Rugăciunea lui Iisus din Ghetsimani, - cea mai presus de fire. Căci aşa s-a concentrat în rugăciune, în faţa morţii pe care o prevedea, încât lacrimile şi sudoarea feţei s-au amestecat cu sânge. O supraomenească sforţare, nu de groaza răstignirii, ci de greutatea de nebănuit a păcatelor omului de la căderea lui până la sfârşitul lui pe pământ. Răscumpărarea omului satanizat, n-o putea face decât un drept, care să sufere el toată pedeapsa păcatului omenesc, ca urmare a dreptăţii dumnezeieşti care apăsa păcatul. În Ghetsimani este începutul răstignirii. Cel drept primeşte să fie strivit de greşeala, păcatul, satanizarea minţii, simţirii şi voinţei fiului Său, omul, pe care El l-a zidit, spre asemănare cu Sine.
De aceea Tatăl, pentru iubirea de oameni, dă morţii pe Fiul Său, în locul omului, ca preţ de răscumpărare de sub robia Satanei. Iisus în Ghetsimani a primit să dea acest preţ. Chiar spusese că pentru aceasta doar, a venit pe pământ.
Nu îi era uşor nici lui Dumnezeu să întoarcă omul din pierzarea în care se cufunda, din ce în ce mai mult.
Să vedem ce va face omul cu răscumpărarea obţinută de Iisus cu preţul vieţii Sale?
Marţi. (tâlcuire omiletică cu tema generală: „să însoţim pe Mântuitorul în săptămâna patimilor”).
„Umblaţi în lumină ca să fiţi fii luminii” (Ioan 12,35-36). [...]
Cum începi să fii fiu al luminii? – cunoscând bine calea lui Iisus, concepţia despre Dumnezeu, despre om, despre suflet, pe care ne-a descoperit-o El. E o cale împotriva păcatelor, a patimilor, chiar dacă aceasta deranjează pe alţii şi-ţi va aduce şi ţie încercări. Dar cei ce-L urmează pe Domnul nu bagă în seamă cât au să plătească, uneori cu sudori de sânge, alteori cu viaţa chiar, apartenenţa sau integrarea lor în creştinism. Fiii luminii, prin simpla lor existenţă ca atare, sunt o mustrare, un ghimpe în ochii fiilor întunericului, pe care aceştia nu-l pot suferi, de aceea toţi cei ce-L iubesc pe Iisus Hristos, prigoniţi vor fi în lumea aceasta (II Timotei 3,12).
A doua treaptă în calea luminii, e aplicarea pildei cu bobul de grâu, care dacă se cruţă să nu moară ca „bob”, el singur rămâne şi nu aduce roadă, iar la judecată va fi osândit.
Moartea pentru Hristos a umplut cerul de sfinţi şi pământul de creştini. A muri pentru Hristos e un har. (A umbla însă „neapărat” după mucenie e o ispită).
Scurtă lămurire cu privire la cuvintele lui Iisus pe cruce: „Dumnezeule, Dumnezeule, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27,46; Marcu 15,34)
[...]În ce constă răscumpărarea?
Răscumpărarea constă în primirea unei pedepse a Unuia pentru toţi. Dreptatea lui Dumnezeu este pedeapsa păcatului. Ca să izbăvească Dumnezeu pe oameni de osânda morţii – a morţii fizice şi spirituale – Iisus, Fiul lui Dumnezeu, prin Care „toate s-au făcut ce s-au făcut” deci şi omul, S-a făcut şi om, luând asupra Sa şi blestemul omului. Ca atare Iisus S-a identificat şi cu tot păcatul neamului omenesc, de la începutul până la sfârşitul lui, şi l-a ţintuit pe cruce.
Suferinţa lui Iisus a fost totală: şi fizică şi spirituală.
Punctul culminant al suferinţei lui Iisus pe cruce a fost acea ascundere a lui Dumnezeu, a Tatălui faţă de Fiu: părăsirea în braţele morţii.
În cuvintele lui Iisus pe cruce:„Dumnezeule, Dumnezeule, căci M-ai părăsit”, e numai strigătul omului, sub copleşitoarea povară a întregului păcat omenesc, care numai de un Om Drept se putea anina.
Iisus putea să-Şi tacă această suferinţă unică în proporţii, dar Răscumpărarea neamului omenesc, atât a celui ce zăcea în „zăpodiile iadului”, cât şi a celui până la sfârşitul lumii, mai constituia şi o Taină a lui Dumnezu, pe care o ţinea ascunsă şi de îngeri şi de oameni şi de îngerii căzuţi.
Astfel, strigătul de părăsire al lui Iisus a fost o undiţă a lui Dumnezu pe care a întins-o iadului şi morţii. Dacă Iisus, - ca om, nu ca Dumnezu – nu ar fi spus acest cuvânt, iadul nu ar fi îndrăznit asupra Sa. Dar auzind acest cuvânt de părăsire, Iadul L-a socotit şi pe Iisus că ar fi şi El numai om şi ca atare moartea s-a apropiat să-L ia dintre cei vii. Cu toate acestea moartea nu se putea atinge de Drept, de aceea singur Iisus a murit de bunăvoie când a vrut El, pentru că asupra Lui moartea n-a avut nici o putere, ca asupra celorlalţi oameni, de aceea nici nu L-a putut reţine, şi, odată intrat în împărăţia morţii, nu L-a putut opri să dezlege pe cei legaţi din veac.
Iadul a fost amăgit de Dumnezu să înghită sufletul lui Iisus – socotindu-L om şi să dea de puterea izbăvitoare din morţi a tuturor drepţilor Vechiului Testament. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că tot iadul a fost prădat şi toate sufletele izbăvite din temniţele lui (În Cuvânt de învăţătură din Noaptea Sfintelor Paşti).[...]
Aceasta era taina: moartea a fost amăgită să înghită Viaţă care i-a sfărâmat puterea. De aceea la Paşti. Ziua Învierii, prăznuim „a morţii omorâre”.
Cu toate acestea vedem că mai este moarte şi după biruinţa lui Iisus asupra morţii. E adevărat, dar moartea lui Iisus a schimbat sensul morţii. Pentru creştinii trăitori de Hristos moartea fizică nu mai este o pedeapsă, ci dimpotivă o biruinţă asupra morţii. Noi putem să nu ne mai temem de moarte, pentru că Iisus a transformat-o în eliberare de starea de păcat.
După opera de Răscumpărare săvârşită de Iisus pe cruce, moartea fizică nu mai e ajungere în iad, ci trecere de la moarte la Viaţă. Viaţa pământeană, palidă şi plină de suferinţe, e ca o viaţă de moarte faţă de adevărata Viaţă la care mergem după ce părăsim straiele rupte ale acesteia de aici.
Sursa: Episcop-Locţiitor al Daciei Felix, Daniil Stoenescu, < >, Ediţia a II-a, rev- Editura Charisma, Deva, 2009, pp.307-310.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu