Ceea ce as dori sa scot in
evidenta in acest capitol este, mai ales, modul de gandire si traire al
celor doua orientari: rasariteana si apuseana. Marile personalitati
care reprezentau cele doua lumi, ma preocupau in mod deosebit.
Dupa iadul din care scapasem si
dupa intalnirea cu Jimboiu, setea mea de invatatura ma impingea sa aflu
cate ceva si despre alte moduri de traire a vietii crestine.
Ion Munteanu era, dintre
exponentii intelectuali greco-catolici din Cluj, cel mai receptiv la
tot ceea ce se intampla in camera. Un intelectual de varf, cult si
talentat: scriitor, filozof si poet, stapanit de rationalismul apusean,
nu mai pastrase nimic din Ortodoxie. In discutii, cauta sa ma atraga
in sfera lui de influenta, sa gandesc, si sa traiesc ca el.
Opusul lui, prin judecata si
trairea crestin-ortodoxa, Badea Trifan, era mai cald si cuvantul lui
imi mergea la inima, nu se adresa ratiunii. In aceasta atmosfera, ca
unul ce traiam ortodoxia, eu l-am ales drept calauza pe Badea Trifan;
nu l-am respins insa nici pe Munteanu.
Se apropia Pastele lui 1955. Trecuse un an de la minunea savarsita de Dumnezeu cu mine si un an de la cunoasterea lui Jimboiu.
Saptamana Patimilor acestor
sfinte Pasti a fost pentru mine o adevarata aniversare; am trait-o in
cainta si smerenie, sufletul meu era mereu atintit spre Golgota. In
general, toti traiau cu smerenie Patimile Fiului lui Dumnezeu.
De multe ori suntem inclinati sa
credem numai ceea ce vedem. Si atunci ni se pare ca nu mai avem nevoie
de credinta, deoarece credinta opereaza acolo unde nu vedem si unde
posibilitatile de cunoastere rationala devin neputincioase.
Nu observasem cum a trait
saptamana Patimilor Jimboiu, in 1954, pentru ca el era foarte discret
in manifestari; in schimb l-am vazut pe Badea Trifan, de Luni si pana
in Sambata Mare. Ceea ce am vazut la el a fost mai mult decat
impresionant.
Luni dimineata am vrut sa stau de vorba cu
el, despre trairea duhovniceasca din aceasta Sfanta Saptamana. Spre
marea mea surprindere insa, cand m-am apropiat, am observat cum plangea
cu siroaie de lacrimi. Cei din camera, la dorinta lui, ii rezervasera
un colt pe prici. Mi-a fost rusine ca l-am deranjat si toata Saptamana
Patimilor n-am mai putut sta de vorba cu el. Era
retras in acest coltisor si plangea in continuu, privind cu ochii
sufletului si simtind cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit
pe cruce, pe Golgota. Ii impresionase pe toti cei din camera intr-atat, incat intreaga Saptamana Mare a fost una de doliu.
Miscat de cele vazute la Badea
Trifan, mi-am indreptat atentia si la Ion Munteanu si m-am convins de
diferenta dintre trairea ortodoxa si cea catolica. Trifan traia cu
inima, Munteanu cu ratiunea.
Pe Munteanu nu l-am vazut o
singura data sa verse o lacrima pe tot parcursul Saptamanii Patimilor,
in timp ce Trifan plangea cum plange o mama care si-a pierdut unicul
copil. Trifan simtea calvarul de pe Golgota, pe cand Munteanu il
gandea.
M-am convins apoi pentru tot
restul zilelor mele, sa-i imit pe Jimboiu si pe Badea Trifan, ca pe
fratii cei mai apropiati de sufletul meu.
M-am intrebat cati crestini de
pe pamant sunt in stare de o traire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare
varsa o lacrima, privind cu ochii sufletului catre Golgota? Da!
Dumnezeu m-a invrednicit de cutremurul jertfei! In timpul acelor Sfinte
Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badea Trifan aratand ca fetele
marilor mistici romani, ca a Parintelui Cleopa Ilie, a Parintelui
Argatu, a Parintelui Arsenie etc.
(Dumitru Bordeianu – Marturisiri din mlastina disperarii)
sursa: http://impantokratoros.gr
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu