- Rostiţi un Cuvânt despre rostul suferinţei în temniţă, acum că am ilustrat cât m-am priceput nenorocirea abătută asupra unora dintre clerici - desigur, cei mai buni. Totul este atât de absurd în contrastul dintre aspiraţia lor la o viaţă în puritate şi nevolnicia la care i-a condamnat ateismul izbânditor... Simt că nici eu nu mai înţeleg nimic din aceste destine la care am meditat atâta timp...
Venerabilul Profesor, cu chipul asemănător aceluia al
Sfântului Nicolae, datorită bărbii scurte albe şi marii bunătăţi
înscrisă pe el, îmi dezleagă misterul smeririi ne- cesare a tuturor
celor din lotul lor:
- În afară
de regretul pentru suferinţele familiei mele - revine Sfinţia Sa la
durerea sa cea mai de seamă - nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa
atâtor fraţi români, pentru a fi dovedit că şi dintre preoţi au fost
unii, au fost destui care au împărtăşit durerea poporului nostru.
Îi revăd pe rând pe toţi cei pomeniţi în această revărsare a memoriei surprinsă de creion până aici.
-
Acolo, în temniţă, am meditat mult la suferinţă, iar aceste reflecţii
se oglindesc şi în scrisul meu de după aceea. Nu am lăsat nici o clipă
să treacă fără o vorbă adresată oamenilor despre Credinţă; Sărbători;
Evanghelie; Crucea lui Hristos, ce te poate înnobila. Cred că a fost
bine că m-am aflat şi eu printre ei. Majoritatea celor care au fost
deţinuţi şi chinuiţi prin închisori a crescut şi s-a înnobilat prin Ea,
prin Cruce.
Vorbitorul rămâne o clipă adâncit în tăcere. Apoi:
-
Adeseori mă-ntreb ce cruzime sălbatică a putut lucra în reprezentanţii
sistemului comunist, de au aruncat în suferinţă atâtea zeci şi sute de
mii de oameni fără nici o vină, pe ei şi cu familiile lor. Ce umanitate
mai poate pretinde că reprezintă acest sistem? A fost cea mai eclatantă
dovadă despre răutatea fără margini la care poate ajunge un sistem
lipsit de credinţa în Dumnezeu.
În loc să răbufnească, glasul său s-a interiorizat, este mai vibrat.
-
Aceasta trebuie să învăţăm astăzi. Aceasta e concluzia noastră. Să
părăsim necredinţa - cel mai îngrozitor izvor al răului, al neînfricatei
răutăţi ce şi-o pot face oamenii prin lipsa de credinţă. Ar trebui ca
ziarele noastre să accentueze mai mult această consecinţă majoră pe care
ne-a adus-o eliberarea de regimul comunist. Din păcate, găsesc prea
puţin accentuată, în gazetele noastre, valoarea credinţei pentru armonia
dintre oameni. La alte popoare toată disidenţa avea şi are drept temei
fundamental afirmarea credinţei. De ce n-am văzut aceasta şi nu o vedem
şi la noi? Nu este aceasta o piedică în calea refacerii unităţii şi
puterii noastre, ca neam?
Părintele Profesor Academician Dumitru Stăniloae îşi cercetează cugetul câteva momente şi adaugă liniştit:
- Acesta e Cuvântul meu.
- fragment din volumul lui Mihai Rădulescu - RUGUL APRINS DE LA MÂNĂSTIREA ANTIM LA AIUD
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu