(Sf. Ap. PAVEL - Epistola către
Romani, 1,1-5)
„Poporul Român e una din minunile lui
Dumnezeu în marşul Lui pe pământ.”
(Filosoful mărturisitor
creştin-ortodox PETRE ŢUŢEA)
TAINA SUFERINŢEI ŞI A JERTFEI
Suferinţa creştin-ortodoxă este consubstanţială cu omul creştin şi
este una din marile virtuţi dumnezeieşti în care rodesc toate celelalte între
care Jertfa divină.
Un răspuns mulţumitor cu privire la suferinţă
n-a venit din nici o parte a unui sistem moral, filosofic ori religios, fiindcă
au confundat suferinţa de esenţă divino-creştină, cu durerea ca nevoinţă
biologică, ca o necesitate psihologică (boală, patimă, depresie, închipuire,
deprimare, amăgire, înşelare,etc.).
Suferinţa zămisleşte Jertfa în care se întrupează Trinitatea
virtuţiilor: credinţa, nădejdea şi
dragostea.
În societatea atât de precară
şi foarte turmentată de astăzi, Durerea
şi-a extins deputăţia desculţă şi
despletită a dramei hegemonico-democratice, prin pârghiile ei de putere:
deismul, diabolismul, desperarea,
depresia, dezgustul, decadenţa, declinul, descompunerea, demenţa, delirul, debilitatea,
deficienţa, digresiunea, degenerarea, delapidarea, delicvenţa, demagogia, demolarea,
demonstraţia, demoralizarea,
denaturarea, denigrarea, denivelarea, descumpănirea, deportarea, despotismul,
destrăbălarea, desuetudinea, dezmăţul, deşertăciunea, detractarea, detronarea,
devalizarea, devastarea, devierea, dezaxarea, dezbinarea, dezastrul,
despuierea, dezechilibrul, dezertarea, dezinteresul, dezmoştenirea,
deznaţionalizarea, dezolarea, dezonorarea, dezorganizarea, dezrădăcinarea,
dezunirea, dialectica, dictatura, dilema, discreditarea, discriminarea,
disimularea, disjuncţia, dispariţia, dispreţul, diversiunea, divertismentul,
divorţul, dizgraţia, dobânda, dobitocia, doctrina, dosarul, dosirea, dresura,
drogul, duba, duduia, duhoarea, duplicitatea, durerea, duşmănia, etc.
Suferinţa şi Jertfa
Mântuitorului nostru Iisus Hristos este izvorul celor şapte râuri ale
durerii şi suferinţei creştinului: vrăjmaşul, oamenii, firea personală
căzută, suferinţa îngăduită de
Dumnezeu ca putinţă a jertfei noastre, suferinţa
acceptată de noi ca măsură a credinţei noastre, suferinţa din iubirea pentru semenul nostru, suferinţa Crucii sau jertfa ca împlinire şi dăruire întru dragostea
de Dumnezeu şi de Neam.
Suferinţa este un dar-virtute de la Dumnezeu, iar durerea este un
împrumut de la cel vrăjmaş şi de la oameni.
Aceste cauze fundamentale
ale suferinţei şi durerii, traversează istoria omenirii de la un capăt la altul.
Primele două dureri sunt „oferite” ca „dar” celor chemaţi, celor cu un caracter
integru, celor fermi, celor drepţi, celor statornici în credinţă.
Cea de-a treia, durerea
aparţine insului, individului, autonomului, proletarului, ghiftuitului, care se
bălăcesc într-o mlaştină egoistă, cămătară a poftelor, pervertind conştiinţa.
Celelalte patru cauze ale
suferinţei
deşi ating starea interioară a sufletului, nu fac altceva decât să-l purifice
în lumina şi focul credinţei, nădejdii şi al dragostei, fiindcă suferinţa arde
în răbdare, luminează în bucurie, cântă în rugă, învaţă pe cei răi, slăveşte în
har, mulţumeşte în durere, dăruieşte oricui, biruieşte în Cruce şi se înalţă în
Jertfă.
Durerea poate avea
consecinţe groaznice, dacă nu se intervine duhovniceşte prin sfintele taine: „Suferinţa
şi durerea în viaţa noastră sunt necesare, pentru că sunt participare la Patima
Sfântă a lui Hristos.” (Mitropolit Hierotheos Vlachos- Psihoterapia
Ortodoxă, vol II. Sofia. Bucureşti, 2001, p. 145)
Marele nostru Apostol, Sfântul Pavel este dumnezeiesc în acest sens: „Mă bucur de suferinţele mele
pentru voi şi împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru
Trupul Lui, adică Biserica.” (Coloseni 1, 24)
După Sfântul
Teofilact al Bulgariei, cuvintele Apostolului
nostru Pavel, au următoarea semnificaţie: „în chip inegalabil şi Hristos
era „dator” să sufere, dar a şi murit, şi nu a ajuns să împlinească toată
datoria Lui de patimi; eu Pavel această datorie a lui Hristos o împlinesc şi
sufăr patimile acelea, pe care Hristos era dator să le sufere prin Cuvântul
vostru şi pentru întreaga Biserică a creştinilor.”(ibid, p.145)
Fiecare
suferinţă naşte o nouă existenţă spirituală
în credinţa noastră ortodoxă, înmulţind-o.
Sunt
cunoscute milioane de exemple ale suferinţei, de ipostaze martirice,
muceniceşti, mărturisitoare întru Hristos, dar parcă cel mai grăitor este tot
al Apostolului nostru Andrei, care îşi
vede bucuria şi tămăduirea în suferinţă înainte de răstignirea sa: „Bucură-te
Cruce Sfinţită cu trupul lui Hristos… Eu cu îndrăzneală şi cu bucurie vin către
tine. Deci, Tu cu veselie primeşte-mă pe mine, că sunt ucenic al Aceluia, Care
a fost răstignit pe tine. Primeşte-mă, că totdeauna te-am dorit şi am poftit a
te îmbrăţişa. O, prea bună Cruce, care ţi-ai câştigat frumuseţea şi bunăcuvinţă
din mădularele Domnului nostru”. ( J.P. Migne, Patrologiae cursus
completes, 161 vol. Paris, 1857-1866).
Suferinţa izvorăşte din Credinţă,
Nădejde şi Dragoste, pentru a birui, cum spune Iisus Hristos: „în
lume necazuri veţi avea: dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”(Ioan 16,
33).
Suferinţa creştină este direct proporţională cu plinirea şi
primirea mângâierii: „Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului
nostru Iisus Hristos, părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea.
Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi
pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem
mângâiaţi de Dumnezeu, fiindcă precum prisosesc şi patimile lui Hristos în noi,
aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră.”(2 Corinteni 1, 3-5)
Durerea se trăieşte întru sine, pentru
sine şi de aici tot chinul şi necazul: boli, decepţii, depresii, amăgiri,
înşelări, invidii, clevetiri, pervertiri morale, descompuneri spirituale, etc.
Suferinţa trăită în duh, întru Dumnezeu, întru Neam şi întru
aproapele aduce vindecare, izbăvire, împlinire, eroism, transfigurare,
iluminare, înţelepciune, înălţare, mucenicie, martiriu, sfinţenie, trăire
duhovnicească, îndumnezeire.
Creştinismul ortodox nu
acceptă lauda pentru om, dar virtuţiile sale se mărturisesc prin fapte lui.
Singura lauda sfântă este cea întru suferinţă: „Ne lăudăm şi în suferinţe, bine
ştiind că suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea
nădejde, iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat
în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.” (Romani 5, 3-5)
Toată durerea şi chinul se îndreaptă prin
pocăinţă, prin asceză, prin mistică spre biruinţa Crucii.
Răul, suferinţa, durerea sunt
îngăduite de Dumnezeu ca îndreptare: în bine, în alinare, în credinţă, în
nădejde, în dreptate, în adevăr, în libertate, în dăruire, în duhovnicie.
Suferinţa suferă pentru Dumnezeu, pentru Neam, pentru
semeni şi abia pe urmă pentru sine, pe când durerea este doar autonomă.
Suferinţa înnobilează, purifică, biruieşte,
înviază, înalţă, îndumnezeieşte, înfrumuseţează, iubeşte, mântuieşte.
Durerea coboară, striveşte
degradează, îndobitoceşte, înrobeşte,
profanează, sluţeşte, schimonoseşte, urăşte. Absenţa pocăinţei creştine grăbeşte spre
apariţia depresiei, decepţiei, groazei, sinuciderii.
Suferinţa este râvna neobosită care dezmoşteneşte din omul prigonit tristeţea
durerii şi bucuria persecutorului..
Suferinţa
e viaţa spiritului în transcendent, iar durerea e moartea voită a trupului
şi a sinelui în deşertul acceptat ca deşertăciune.
Suferinţa
nu te lasă singur. Toiagul ei este Neamul, mângâierea ei este Maica Domnului,
nădejdea ei sunt Sfinţii, lumina ei sunt Îngerii, iubirea ei este Dumnezeu.
Durerea te aruncă în abisul
singurătăţii, în prăpastia haosului, în mlaştina deznădejdii, în labirintul
desperării, în nimicnicie.
Suferinţa thracului Iov crede,
mângâie, nădăjduieşte Învierii: „Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi
că El în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere, această piele a mea ce
se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El, Îl voi vedea
şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele
tânjesc în mine.” (Iov 19, 25-27)
Prin conştiinţa creştină avem
deplină libertate să alegem între răul durerii sau binele suferinţei:
„Prin suferinţă omul ajunge să
se purifice, să se desăvârşească, să-şi înalţe sufletul, să se sfinţească şi să
se creştineze.”
(Părintele Arsenie Boca-Rostul Încercărilor. Credinţa Strămoşească. 2004, p.
37).
Omenirea – Capodopera Creaţiei divine, este cel mai
sublim Poem al Cunoaşterii dumnezeieşti,
unde ar trebui să sălăşluiască permanent: Dumnezeu, Binele, Credinţa, Adevărul,
Nădejdea, Frumosul, Dreptatea, Muzica, Cuvântul, Poezia, Filosofia, Munca,
Splendoarea, Suferinţa, Sacrul, Sublimul, Jertfa, Dragostea, Fericirea şi
Omul.
Logica firii umane preferă
însă direct fericirea, fără nici o asumare, fără nici o responsabilitate, degeaba.
Ortodoxia creştină, impune o
altă logică (logica divină): suferinţa ca împlinire a jertfei, a sublimării, a
iubirii.
Aşa cum Dumnezeu suferă din
iubire pentru omul creat după chipul Său, la rândul său omul trebuie să sufere ca
devenire întru asemănare cu Creatorul şi Ziditorul său.
Pentru atei, Crucea este nebunie, delir, groază,
după cum spune Pavel, pentru creştinii
ortodocşi, Crucea este nebunie sfântă, care a
ridicat înţelegerea umană la dumnezeirea cea mai presus de raţiune, a înălţat
Suferinţa şi Jertfa divină la Dragostea cea vie.
Sensul
Suferinţei creştin-ortodoxe este sfânt şi treimic: Adevăr, Libertate,
Iubire.
Suferinţa în
Hristos este înţeleasă ca o pedagogie dumnezeiască, prin care
Proniatorul ne cere continuu comuniunea
cu El, desăvârşindu-ne.
Suferinţa înţeleasă şi
acceptată cu bucurie, este cea mai mare bunăstare spirituală a unui Neam. Este
de fapt măsura credinţei şi preaplinul dragostei noastre.
Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos este Suferinţa şi Jertfa, Sfântă, Măsura şi
Măreţia tuturor lucrurilor Sale.
Suferinţa şi Jertfa creştinului
trebuie să fie măsura şi măreţia întregii ortodoxii, mărturisite.
În acest meridian al comuniunii suferinţele şi jertfele
Străbunilor noştri din toate timpurile au constituit sensul Învierii noastre.
Suferinţa împlinită în jertfa sfântă are un timp al ei istoric,
mesianic şi transcendent.
Martiriul e mărturisirea de dimineaţă
al nădejdii permanente, odrăslit în pământul soarelui-suferinţei, Dacia, ca-ntr-o
bulboană serafică de cer a dreptei credinţei, din care picură neîncetat luceferii
Jertfei, odrăslind Crucea Iubirii Dacoromâne.
„O voi eroi şi martiri,
spune eroul, mărturisitorul şi poetul Petru Baciu, mucenici ai luptei pentru
Hristos, care aţi urcat vitejeşte Drumul Golgotei, biruind moartea pământească
între zidurile de sânge ale temniţelor, sau pe crestele de foc ale munţilor,
călăuziţi de lumina biruitoare a Sfintei Cruci aţi trăit zguduitoarea dramă a
sfintei chemări, răspunzând prezent la supremul apel al Mântuitorului Iisus
Hristos, întru apărarea sfintei Sale aşezări.
Din carnea voastră răstignită
pe lemnul Crucii, sau străpunsă de pumnalul trădării şi mişeliei, vor creşte
glorii mari de noi mucenici care vor sta scut în faţa potrivnicului-biruinţă,
ascunsă când zidul de ură şi mişelie se va prăbuşi.” (Petru C. Baciu, Răstigniri ascunse –
mărturii ascunse, vol. I, Ed. Fundaţiei Culturale „Buna Vestire”, Bucureşti,
2004, p.504)
Sfântul Apostol Pavel este arhetipul inteligenţei umane, care a
covârşit prin harul Duhului Sfânt dimensiunea cosmică a cunoaşterii
filosofico-teologic-ortodoxe.
Înzestrat de Bunul Dumnezeu cu
toate darurile suprafireşti, a trecut cu uşurinţă de pe Olimpul înţelepciunii
filosofice, pe Everestul teologic al Evangheliei, spre Culmile Filocalice ale
Duhului Sfânt, unde sălăşluieşte doar dumnezeirea.
Sfântul Apostol Pavel, Vlăstar nobil al Rădăcinii primordiale a
Protodacilor, din Tarsul Ciliciei, a apărut în istorie cu un nou mod de a o gândi, de a-i deschide
căile cunoaşterii prin revelaţia divină, de a restaura istoria prin relaţia
Patriarhală a Tatălui ceresc cu Creaţia Sa, prin harul comuniunii dintre
Atotcreatorul şi Regele creaţiei, Omul.
Stăpân pe filosofia cunoaşterii,
ca discipol al marelui retor Gamaliei, fratele ilustrului filosof Seneca, tot
din stirpea regală a filosofilor Traci şi-a însuşit şi desăvârşit teologia
ortodoxă a lui Iisus Hristos, Căruia I-a devenit prin chemarea specială şi
alegerea divină a Duhului Sfânt, cel mai
mare Ucenic şi Apostol al tuturor neamurilor, care L-au urmat pe Mântuitorul
lumii.
Punând Filosofia umană în
lumina dumnezeiască a Teologiei ortodoxe, Pavel
a înţeles consecinţele pe care le-a pus filosofia în procesul gândirii şi
în mod expres al culturii antice, îndreptând-o şi corectându-i metodele, căile
şi formele, spre Filosofia Duhului, spre Revelaţia lui Dumnezeu, spre
simplificarea şi profunzimea evanghelică, spre teologia lui Hristos prin
Primatul absolut al Cuvântului, care a devenit realitatea Adevărului însuşi.
Marele Apostol Pavel a orientat şi convertit spiritul filosofic
uman nu spre prerenaştere vremelnică, ci spre duhul teologic hristic, spre
îndumnezeirea veşnică.
Sfântul Apostol Pavel a urcat limitele raţiunii umane de la
căutare, de la cunoaştere, la conştiinţa harică spre senzaţia Adevărului
absolut, încununând înţelepciunea lumească cu lumina taborică a Logosului,
întru Adevăr, Libertate şi Iubire dumnezeiască.
Privit doar prin prisma
filosofică, fie ea chiar zamolxiană, gânditorul, omul de geniu îşi reduce
dimensiunile cunoaşterii, chiar inspirat fiind, fiindcă gena lui religioasă
nu-şi recapătă lumina harului şi nu creşte spre comuniunea cu Hristos, decât
prin Duhul Sfânt.
„Filosoful, artistul ori savantul, spune Marele Petre Ţuţea, nu au har. Sunt inspiraţi. Sacerdotul
creştin are har... Intelectul, este
dat omului nu ca să cunoască Adevărul, ci ca să-L primească.” (Între
Dumnezeu şi Neamul meu. Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1992, p. 41,60)
Apostolul Pavel, prin fiecare gând angajat, prin fiecare cuvânt
rostit, prin fiecare faptă a creaţiei sale, prin fiecare rugă, prin fiecare
jertfă, prigoană şi persecuţie, fie asupra sa, fie asupra creştinilor a
provocat cunoaşterea absolută a lui Dumnezeu, respectiv a Evangheliei, care
este încununarea dintre Suferinţa sfântă şi Dragostea dumnezeiască, chemându-i
astfel pe toţi la mântuirea întru Hristos.
„Dator sunt şi elinilor şi barbarilor şi învăţaţilor şi
neînvăţaţilor...şi vouă celor din Roma, căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui
Hristos, pentru că este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui ce
crede, iudeului întâi şi elinului. Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în
ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: <>.” (Epistola către
Romani 1, 14-17)
Finalitatea textului apostolic
se referă la: dreptul prin credinţa
mărturisitoare a ortodoxiei, nu la <>, conferit
de rabinismul iudaic, unor aleşi ai lor.
Cele tainice ale lui Dumnezeu, creaţia Sa, se descoperă prin făpturi,
prin menirea lor, prin conştiinţa-chip
a Omului, de la Facerea lumii, aşa încât filosofii, poeţii, artiştii,
sacerdoţii, cărturarii, dar nici oamenii de rând nu au dreptul la clemenţă
privind necunoaşterea lor nici întru cele de Sus, nici întru cele de Jos: „Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au
slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor
şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat.
Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.” (ibid. 1, 21-22)
Ortodoxia Adevărului lui Dumnezeu se descoperă din cer peste pământ şi
cunoaşterii şi necunoaşterii şi dreptăţii şi nedreptăţii şi legii şi moralei
şi: „peste toată fărădelegea şi peste
toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr.,,
Sinergia dintre Filosofia
raţiunii şi Teologia ortodoxă a Cuvântului se împlineşte plenar şi absolut în Omul-cult,
în Omul profet-mesianic, în Omul apostol-evanghelic al Filosofiei Duhului Sfânt, care este împlinirea şi desăvârşirea
a toate întru finalitate.
Omul cult, Geniul, Profetul,
Apostolul, Mărturisitorul, Martirul, Misticul, Ascetul, nu concep ideea decât
ca o întrupare, o împlinire, o jertfă, o înviere şi o finalitate înălţătoare ca
desăvârşire întru Cuvânt.
În gândirea lor ipoteza devine
o teză afirmată a spiritului, o dogmă revelată a Adevărului, ce netezeşte Calea
Libertăţii spre care se îndreaptă Iubirea cea atotstăpânitoare.
Antinomia în lumina Adevărului
revelat nu este o contradicţie, ci o împlinire, o coexistenţă, o comuniune de
har, credinţă şi adevăr.
Fără cuminecare harică, fără acest
raport de comuniune hristică, actul creator devine o pseudocunoaştere, chiar
dacă este înveşmântat în podoaba erudiţiei sau înmiresmat în elocinţă, cum
inspirat grăieşte alt mare filosof şi profet al gândirii creştin-ortodoxe
Ernest Bernea: „Filosoful, omul de
ştiinţă, creatorul în general, fie el poet, pictor, muzician sau chiar profet,
nu pot ignora acest raport fără a cădea în eroare şi a se manifesta descumpănit.”
(Ernest Bernea, Trilogie Filosofică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 15)
Dacă apropierea de lumea simplă
şi complexă a lucrurilor şi a fenomenelor este un urcuş fundamental-dialogal al
omului, atunci comuniunea cu Creatorul tuturor este Înălţarea spirituală
propriu-zisă.
„Dialogul omului cu lucrurile, remarcă acelaşi mare filosof Ernest
Bernea, aşa cum există ele în realitatea
concretă, deschide calea ascensională a creaţiei, spiritul activ putând
prelucra datele prinse în obârşia lor către o sinteză nouă, aceea care ne pune
în stăpânirea adevărului.” (Op. cit. p. 20)
Fenomenul cunoaşterii atestă
prezenţa unui lucru real care există, atât în cunoaştere cât şi în
necunoaştere. Chiar dacă el, fenomenul cunoaşterii în sine nu poate fi cuprins
şi exprimat raţional, el se afirmă şi se confirmă teologic deasupra sinelui.
Realul este o prezenţă activă, obligatorie, ca un dat
ontologic al trăirii, care nu implică doar existenţa noastră ci şi finalitatea creativă.
Adevărul revelat Apostolului
Pavel, nu se lasă încercuit metodelor, preceptelor şi sistemelor filosofice
ale timpului raţiunii umane, ci se circumscrie teologiei lui Hristos, infinitului
Înţelepciunii divine, celor care dispun de forţa supranaturală şi sublimă a Jertfei.
În actul cunoaşterii Sfântul Pavel trece de la realitatea
subiectivă nedefinită, neasumată, participativă imperfecţiunii, stricăciunii, la
adevărul revelat obiectiv, împlinit, asumat, absolut.
Adresându-se romanilor care au
înlocuit Slava Atotcreatorului Dumnezeu cu cea a omului voit-păcătos,
asemănător târâtoarelor, întrezărind doctrina suveranităţii papismului, Sfântul Apostol Pavel îi avertizează fără
menajamente, dându-le jos masca fariseico :
„Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de
lăcomie, de răutate; plini de pismă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de
purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori,
semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor,
neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă.” (Romani 1,
29-31)
Nu în lege trebuie să existe
omul, ci să se desăvârşească în har, nu să trăiască în frică, ci să
sălăşluiască în iubire, în comuniune cu Duhul.
Dreptatea nu constă în lege, ci în credinţa şi
dragostea de Dumnezeu.
Deasupra legii este întotdeauna
Dreptatea, iar deasupra Dreptăţii, permanent Adevărul şi deasupra tuturor,
atotveşnicia lui Dumnezeu prin Iubire.
Prigoana, persecuţia, tortura, arestarea, martiriul Apostolului Pavel.
Luând poruncă de la Domnul
pentru propăvăduirea Evangheliei şi primirea neamurilor (precum şi a iudeilor
dintre ele), în Biserica Ortodoxă a lui Hristos, după multă trudă, osteneală şi
călătorii misionare încununate cu succes, ajungând la Ierusalim, cele două
tabere ale iudeilor, fariseii şi saducheii auzind nerespectarea Legii şi
rânduielii lui Moise îl arestează în templu, convocând sinedriul spre
cercetarea lui. Pavel s-a apărat în adevăr, arătând trecerea sa miraculoasă de
la apărător al Legii şi prigonitor al lui Hristos la misiunea de Ucenic
apologet al Domnului.
„Arhiereul Anania a poruncit celor ce şedeau lângă el să-l bată peste
gură.” (Fapte 23,2)
Apărarea lui Pavel a stârnit zâzanie între cele două
tabere de iudei, care peste 40 dintre ei s-au legat prin blestem că-l vor ucide
pe Apostol. Ei, orbii sufleteşte nu
ştiau că Mântuitorul Hristos avea un plan dumnezeiesc cu Ucenicul Său
preaiubit, căruia arătându-i-se noaptea i-a grăit:
„Îndrăzneşte, Pavele! Căci precum ai
mărturisit cele despre Mine la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la
Roma.” (Fapte 23, 11)
Dincolo de expresie Mântuitorul
prevesteşte marile prigoane care vor veni peste Biserica Sa, atât din partea
iudeilor prin instituţia totalitară rabinică, cât şi din partea romanilor prin
instituţia absolutismului papal.
Pârâşii lui Pavel aduceau
împotriva lui: multe şi grele învinuiri, pe
care nu puteau să le dovedească. (Fapte 25, 7)
Salvarea lui Pavel de atentatul iudaic pregătit i-a
fost cetăţenia romană care la pus sub jurisdicţia judecăţii cezarului.
Aşadar, călătoria spre Italia a
făcut-o Marele Pavel în lanţuri, îndreptându-se spre
„ospitalitaea” nebunului Nero, dar şi spre martiriul sfânt întru Hristos,
Temelia Bisericii Ortodoxe.
Legea poate deseori mutila,
strivi, ucide, dar harul continuu zideşte.
Legea subjugă, surpă, închide,
înrobeşte, Adevărul însă eliberează, descătuşează, se jertfeşte, înnobilează,
îndumnezeieşte, iubeşte.
Omul nu trebuie să se
învârtoşeze în inima sa printr-o aspiraţie fariseică, talmudică, ci trebuie să
se inspire hristic, evanghelic.
La Judecata de Apoi, pe care
Tatăl-Creatorul a cedat-o Fiului Său Iisus Hristos, oamenii toţi laolaltă: şi
păgâni şi atei şi creştini nu vor fi judecaţi după legea fiecărei naţii, nici
după răul pe care l-au făcut semenilor şi lui Dumnezeu de-a lungul istoriei, ci
după neîmplinirea binelui, adevărului, dragostei, jertfei, suferinţei întru
Dumnezeu, întru aproapele şi întru sine, legea scrisă în inima lor ca o
conştiinţă pură, îndumnezeită apoi
prin Evanghelia Dragostei Divine.
Căci, zice Apostolul Pavel: „Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile
lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc
sau îi apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după
Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.
Dar dacă tu te numeşti iudeu şi te reazimi
pe lege şi te lauzi cu Dumnezeu şi cunoşti voia Lui şi ştii să încuviinţezi
cele bune, fiind învăţat din lege şi eşti încredinţat că tu eşti călăuză
orbilor, lumină celor ce sunt în întuneric, povăţuitor celor fără de minte,
învăţător celor nevârstnici, având în lege dreptarul cunoştinţei şi al
adevărului, deci tu, cel care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi?
Tu, cel care propăvăduieşti: Să nu furi – şi
tu furi?
Tu, cel care zici: Să nu săvârşeşti adulter,
săvârşeşti adulter?
Tu, care urăşti idolii, furi cele sfinte?
Tu, care te lauzi cu legea, Îl necinsteşti
pe Dumnezeu, prin călcarea legii?
<>, precum este scris.
Căci tăierea împrejur foloseşte, dacă
păzeşti legea; dacă însă eşti călcător de lege, tăierea ta împrejur s-a făcut
netăiere împrejur.” (Romani
2, 15-25)
În actul cunoaşterii depline,
gândirea Sfântului Pavel nu este o formă fixă, nu este un
postulat definitoriu, ci este un act creativ, apostolic asumat finalităţii
existenţiale a omului creştin ortodox.
Taina cunoaşterii divine poate
fi în funcţie de abordare; ca necesitate sau ca sens spiritual creştin: fie un
luminiş al ne-ordinii materiale, ori
o potecuţă ateo-nihilistă sau o Cale mistic-religioasă, filosofico-teologică,
filocalico-ortodoxă, care premerge cultului şi culturii Duhului, nu culturii şi
civilizaţiei terestre.
Cultura şi civilizaţia
terestră, filosofico-ştiinţifică, dependentă gândirii autonome, nu este
axiologică, adică verticală şi orizontală, ca profunzime spirituală şi înălţare
harică, ci este o linie orizontală, nerectilinie, neuniformă, un fel de minus
continuu şi din când în când, cu cât ? şi întreruperi...
Un astfel de progres nu poate nici atinge cunoaşterea
şi nici să o exprime, dat fiind o anumită orientare a gândirii şi o mentalitate
a concepţiei, care sărăceşte spiritul şi deformează realitatea.
Realitatea este o existenţă
fiinţială, doar Adevărul este veşnic suveran. El este o evidenţă a Persoanei, a
Esenţei dumnezeeşti însăşi.
Adevărul nu poate fi asumat sau
solicitat de un joc al minţii, oricât ar fi ea de odihnită şi de doctorală, ci
doar de Libertatea Duhului şi Dragostea Trinităţii divine absolute.
Dacă realitatea este obiectul
cunoaşterii, cu siguranţă Adevărul este Obiectul supracunoaşterii, al
revelaţiei Iubirii.
Tocmai de aceea Sfântul Pavel – Ucenicul lui Hristos a
devenit marele Apostol al Iubirii tuturor Neamurilor, cu semnificaţia divină că
în dragoste trebuie să dăruieşti totul, dar să şi corectezi permanent:
„De aş grăi în limbile oamenilor
şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval
răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei
şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă
încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia
mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi
foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă;
dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu
necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci
se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le
crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată.
Cât despre proorocii – se vor
desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; pentru că în parte
cunoaştem şi în parte proorocim.
Dar când va veni ceea ce este
desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa...
Şi acum rămân acestea trei:
credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este Dragostea.”(1
Corinteni 13, 1-10, 13)
Petre Ţuţea, jertfa asumată
Petre Ţuţea este prin însăşi conştiinţa, cultura, spiritul, suferinţa,
credinţa, pătimirea, jertfa şi mărturisirea sa, o Catedrală a înţelepciunii, o
cetate a culturii, o erudiţie epocală.
Toată existenţa şi misiunea
marelui filosof creştin Petre Ţuţea
au fost ca o reînnoire sub revelaţie divină, de o înaltă dimensiune
dumnezeiească.
„Revoluţie, în sensul de renaştere spune Filosoful, nu există! Dacă e o
<> a omului, aceasta s-a întâmplat o singură dată în
timp, la apariţie lui Hristos. Atunci s-a suprapus teandric omul divinizat şi
divinitatea devenită om şi a fost anulată istoria care era întemeiată pe
conversaţia dintre Eva şi dracul. Aşa începe istoria. De atunci încoace, omul
aproximează sau se mişcă într-un fel comod, util sau gratuit şi eronat.” (
Între Dumnezeu şi Neamul meu, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1992, p.20)
Petre Ţuţea şi-a asumat cultura
ca pe o expresie a revelaţiei naturale, păstrându-şi cu înaltă demnitate chipul
pe care i l-a daruit Hristos.
Prin fiinţa sa s-a asumat
umanului, iar prin persoana sa şi-a pus în mişcare raţiunea, cea mai înaltă
putere sufletească cumpănită sub pronia harului divin pe care şi-a pus temelie
dumnezeiască.
Petre Ţuţea înţelege că cea mai mare demnitate a omului este aceea
de a fi permanent în comuniune cu Dumnezeu sub raportul discipolului de creator-continuator
al Creaţiei, asumându-şi astfel, prin credinţă, dragoste şi jertfă rostul,
menirea şi sensul spre mântuire.
În Închisoarea de la Aiud pe
care cei mai elevaţi naţionalişti dacoromâni şi mai mistici creştini ortodocşi
au transformat-o în cea mai înaltă Academie Teologică din lumea ortodoxă,
neegalatul Apostol al Neamului Petre Ţuţea a ţinut o conferinţă despre
Platon şi despre Hristos.
„Am spus că Platon e un personaj mărunţel şi cuviincios faţă de măreţia
lui Hristos. Pe Platon poţi să-l scuturi şi să constaţi că arhetipurile lui
sunt filosofice, dar dacă muţi arhetipurile în religia lui Hristos, devin
modurile în care vede el divinitatea... Creştinismul a apărut în istorie şi a
penetrat timpul şi spaţiul istoric cu veşnicia... Omul se mişcă asimptotic de la ideal spre
perfecţiune; şi această perfecţiune apare în Predica de pe Munte unde Hristos
zice: <>” Conferinţa din Aula Penitenciarului a încheiat-o sublim în stilul
caracteristic al originalităţii:
„ Fraţilor, dacă vom muri toţi
aici ( era tânăr în haine vărgate şi în lanţuri), nu noi facem cinste Poporului
Român că murim pentru el; ci faptul că ne-a făcut onoarea să murim pentru el.” (op. cit. p. 21-22)
Rostul său a fost să cearnă
cultura prin sita religioasă a cultului creştin ortodox, spre a-i reda spiritului
libertatea transcendentă de har.
„Pentru mine libertatea
transcendentă, mărturiseşte Filosoful, aparţine
invizibilului Sfântului Apostol Pavel. În Scrisoarea a doua (Epistola) către Corinteni, Sfântul Apostol
Pavel spune următorul lucru: <>...Aici Pavel se întâlneşte cu
entropia fizicii moderne, Căci entropia duce la sfârşitul universului, la
Judecata de Apoi. Acest invizibil al
Sfântului Apostol Pavel este însuşi Adevărul... M-a întrebat odată Nae Ionescu
ce cred despre Pavel. Âsta nu-i om, domnule,
este toată Mediterana” (op. cit. p. 24, 47)
Menirea sa ca filosof creştin
naţionalist a fost să împletească cele două fenomene spirituale cultura şi
cultul în apoteoza Libertăţii, a universalităţii, sub aura hristică a
Cuvântului revelat.
„Eu nu sunt antisemit că am crescut în spiritul Bibliei.
Nu se poate un creştin să fie antisemit. Eu
sunt hristocentric în cultura Europei că, dacă scot Biblia din Europa,
laureaţii premiului Nobel devin vrăbii pe crăci... Libertatea nu poate fi
gândită decât dogmatic potrivit cu doctrina creştină care este religia
libertăţii.” (ibid. p. 32-33)
Sensul său existenţial i-a fost
cu mult mai profund: de o adâncime mistic-duhovnicească în spirit şi de o
înălţare ortodoxă în suferinţă şi jertfă prin care şi-a transfigurat fiinţa
asemeni marilor martiri.
Unul din sensurile sale
profunde a fost acela al comunicării erudite, al comuniunii sfinte, al moşirii
cuvântului nobil, al înnoirii lui permanente, aristocrate în expresie cultică, majestuoasă,
de a împlini ca pe o cuminecare naţionalismul dacoromân şi ortodoxia sfântă în
acelaşi Potir al mântuirii Neamului nostru jertfitor întru Iisus Hristos –
Domnul nostru.
Fiind deopotrivă dacoromân şi
creştin ortodox, Petra Ţuţea şi-a
asumat o parte din sublimul trinitar al împlinirii divine.
„Fără Dumnezeu, fără credinţă omul devine un animal raţional care vine
de nicăieri şi merge spre nicăieri.” (ibid. p. 64)
Petre Ţuţea a dăltuit ca un mare Profet muzica cuvintelor, naşterea
lor din darul Duhului, din lumina Cuvântului cu strălucire şi umor.
Urmând taina luminii Logosului
a născut din fiecare cuvânt har şi din fiecare expresie înţelepciune.
Mircea Eliade, spune în jurnalul său că: „Domnul Petre Ţuţea este inteligenţa cea mai
vie pe care a cunoscut-o în toată viaţa lui..., iar Ştefan Augustin Doinaş îl
consideră ultimul socratic.”
(Între Dumnezeu şi Neamul meu, op. cit. p.18)
Fiecare cuvânt al lui Petre Ţuţea a trăit ca o lumină din
lumină, din rodire în suprarodire, din precuvinte în cuvinte alese, din
prevestire în suferinţă, din suferinţă în bunăvestire, din bunăvestire în
mărturisire, din mărturisire în jertfă, din jertfă în iubire spre îndumnezeire.
Cuvântul care zideşte şi
îndumnezeieşte creştinul este manifestarea ordinii religioase în conştiinţa
dacoromânului, ca un îndreptar asupra destinului său, deasupra căruia stă dogma
ortodoxă a lui Dumnezeu.
„Cum am scăpat după cei 13 ani de puşcărie,
din ce am scăpat, nu se poate să fie vorba de destin. Eu n-am destin. M-a
protejat Dumnezeu. Destinul nu operează la mine. Întâmplările au alergat peste
mine, dar n-au reuşit să mă nimicească. Asta m-a dus cu gândul la Dumnezeu care
e situat deasupra întâmplărilor vieţii mele. Şi El m-a condus... Dogma e o
formă purtătoare de mister. Misterul este singura formă eliberatoare de
neliniştile mărginimii personale, din înlănţuirea cosmică şi comunitară şi din
cele produse de perspectiva infinitului şi a morţii.”(op. cit. p. 65)
Purtător al Tradiţiei
multimilenare, şi-a aşezat expresia cultică într-o apoteoză de taină, într-o
atitudine apologetică faţă de Dumnezeu şi de Neam prin cultură şi
spiritualitate.
Dincolo de trăirea religioasă,
dincolo de păstrarea eternă a valorilor testamnetare ale Naţiunii noastre dacoromâne,
Filosoful creştin Petre Ţuţea s-a
angajat cu toată fiinţa şi persoana sa cultă în actualitatea apostolică a
Cuvântului întrupat, spre măreţia poporului dacoromân în mersul lui spre
mântuire:
„În principiu, am certitudinea
invincibilităţii poporului român. E atât de viguros neamul ăsta al nostru, că
nu mă îndoiesc că virtuţiile lui îl scot din impas. Asta e certitudinea mea.
Istoria lui îmi dă argumente în sprijinul credinţei mele că poporul român nu
poate fi înfrânt. (Revista
Rost-manifest românesc. 2002, p. 4)
Marele nostru filosof, fie la
catedră, fie în celulă prigonit, torturat şi persecutat de călăi şi-a pus
sufletul în candela Icoanei şi toate cuvintele şi le-a pus în dreapta aşezare a
rosturilor.
„Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. În afară de
aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ... Anchetatorii
simţeau că Petre Ţuţea este duşmanul absolut, duşmanul în ipostază
chintesenţială: el întruchipa într-un dozaj unic credinţa în Dumnezeu, firescul
ideilor, hazul enorm al formulării, pe scurt tot ce era mai greu de clintit din
sufletul naţional.” (Petre Ţuţea între Dumnezeu şi Neamul meu, Ed. Arta
Grafică, Bucureşti, 1992, p. 15)
Pavel-Apostol al Neamurilor şi Petre Ţuţea Apostolul nostru
Asemănări
şi deosebiri
-amândoi provin din stirpea
precreştină protodacă;
-amândoi sunt creştini
ortodocşi, trăitori, purtători ai Crucii;
-amândoi au fost înzestraţi cu
inteligenţă sclipitoare de geniu;
-amândoi au fost binecuvântaţi
cu har şi harisme speciale;
-amândoi au fost chemaţi şi
aleşi pentru misiune şi vocaţie întru Hristos;
-amândoi au propăvăduit
Cuvântul lui Dumnezeu şi Evanghelia Sa;
-amândoi au fost prigoniţi,
arestaţi, în lanţuri, persecutaţi, torturaţi;
-amândoi s-au bucurat de
Suferinţa Crucii şi Jertfa întru Hristos;
-amândoi au iubit Adevărul mai
presus de viaţa lor;
-amândoi s-au dăruit cu toată
dragosta Iubirii lui Hristos;
-amândoi au fost chinuiţi de
iudei şi farisei deşi au iubit toate neamurile;
-amândoi au înţelepţit pământul
cu erudiţia lor enciclopedică;
- amândoi au adus odrăslire
Logosului în lumea ortodoxă, mărturisindu-L;
-amândoi sunt odrăslire a
Crucii lui Hristos în lume;
-amândoi sunt ecouri de fior,
de dor, de eroi şi martiri ai biruinţei;
-amândoi au trăit misticul în
Suferinţa şi Jertfa aleasă;
-amândoi au ales Calea
martirică-mesianică a Învierii;
-unul este dumnezeiescul Pavel,
celălalt este divinul Petre Ţuţea!
Bucurie, slavă şi dragoste
lor!
Din ciclul: Filocalia Suferinţei
şi a Jertfei.
Dacoromânia, Brusturi-Neamţ.
Ajunul Sf. Apostoli Pavel şi
Petru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu