Iulian Traşă: De ce am murit. Scrisoarea către lume a fondatorului Imagoo: De mii de ani tăcem din gură

Într-o zi, obosit după câteva nopţi nedormite si scris încontinuu, cum ni se întâmplă multora dintre noi, cei care citim aceste rânduri, tânărul creator de publicaţii de mare succes, Iulian Traşă, a vrut, cu inima plină de bucurie, să arate şi celor apropiaţi la ce a lucrat în ultimele zile. Rezultatul a fost internarea lui forţată “la 9″, cu “diagnosticul” de “delir mistic”. “Tratamentul” la care a fost supus – un om a cărui singură “boală” era dragostea de Dumnezeu şi neam – i-a provocat puternice dureri de inimă şi o congestie cerebrală cu şiroaie de sânge, de neoprit, revărsate pe nas până când a intrat în stare de inconştienţă. “Veneam dupa patru zile de închisoare în camera condamnaţilor nebuni, înbuibat de pastilele lor halucinogene, iar în dimineaţa aceea mă trezisem cu o hemoragie puternică, sângele curgând şiroaie din nas pe întreaga podea. M-am gândit apoi, după câteva luni, că ala trebuie să fi fost primul atac cerebral.” Au urmat, apoi, alte atacuri cerebrale.
Eliberat după o perioadă din spitalul clinic de psihiatrie “Alexandru Obregia”, Iulian a rămas sub observaţia familiei sale cu obligaţia de a i se administra în continuare o serie de medicamente foarte tari ce ar fi urmat “să-i cureţe gândurile”. Încet-încet şi-a revenit din stadiul de “legumă”, mai ales după ce a început să ia medicamentele cu o mână şi să le arunce cu alta. A reuşit să “evadeze” din mediul recluzionar unde fusese abandonat şi să-şi reia activitatea publicistică, întorcându-se la Bucureşti.
În ciuda succesului enorm adus de mintea sa – inclusiv în afaceri -, unor nume “grele” din media şi publicitate, ultimul său “loc de muncă” pe acest pământ a fost acela de “content editor” pentru Mediafax. Adică transmitea articole, ştiri şi reportaje, plătite “la bucată” şi fără drept de semnătură, unor fătuci care decideau dacă acestea intră, sau nu, pe fluxul agenţiei Mediafax. Tare, nu?
Într-o zi de Duminică, la puţin timp de la revenirea sa între “colegi”, inima i-a cedat. A murit, singur, la 35 de ani, într-un apartament de mâna a doua închiriat în zona bulevardului Basarabiei, unde se bucura că nu are “geamuri termopan”. “Am rame de lemn, ca odinioară…”
Am aflat de trecerea sa la cele veşnice săptămâna trecută, miercuri, prea târziu pentru a-l mai însoţi pe ultimul drum, la înmormântarea care a avut loc în dimineaţa aceleiaşi zile, de 2 iulie 2014, departe de prieteni, în satul Peretu din Teleorman. Duminică după amiază, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, i-am auzit strigarea. Gândindu-mă brusc la el, am încercat în aceea zi să-l sun în câteva rânduri. O ciudată ispită puternică m-a impiedicat.
Aş putea să spun multe despre tot ce a trăit Iulian în ultimul an de zile. Dar mă opresc aici. Ceea ce este cel mai important, e faptul că Iulian le-a trecut pe toate cu mucenicie. Şi aşa a şi plecat. Pentru că, după părerea mea, cauza morţii sale se datorează medicaţiei impuse de “tratamentul” pentru “delir mistic”. Dumnezeu e mare şi le vede pe toate, aşa că nu mă îndoiesc că va avea grijă şi de sufletul robului său Iulian, cautătorul Adevărului.
“Victore, dacă păţesc ceva să publici textul ăsta pe Ziaristi Online”. Imi fac datoria de onoare. Dumnezeu sa te odihnească în pace, suflete bun!

De mii de ani tăcem din gură

Tăcem din gură
Radu Gyr
Din tot, ne-a mai rămas aieve,
Acest zid grav, aceste dreve.
Crunt ferecaţi în piatra dură
Cu pumnii strânşi tăcem din gură.
Tăcem, parc-am tăcea de veacuri
Ca nişte funduri vechi de lacuri.
Şi ferecaţi în bezna sură,
De mii de ani, tăcem din gură.
Ei: ziduri, lanţuri, temnicerii,
noi, numai cremenea tăcerii.
Ei, biciuri cu bătăi şi ură,
noi, uriaş îngheţ pe gură.
Deasupra vremii şi genunii,
Tăcem ca spinii şi tăciunii.
Tăcem ca lama de custură,
Tăcem mereu, tăcem din gură.
Ne linge frigul pe ciolane,
Ei, foame, cuie şi ciocane
Şi orice zi e-o muşcătură
Scrâşnind din dinţi, tăcem din gură.
Tăcem ca lacătul pe uşe,
Tăcem ca focul sub cenuşe,
Tăcem… dar noaptea sub celule,
Vuiesc torente nesătule.
Un zgomot bubuie departe,
Se darmă parcă ziduri sparte
Şi parcă lanţuri cad în zgură.
Noi aşteptăm, tăcem din gură.

Cu Radu Gyr în celulă

M-am uitat drept în ochii lui şi l-am întrebat dacă a auzit de Radu Gyr. Trecuseră câteva zeci de minute de discuţie cu psihologul clinician. Tot ce-i spuneam nota cu precizie ca şi cum lucrurile din trecutul meu urmau să se îndrepte din stiloul lui scump. Pentru că, la fiecare cuvânt scris, aruncam ochii de pe foaie pe geam, azvarlindu-l, pe el, cuvântul scris de clinician, se hotarî să închidă geamul. Era mai nervos şi mai neliniştit decât mine. Veneam dupa patru zile de închisoare în camera condamnaţilor nebuni, înbuibat de pastilele lor halucinogene, iar în dimineaţa aceea mă trezisem cu o hemoragie puternică, sângele curgând şiroaie din nas pe întreaga podea. M-am gândit apoi, după câteva luni, că ala trebuie să fi fost primul atac cerebral. Zic primul, pentru că, au mai urmat câteva hemoragii şi un puternic atac cerebral la aproape cinci luni după externare. M-am aşezat comod pe scaunul terapeutic şi am continuat să-i vorbesc de Gyr: când era în închisoare, îi spuneam clinicianului, slăbise atât de tare încât nu mai putea merge pe picioare şi atunci era dus de altcineva în cârcă. Suferind cum era a întâlnit un cunoscut pe culoarele închisorii care l-a recunoscut şi l-a întrebat: Ce faci moşule? Zâmbind i-a răspuns: Eu moş? Cocoş când e vorba de duşmanul roş! Asta era şi una din glumele preferate ale mele şi ale iubitei mele când începea să ne meargă mai rău. Eu moş?, zicea unul dintre noi şi râdeam amândoi.

Integral, conform ultimei dorinţe a lui Iulian Traşă, la Ziaristi Online