Ultima Liturghie de pocăință din Miercurea cea Mare este o încheiere și pecetluire a întregii lucrări de pocăință a postului, arătându-ne ce minuni poate săvârși ea când se lucrează și câtă pagubă aduce când lipsește.
Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa - ucenicul Iuda, este răsturnată de pocăință. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăința o ridică și o face mironosiță; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător și-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă și îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată și de mare încredere și nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinței, ce ne stă la îndemână.
Dar să ne oprim mai stăruitor asupra acestora.
Fariseii și cărturarii, îndeosebi, și poporul evreu în general, aveau credința că ei, ca popor ales și chivernisitori ai Legii ce erau, erau destinați din oficiu să fie moștenitori ai împărăției cerurilor.
Mântuitorul, în repetate rânduri, le-a arătat că această credință este greșită. Pilda Vameșului și a Fariseului arată tocmai aceasta: un păcătos și un drept, prin poziția și prin faptele lor, își schimbă între ei locurile, prin poziția lor sufletească.
Vierii necredincioși, deși la început se bucură de încrederea Stăpânului viei, vor auzi hotărârea: „Se va lua împărăția de la voi și se va da neamului care va face roadele ei“ (Matei 21, 43).
Ucenicul și păcătoasa, pomeniți în Miercurea Sfântă, arată și mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaște mai bine ca oricine pe Domnul său: trăise ani de zile împreună, văzuse atâtea minuni, auzise atâtea învățături minunate și cu toate acestea, pentru că s-a lăsat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire veșnică.
Dimpotrivă, desfrânata cea înstrăinată de Dumnezeu aducând cu mare căință lacrimi și mir de mult preț, devine mironosiță și pregătește spre îngropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti în toată lumea spre pomenirea ei. (Mc. 14, 9).
Slujba Utreniei ne pune mereu față în față cele două stări: ale ucenicului și a păcătoasei; schimbarea cea bună adusă de pocăință și căderea pricinuită de iubirea banilor.
„Desfrânata a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale și s-a vindecat cu puterea Ta de mirosul greu al răutăților; iar ucenicul cel nemulțumitor, vânzându-Te pentru dragostea banilor, s-a amestecat cu noroiul“ (sedealna); sau:
„Când aducea păcătoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei fărădelege; aceea a cunoscut pe Stăpânul, iar acesta s-a despărțit de Stăpânul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a făcut rob vrăjmașului; rea este lenevirea, mare este pocăința...“.
Iar Casiana Monahia, în vestita Slavă a stihoavnei, ne arată aievea zbuciumul sufletesc și tânguirea păcătoasei la picioarele Domnului:
„Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simțind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiță și tânguindu-se, a adus Ție mir mai înainte de îngropare, zicând; Vai mie, că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului și întunecată și fără de lună pofta păcatului. Primește izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoți cu norii apă din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune; ca să sărut preacuratele Tale picioare și să le șterg pe ele iarăși cu părul capului meu. Cine va cerceta mulțimea păcatelor mele și adâncurile judecăților Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu, să nu mă treci cu vederea pe mine roaba Ta, Cel ce ai nemăsurată milă“.
Învățătura veșnică ce rezultă din întâmplările acestei zile nu trebuie nici o clipă uitată. Ceea ce s-a întâmplat cu Israelul de altă dată, cu cărturarii și preoții săi, se poate întâmpla și cu Israelul cel nou, cu creștinii și cu slujitorii săi: preoții și monahii. Nu starea de a fi popor ales, creștin, preot etc, este mântuitoare, ci răspunsul la această chemare, faptele corespunzătoare chemării, starea lăuntrică, căința, smerenia. De aceea, Sf. Părinți zic adesea: „Mai bine un păcătos smerit decât un drept mândru“.
La sfârșitul postului, pomenirea păcătoasei și a vânzării lui Iuda are un tâlc îndoit.
Ne apropiem de Sfintele Paști, după o îndelungată vreme de pregătire cu multe osteneli. Să nu fim fără de grijă; o neatenție ne poate pierde toată agoniseala sufletului, ca ucenicului celui iubitor de argint.
Tot așa, cel împovărat cu multe și înstrăinat de Dumnezeu, are și el pricină de nădejde: o pocăință sinceră, din adâncul inimii și cu lepădare de păcate, îl poate învrednici de iertare, ca pe păcătoasa, ceea ce căzuse în păcate multe.
Cu frică și cu nădejde deci, se lucrează mântuirea. Cu frică, pentru nestatornicia și șubrezenia firii omenești, cu nădejde în puterea pocăinței ce ne stă la îndemână și în nemărginita milostivire a lui Dumnezeu, înaintea cărora nici un păcat nu rezistă. Și Iuda putea fi iertat de se căia. Ne-o adeverește păcătoasa cea de mulți ani, care vărsând mir cu lacrimi „s-a izbăvit de puterea răutăților“ și ne-o va arăta de asemenea și celălalt ucenic, Petru, căruia, după întreita lepădare, lacrimile cele amare îi vor aduce iertare ca și păcătoasei.
Miercurea cea Mare este întunecată de târgul lui Iuda și de hotărârea cărturarilor și fariseilor de a ucide pe Domnul, precum o spune limpede troparul Ceasului VI din această zi:
„Astăzi s-a adunat soborul cel viclean și a gândit asupra Ta cele deșarte; astăzi Iuda, pentru tocmeala ce a făcut, și-a arvunit spânzurare; iar Caiafa și nevrând a mărturisit că unul pentru toți a luat patima cea de bună voie, Izbăvitorul nostru...“.
Pentru fapta atât de josnică a ucenicului și a poporului iudeu, care s-a lepădat de Mesia Cel atât de mult așteptat, Biserica se va îndolia în toate miercurile din curgerea anului cu post și cu întristare. Căci păcatul vânzării și lepădării de Stăpânul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continuă peste veacuri și apasă cu aceeași greutate și asupra creștinilor. Fiindcă și aceștia, ca și poporul evreiesc, după ce s-au învrednicit de darurile cele mari ale Stăpânului: răscumpărarea, înfierea, cinstea de ucenic, târguiesc pe Domnul pe bani și pe un preț de nimic, adică pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.
Izbăvește Doamne, de o nelegiuire ca aceasta, sufletele noastre!
Părintele Petroniu Tănase
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu