Nu se
poate vorbi numai despre Maica Domnului.
Ea e prevăzută de Providenţă îndată după caderea omului.
Deci pomenirea Ei pune din plin problema refacerii omului.
Primul om refăcut, e Iisus, Fiul Ei, şi toţi ucenicii lui Iisus, deci Ea e şi Maica Bisericii. A fost instituită, chiar de Iisus, când era pe cruce, ca maică a creştinătăţii, când i-a dat pe Ioan de fiu şi lui Ioan i-a dat-o pe Ea de maică.
Dacă viaţa noastră s-ar reduce numai la viaţa aceasta, cea între leagăn şi mormânt, toată zdroaba vieţii ar fi fără sens. Dar viaţa noastră nu e numai atâta.
Ştim de la Iisus, că vom purta şi chipul pe care ni l-a arătat El, schimbându-Se la faţă. Aceasta încă, când Se va naşte în noi Iisus, aşa cum S-a născut în sfânta Fecioară.
Prin asceză şi iubire sufletul nostru trebuie să ajungă la curăţia sufletului fecioară, în care se va naşte chipul nostru veşnic.
Nu e prin urmare numai o urmare a Domnului, o „imitatio Christi”, ci şi o urmare a Maicii Domnului. Iar Maica Domnului n-a fost scutită de niciuna din durerile omeneşti. De mică a cunoscut refugiul şi prigoana lui Irod. Sabia durerilor a fost profeţită pentru sufletul Ei.
Ea e modelul desăvârşit de curăţie şi iubire, duse până la jerfă: dovadă, că puţini erau până sub crucea Răstignitului, şi printre cei puţini, era Maica Domnului.
Tot aşa, pe lângă orice răstignit al vieţii acesteia, puţini mai rămân pentru el către Dumnezeu, şi printre cei puţini, e Maica Domnului. – Căci, spre a ajunge la refacerea noastră, trebuie să trecem prin multe răstigniri, şi avem trebuinţă de o inimă de mamă pentru noi către Dumnezeu.
Dumnezeu ne părăseşte uneori; sfinţii nu sunt ascultaţi, dar iubirea de mamă întoarce asprimea Dreptăţii lui Dumnezeu din nou în iubire.>>
Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, „Cuvinte vii”, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 121-122.
Ea e prevăzută de Providenţă îndată după caderea omului.
Deci pomenirea Ei pune din plin problema refacerii omului.
Primul om refăcut, e Iisus, Fiul Ei, şi toţi ucenicii lui Iisus, deci Ea e şi Maica Bisericii. A fost instituită, chiar de Iisus, când era pe cruce, ca maică a creştinătăţii, când i-a dat pe Ioan de fiu şi lui Ioan i-a dat-o pe Ea de maică.
Dacă viaţa noastră s-ar reduce numai la viaţa aceasta, cea între leagăn şi mormânt, toată zdroaba vieţii ar fi fără sens. Dar viaţa noastră nu e numai atâta.
Ştim de la Iisus, că vom purta şi chipul pe care ni l-a arătat El, schimbându-Se la faţă. Aceasta încă, când Se va naşte în noi Iisus, aşa cum S-a născut în sfânta Fecioară.
Prin asceză şi iubire sufletul nostru trebuie să ajungă la curăţia sufletului fecioară, în care se va naşte chipul nostru veşnic.
Nu e prin urmare numai o urmare a Domnului, o „imitatio Christi”, ci şi o urmare a Maicii Domnului. Iar Maica Domnului n-a fost scutită de niciuna din durerile omeneşti. De mică a cunoscut refugiul şi prigoana lui Irod. Sabia durerilor a fost profeţită pentru sufletul Ei.
Ea e modelul desăvârşit de curăţie şi iubire, duse până la jerfă: dovadă, că puţini erau până sub crucea Răstignitului, şi printre cei puţini, era Maica Domnului.
Tot aşa, pe lângă orice răstignit al vieţii acesteia, puţini mai rămân pentru el către Dumnezeu, şi printre cei puţini, e Maica Domnului. – Căci, spre a ajunge la refacerea noastră, trebuie să trecem prin multe răstigniri, şi avem trebuinţă de o inimă de mamă pentru noi către Dumnezeu.
Dumnezeu ne părăseşte uneori; sfinţii nu sunt ascultaţi, dar iubirea de mamă întoarce asprimea Dreptăţii lui Dumnezeu din nou în iubire.>>
Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, „Cuvinte vii”, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 121-122.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu