Sfantul Siluan Athonitul - rugaciunea pentru lume

In masura in care cresteau cercetarile harului ca putere si durata, crestea in sufletul lui Siluan multamita fata de Dumnezeu:

«0, Doamne, cum Iti voi multami pentru aceasta noua si nemarturisita mila: nepriceputului si pacatosului ii deschizi tainele Tale. Lumea piere in ferecaturile deznadejdii, iar mie, celui de pe urma si mai rau decat toti imi descoperi vecinica viata. Doamne, nu rabd ca doar mie... da lumii intregi a te cunoaste».

Treptat in rugaciunea sa incepe a se infiripa durerea pentru lumea ce nu stie pe Dumnezeu. «A te ruga pentru lume este a-ti varsa sangele», zicea Staretul, invatat fiind de Duhul Sfant intru dragostea lui Hristos.

Dragostea lui Hristos este o fericire cu nimic asemanatoare in aceasta lume, si in acelasi timp dragostea aceasta este o suferinta mai mare decat toate suferintele.

A iubi cu dragostea lui Hristos inseamna a bea paharul Lui, pahar de care insusi Omul-Hristos s'a rugat Tatalui sa «treaca».

Prin rugaciunea curata a mintii nevoitorul invata marile taine ale duhului. Pogorandu-se cu mintea in inima, la inceput chiar in aceasta inima trupeasca,  el incepe sa patrunda in acele taine ale ei care de acum nici nu mai sunt trup. Isi afla inima adanca, duhovniceasca, metafizica, si in ea vede ca fiintarea intregii omeniri nu ii este ceva strain, exterior, ci este nedespartit legata de propria sa fiintare.

«Fratele nostru este viata noastra», spunea Staretul.

Prin dragostea lui Hristos toti oamenii sunt intelesi ca parte nedespartita a propriei noastre fiintari. Porunca de a iubi pe aproapele ca insusi pe sine, el incepe a o intelege nu ca pe o norma etica: in cuvantul ca, el vede o indrumare nu catre masura iubirii, ci catre partasia ontologica a fiintarii.

«Tatal nu judeca pre nimenea, ci toata judecata au dat Fiului... caci Fiul omului este» (Io. 5: 22, 27). Acest Fiu al omului, Marele Judecator al lumii, va zice ca «unul din acesti mai mici» este El Insusj: cu alte cuvinte, viata fiecarui om si-o insuseste ca fiind a Sa, o cuprinde in propria Sa fiintare. Fiul omului a luat asupra-si intreaga omenire, «intreg Adamul», si a suferit pentru intreg Adamul. Apostolul Pavel spune ca si noi trebuie sa avem acelasi chip al_gandirii si al simtamintelor, aceeasi randuiala a vietii care este si in Hristos (vezi Flps. 2: 5).

Duhul Sfant, invatand pe Siluan dragostea lui Hristos, i-a dat adevarat a trai acea dragoste, a lua asupra-si viata intregii ome­niri. O astfel de rugaciune de o incordare fara seaman, cu adanc plans pentru intreaga lume, l-a inrudit si legat cu legaturi puternice cu intreg Adamul. Pentru el, care isi traise invierea sufletului, devenise firesc a socoti pe fiecare om ca pe vecinicul sau frate. In viata pamanteasca exista o anume ordine ierarhica, dar in vecinicie toti santem una; astfel, fiecare dintre noi trebuie sa se ingrijeasca nu numai de sine, ci si de aceasta atot-unime.

Dupa experienta suferintelor iadului, dupa invatatura lui Dumnezeu: «Tine-ti mintea in iad», Staretului Siluan ii era cat se poate de firesc a se ruga pentru cei morti care se chinuie in iad, dar se ruga de asemenea si pentru cei vii, si pentru cei ce au sa vina. In rugaciunea sa, care depasea hotarele vremii, disparea gandul despre fenomenele trecatoare ale vietii omenesti, despre vrajmasi. Ii fusese dat, in durerea sa pentru lume, sa imparta oamenii in cei ce ll cunosc pe Dumnezeu si in cei ce nu-L cunosc. Pentru el era de nesuportat a constientiza ca oamenii aveau sa se chinuie in «intunerecul cel mai din afara».

Imi amintesc de o convorbire cu un monah pustnic, care zicea:

-        Dumnezeu va pedepsi pe toti ateii. Vor arde in vecinicul foc.

Vadit ii aducea o multumire faptul ca ei aveau sa fie pedepsiti in vecinicul foc. La care Staretul Siluan, vadit rascolit sufleteste, i-a zis:

-        Spune-mi, rogu-te, daca pe tine te vor pune in Rai, si de acolo vei vedea cum cineva arde in focul iadului, vei putea tu a fi linistit?

-        Da' ce sa-i faci, ei insisi sunt vinovati, raspunde acela. Atunci Staretul, cu indurerata fata, a raspuns:

-        Dragostea nu poate rabda aceasta... Trebuie sa te rogi pentru toti.

Iar el cu adevarat se ruga pentru toti; a se ruga numai pentru sine ii devenise un lucru strain. Toti sunt supusi pacatului, toti lipsiti de slava lui Dumnezeu (vezi Rom. 3: 23). Pentru el, cel ce vazuse, in masura data lui, slava lui Dumnezeu, si traise pierderea ei, singur gandul unei astfel de pierderi ii era de nerabdat. Sufletul ii era chinuit de constientizarea ca oamenii traiesc fara sa cunoasca pe Dumnezeu si dragostea Sa, si se ruga din rasputeri ca Domnul, pentru negraita dragostea Sa, sa le dea a-L cunoaste.

Pana la sfarsitul vietii sale, in ciuda imputinarii puterilor si a bolii, el si-a pastrat obiceiul de a dormi pe apucate. Ii ramanea astfel multa vreme pentru rugaciunea in insingurare; se ruga necontenit, schimbandu-si chipul rugaciunii in functie de imprejurari, dar mai cu seama noaptea i se intetea rugaciunea, in preajma Utreniei.

Atunci se ruga el pentru vii si pentru morti, pentru prieteni si vrajmasi, pentru toti.

Ce oare_gandea, ce traia, ce spunea el lui Dumnezeu in lungile nopti de rugaciune pentru lume?

Chip al unor astfel de rugaciuni pot fi anumite scrieri ale Staretului; ele dau putinta unei destul de mari apropieri catre taina sufletului sfantului barbat ce s'a mutat de la noi.

Cuvintele acestor rugaciuni se rostesc foarte rar, unul dupa altul. Fiecare cuvant cuprinde cu putere, adanc, intreaga faptura omului. Intreg omul se aduna intru una; se aduna intreg pana si trupeste. Suflul se schimba, se stramtoreaza, sau, ca sa zicem asa, «se tainuieste», spre a nu tulbura cu «indrazneala» sa avantul si incordarea duhului.

Intreaga minte, intreaga inima, intreg trupul pana la oase -totul se aduna intru una. Mintea nevazut gandeste lumea; inima nevazut traieste suferinta lumii, si suferinta inlauntrul ei atinge ultima limita. Inima, mai bine zis intreaga faptura, este cuprinsa de plans, cufundata adanc in plans.

Rugaciunile Staretului cuprindeau putine cuvinte, dar ele durau vreme indelungata.

Adesea rugaciunea curge fara cuvinte. Mintea, intr'un anume act de sinteza, gandeste totul dintr'o data. In astfel de stari sufletul se afla la hotarul unde in fiece clipa isi poate pierde orice simtire a lumii si a trupului sau, unde mintea inceteaza a mai gandi in concepte diferite; unde duhul omului nevazut va vedea numai pe Dumnezeu; atunci lumea se da uitarii, se curma ruga­ciunea, si doar intr'o tacuta uimire petrece in Dumnezeu.

«Cand mintea este intreaga in Dumnezeu, atunci lumea este uitata cu desavarsire», spunea Staretul.

Cand insa, din pricini necunoscute omului, se sfarseste acea petrecere in Dumnezeu, nu mai este rugaciune, dar in suflet pace, dragoste si o adanca liniste, si in acelasi timp o subtire tristete ca s-a indepartat Domnul, caci sufletul ar fi dorit vecinic sa petreaca intru Dansul.  Atunci sufletul isi traieste ramasita vedeniei.