităm că avem o credinţă creştină care ne-a salvat de la pieire de atâtea ori, de-a lungul istoriei. În sfârşit, de-abia ne mai amintim de eroii pe care azi îi comemorăm şi care sunt străbunicii noştri, memoria noastră colectivă, legătura noastră cu trecutul şi puntea noastră către viitor.
Să le aprindem azi o lumânare şi să-i rugăm să ne ierte pentru că nu ştim să le urmăm exemplul, pentru că nu mai înţelegem azi sensul luptei şi jertfel lor, renunţând atât de uşor la dragostea de patrie, ca la o haină învechită.
O poezie găsită în timpul Primului Război Mondial, în raniţa unui soldat român, mort în toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţii de Curbură, ilustrează fără egal patriotismul românilor de altădată. Poate că aceste versuri vor trezi şi în noi dragostea de ţară şi credinţa în Dumnezeu, care au însufleţit miile de ostaşi români căzuţi la datorie pentru propăşirea neamului românesc. Să înţelegem din jertfa lor, a bunilor şi străbunilor noştri, că lupta pentru unitate şi neatârnare trebuie dusă până la capăt, chiar cu preţul sacrificiului suprem.

NU PLÂNGE, MAICĂ ROMÂNIE!

Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neîmpărtăşit!
Un glonţ pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit….

Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Şi din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noştri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o ştim!

Nu plânge, Maică Românie!
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă şi pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!

Sursa:

Doxologia