Cu
Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat,
în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai
vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de
cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre
acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să
nu iasă în evidenţă cu ceva, se purta ca cel mai neînsemnat om…
Vreau
să povestesc ce s-a întâmplat în 30 ianuarie 1962, ziua Sfinţilor Trei Ierarhi,
Vasile, Grigorie şi Ioan. O dimineaţă ceţoasă şi rece – o ceaţă şi o umiditate
care pătrundea în tot corpul. Eram îmbrăcaţi în uniforma vărgată specifică
deţinuţilor, adică numai o haină, o cămaşă ruptă pe care o purtam fie că era o
căldură de 40 de grade, fie că era frig de -30 de grade.
Era mijlocul iernii, ger cumplit.
Autorităţile erau foarte ameninţătoare în acea dimineaţă când am ieşit în
coloană către locul de muncă. Niciodată nu i-am văzut călare, dar atunci toţi
gardienii erau înarmaţi cu pistoale şi pe cai.
Spre surprinderea noastră, cu mai
puţin de 200 de metri înainte de a ajunge unde tăiam de obicei stuf pentru
Germania, ei ne-au orientat într-o altă direcţie. Acolo se forma un lac de
aproximativ 4-5 hectare
şi în centrul acestui lac creştea un mănunchi de stuf, un mănunchi frumos, dens
şi numeros. Şi, dragii mei, cum am ajuns acolo, fiecăruia dintre noi i s-a
ordonat să intre în lac şi să aducă două mănunchiuri de stuf. Îmi amintesc că
am întrebat: “Domnule, cum putem să intrăm direct în apă?! Nu suntem capabili
să tăiem stuful acolo!”. Noi de obicei mergeam pe gheaţă şi tăiam – acesta era
modul în care muncisem până atunci. „Dacă vreunul dintre voi stă la discuţii şi
nu intraţi toţi în apă, vă împuşcăm pe loc!”. Dar Părintele Ilie a avut un
cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs
puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi
Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Şi am intrat şi aşa am salvat
situaţia, căci pericolul era mare.
Întâi am intrat până la glezne,
apoi până la genunchi, apoi până la talie şi aşa am ajuns la locul unde trebuia
să tăiem. Frigul a pătruns în corpuri. Toţi ne-am gândit la cei patruzeci de
mucenici din lacul Sevastiei. E bine, ne gândeam, vom fi victorioşi!
Fiecare din noi şi-a făcut
balotul şi s-a întors. Dar n-a fost de ajuns, ei
voiau altul. Şi au început să apese pe trăgaci, ca să ne intimideze. Ne-am dus,
am făcut alt balot şi apoi altul. Era aproximativ 12.30 când am terminat al
treilea balot. Lucrul important este că atunci când ne-am întors cu al treilea
mănunchi, soarele a ieşit, a luminat şi a încălzit la peste 25 de grade. A
fost o minune care ne-a adus cea mai mare bucurie. Şi atunci am spus că
Părintele Lăcătuşu este un om deosebit. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie
nici un bolnav, nici un internat, n-a fost nimic. Şi aceasta datorită
rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…
Gardienii erau amărâţi,
ne-au lăsat acolo. Căldura devenea din ce în ce mai puternică. Ne-am stors
hainele, ne-am spălat şi ne-am uscat pe drumul de întoarcere în lagăr.
Am plecat de acolo cu emoţia că
Dumnezeu, pentru neputinţa noastră de a mai îndura, săvârşise o minune.
Credeţi că aceşti ticăloşi au
spus ceva? Când au văzut că după două-trei zile nici unul dintre noi nu se
îmbolnăveşte, au gândit cu siguranţă, uluiţi fiind, că „aceşti bandiţi sunt
într-adevăr ticăloşi: chiar şi Dumnezeu este cu ei!…”.
din Viaţa şi învăţăturile unui
mărturisitor - Pr. Iustin Pârvu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu