[...] Lupta
noastră se duce în fiecare zi şi în fiecare ceas. Dacă faci reproşuri
fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea. Dacă ai
căzut în slava deşartă sau te înalţi deasupra fratelui, ai pierdut
harul. Dacă-ţi vine un gînd desfrînat şi nu-l depărtezi de îndată,
sufletul tău pierde iubirea lui Dumnezeu şi îndrăzneala în rugăciune.
Dacă iubeşti puterea sau banii, nu vei cunoaşte niciodată iubirea lui
Dumnezeu. Dacă-ţi împlineşti voia proprie, eşti biruit de vrăjmaşul şi
urîtul intră în sufletul tău. Dacă urăşti pe fratele tău, înseamnă că ai
căzut din Dumnezeu şi un duh rău a pus stăpînire pe tine. Dar dacă faci
bine fratelui, atunci vei afla odihna conştiinţei. Dacă-ţi tai voia
proprie, vei izgoni pe vrăjmaşi şi vei dobîndi pace în sufletul tău.
Dacă ierţi fratelui tău ocările şi iubeşti pe vrăjmaşi, atunci
dobîndeşti iertarea păcatelor tale şi Domnul îţi va da să cunoşti
iubirea Duhului Sfînt. Iar cînd te smereşti întru totul, atunci afli
odihna desăvîrşită în Dumnezeu.
Cînd
sufletul e smerit şi Duhul lui Dumnezeu este în el, atunci omul este
fericit cu duhul în iubirea lui Dumnezeu. Cînd simte mila Domnului,
sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pămînt, ci
doreşte să fie pururea smerit înaintea lui Dumnezeu şi să iubească pe
fratele. Dar dacă sufletul cade în slava deşartă, sărbătoarea lui ia
sfîrşit, pentru că harul părăseşte sufletul, şi de acum el nu se mai
poate ruga curat, ci gînduri rele vin şi frămîntă sufletul.[...]
Nu vă voi
ascunde pentru ce dă Domnul harul Său. Nu vreau să scriu mult, ci vă rog
numai aceasta: iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi vedea atunci mila
Domnului. Să iubim pe fratele şi ne va iubi pe noi Domnul. Nu gîndi,
suflete, că Domnul te iubeşte, dacă te uiţi la cineva cu duşmănie. O,
nu. Mai degrabă te iubesc demonii, pentru că te-ai făcut slujitorul lor;
dar nu întîrzia, pocăieşte-te şi cere de la Domnul puterea de a iubi pe
fratele, şi vei vedea atunci pace în sufletul tău.
Din toate puterile cereţi
de la Domnul smerenie şi iubire frăţească, fiindcă pentru iubirea de
frate Domnul dă harul Său. Încearcă cu tine însuţi: într-o zi cere de la
Dumnezeu iubirea de frate şi într-alta trăieşte fără iubire, şi atunci
vei vedea deosebirea. Roadele duhovniceşti ale iubirii sînt vădite: pace
şi bucurie în suflet, şi toţi oamenii vor fi pentru tine neamuri şi
rude dragi şi vei vărsa lacrimi din belşug pentru aproapele şi pentru
toată suflarea şi făptura.
Adeseori, pentru un
singur cuvînt bun sufletul simte în el o schimbare binefăcătoare; şi,
dimpotrivă, pentru o singură privire duşmănoasă se pierde harul şi
iubirea lui Dumnezeu. Atunci însă căieşte-te degrabă ca pacea lui
Dumnezeu să se întoarcă în sufletul tău. Fericit sufletul care iubeşte
pe Domnul şi care a fost învăţat de El smerenia. Domnul iubeşte sufletul
smerit care nădăjduieşte cu tărie în Dumnezeu. În fiecare secundă simte
mila Lui, astfel încît, chiar dacă vorbeşte cu oameni, el este absorbit
în Domnul Cel iubit şi, din îndelungata sa luptă cu vrăjmaşii, sufletul
îndrăgeşte înainte de toate smerenia şi nu lasă pe vrăjmaşi să ia de la
el iubirea de fraţi. Dacă vom iubi din toate puterile pe fratele şi ne
vom smeri sufletul nostru, biruinţa va fi a noastră, pentru că Domnul dă
harul Său mai cu seamă pentru iubirea de frate. [...]
Un monah
lipsit de experienţă suferea din partea demonilor şi, cînd îl năpădeau,
el fugea de ei, dar ei îl urmăreau. Dacă ţi se întîmplă şi ţie ceva
asemănător, nu te înspăimînta şi nu fugi, ci stai cu bărbăţie,
smereşte-te şi zi: „Doamne, miluieşte-mă, că sînt un mare păcătos” şi
demonii pier; dar dacă vei fugi în chip laş, ei te vor goni în
prăpastie. Adu-ţi aminte că în ceasul cînd te năpădesc demonii, se uită
la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nădejdea în El. Chiar dacă îl
vezi limpede pe satan şi el te va arde cu focul lui şi vrea să
înrobească mintea ta, nu te teme, ci nădăjduieşte cu tărie în Domnul şi
spune: „Sînt mai rău decît toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.
Nu te
speria nici dacă simţi că un duh rău lucrează înăuntrul tău, ci
mărturiseşte-te sincer şi cere din toată inima de la Domnul un duh
umilit (Psalmi 50, 18) şi negreşit Domnul ţi-l va da, şi atunci, pe
măsura smereniei tale, vei simţi întru tine harul; şi cînd sufletul tău
se va smeri cu totul, atunci vei găsi odihnă desăvîrşită. Aşa este
războiul pe care îl duce omul toată viaţa. Sufletul care a cunoscut pe
Domnul prin Duhul Sfînt şi cade în înşelare să nu se înfricoşeze, ci,
aducîndu-şi aminte de iubirea lui Dumnezeu şi ştiind că lupta cu
vrăjmaşii e îngăduită din pricina mîndriei şi a slavei deşarte, să se
smerească şi să ceară de la Domnul să-l tămăduiască şi Domnul va tămădui
sufletul uneori degrabă, alteori încet, puţin cîte puţin. Ascultătorul
care crede duhovnicului său şi nu crede sieşi se va tămădui degrabă de
orice vătămare pe care i-au pricinuit-o vrăjmaşii, dar cel neascultător
nu se va îndrepta. [...]
Cine poate înţelege
Raiul? Îl poate înţelege în parte cine poartă în el pe Sfîntul Duh,
pentru că Raiul este Împărăţia Duhului Sfînt şi Duhul Sfînt în cer şi pe
pămînt este Acelaşi. Gîndeam în mine însumi: „Sînt un ticălos şi
vrednic de toate pedepsele”, dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe
Duhul Sfînt. Duhul Sfînt e mai dulce decît tot ce e pămîntesc. Este
hrana cerească, e bucuria sufletului.
Dacă vrei să ai în chip
simţit harul Duhului Sfînt, smereşte-te ca Sfinţii Părinţi. Pimen cel
Mare a zis ucenicilor lui: „Credeţi-mă, copiii mei, unde e satana, acolo
voi fi şi eu.” Un curelar din Alexandria gîndea: „Toţi se vor mîntui,
eu singur voi pieri” şi Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare că n-a
ajuns încă la măsura curelarului aceluia. Părinţii au dus o luptă
încrîncenată cu demonii şi s-au obişnuit să gîndească smerit despre ei
înşişi, şi pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul. Domnul mi-a dat să
înţeleg puterea acestor cuvinte. Şi cînd ţin mintea mea în iad, sufletul
meu are odihnă, dar cînd uit de aceasta, atunci îmi vin gînduri care nu
plac lui Dumnezeu.
Gîndeam:
„Sînt pămînt, şi încă pămînt păcătos.” Dar Domnul mi-a arătat mila Sa şi
mi-a dat din belşug harul Său şi se bucură duhul meu pentru că, deşi
sînt un ticălos, Domnul mă iubeşte şi de aceea sufletul meu e atras spre
El în chip nesăturat, iar cînd îl voi întîlni, voi zice sufletului meu :
Uită-te la El, nu-L pierde, să nu ţi se întîmple ceva mai rău (Ioan 5,
14), pentru că sufletul îndură mari chinuri atunci cînd pierde harul
Duhului Sfînt.
Credeţi-mă,
scriu înaintea feţei Domnului, pe Care sufletul meu îl cunoaşte. Pentru
a păstra harul, trebuie să ne smerim pururea. Iată, Domnul smereşte cu
milostivire pe cei care-i slujesc Lui. Antonie cel Mare credea că în
pustie el era mai bătrîn şi mai desăvîrşit decît toţi, dar Domnul l-a
îndreptat spre Pavel Tebeul şi Antonie a văzut pe cel ce era mai bătrîn
şi mai desăvîrşit decît el. Cuviosul Zosima credea că era monah din
copilărie şi că nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de
Maria Egipteanca şi a văzut că era departe de a fi ajuns la măsura ei.
Sfîntul Tihon din Zadonsk a fost smerit de un nebun întru Hristos, care
i-a dat o palmă şi i-a zis: „Nu te trufi cu înţelepciunea!” Astfel,
Domnul Cel Milostiv smereşte pe Sfinţi, ca ei să rămînă smeriţi pînă la
sfîrşit. Cu atît mai mult trebuie să ne smerim noi. De aceea, ziua şi
noaptea cer şi eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu
însetează să o dobîndească, pentru că este darul cel mai înalt al
Duhului Sfînt. În smerenia lui Hristos e şi iubire, şi pace, şi
blîndeţe, şi înfrînare, şi ascultare, şi îndelungă-răbdare, şi toate
virtuţile sînt cuprinse în ea.[...]
Cît trăim pe pămînt
trebuie să ne învăţăm să ducem război cu vrăjmaşii. Lucrul cel mai
chinuitor decît toate este să ne omorîm trupul pentru Dumnezeu şi să ne
biruim iubirea de sine. Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie să ne
smerim totdeauna. Aceasta este o mare ştiinţa, pe care ne-o însuşim
degrabă. Trebuie să ne socotim mai răi decît toţi şi să ne osîndim la
iad. Prin aceasta sufletul se smereşte şi cîştigă plînsul pocăinţei din
care se naşte bucuria. Este bine să ne obişnuim sufletul să gîndească:
în focul iadului voi arde. Dar, vai, puţini înţeleg aceasta. Mulţi cad
în deznădejde şi merg spre pierzanie. Sufletele lor se sălbăticesc şi nu
mai vor nici să se roage, nici să citească, nici chiar să se mai
gîndească la Dumnezeu.
Trebuie să ne osîndim pe
noi înşine în sufletul nostru, dar să nu deznădăjduim de mila şi iubirea
lui Dumnezeu. Trebuie să dobîndim duh umilit şi înfrînt şi atunci vor
pieri toate gîndurile şi mintea se va curaţi. Dar înainte de aceasta
trebuie să ne cunoaştem măsura, ca să nu ne chinuim fără folos sufletul.
Învaţă să te cunoşti pe tine însuţi şi să dai sufletului nevoinţă
(asceză) după puterile lui. [...]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu