11 ani de la naşterea în Ceruri a unui mare poet al închisorilor comuniste - Andrei Ciurunga. Dragostea de ţară.

   Născut în Cahul (Basarabia) în 1920, Andrei Ciurunga îşi aşază cariera literară încă de la debut sub semnul luptei naţionale: prima sa poezie, publicată în revista liceului „Ioan Vodă” din Cahul, are ca subiect Unirea Principatelor Române. În 1936 debutează editorial cu placheta de versuri Melancolie, urmând În zodia cumpenei (1939), Poemele dezrobirii (1943), Cântece de dor şi de război (1944). Însă tânărul poet nu se va împărtăşi prea multă vreme din bucuria împlinirii visului de veacuri al românilor, unirea, căci Basarabia va fi din nou răpită, moment în care familia poetului se refugiază în ţară, stabilindu-se la Brăila.  
    Aici tânărul poet va continua să scrie, publicând în câteva reviste brăilene sub pseudonimul Robert Cahuleanu. Unul dintre articolele sale, în care se declară ferm anticomunist, îndemnându-i pe români să respingă comunismul, îi aduce prima arestare, pentru 29 de zile, în noiembrie 1945. După eliberare publică  sub diferite pseudonime: Radu Calomfir, Matei Scutaru, Nicu Grădinaru etc, oprindu-se asupra celui cu care va intra în conştiinţa literaturii române: Andrei Ciurunga.

În 1947 publică volumul Poeme de dincoace, cuprinzând versuri puternic anticomuniste, pentru care este arestat din nou în 1950 pentru „crimă de uneltire împotriva păcii”. Cum volumul fusese distrus şi nu poate fi adus ca probă în proces, autorul său a fost condamnat pentru mai vechiul volum apărut la Chişinău înainte de refugiere, în 1944, Cântece de dor şi de război.

Din acest moment calvarul se intensifică. Ciurunga trece prin penitenciarele Uranus, Galaţi, Jilava, apoi prin lagărele „cumplitului Canal”, cum însuşi îl numeşte. Aici poetul creează în continuare, căci numai mâinile şi picioarele îi fuseseră înlănţuite, în vreme ce sufletul îi rămăsese liber să strige durerea neamului său forţat din nou la robie. Va găsi chiar o metodă ingenioasă de a păstra versurile: coase pe pânză, în căptuşeala unui pieptar de care nu se despărţea niciodată, versurile-cheie ale câtorva sute de poezii, care astfel vor putea fi refăcute în condiţii de libertate.

Este eliberat în 1954, dar rearestat patru ani mai târziu, în 1958, pentru vina de a fi scris şi difuzat poeziile concepute la Canal, care circulau atât în ţară, clandestin, cât şi în afara graniţelor, în antologii sau la posturi de radio occidentale. Această a treia detenţie o execută la Gherla şi în Balta Brăilei, fiind eliberat în 1964, în urma decretului de graţiere a tuturor deţinuţilor politic.

În 1967 este reprimit în Uniunea Scriitorilor şi va publica alte opt volume de versuri până în 1989, trecute, desigur, prin filtrul cenzurii: Decastihuri (1968), Vinovat pentru aceste cuvinte (1972), Argumente împotriva nopţii(1976), Micul meu atlas (1976), Echivalenţe (1978), Imn pentru flacăra fără sfârşit (1982); Gestul împăcării (1983), Toată ţara-i şcoala mea (1989). După 1989 văd lumina tiparului şi versurile de detenţie, precum şi alte volume:  Memorii optimiste. Evocări şi versuri din închisori, Poemele cumplitului Canal, Lacrimi pentru Basarabia, Ceasuri fără minutare. Poeme din închisoare , N-aveţi un surâs în plus? , Poeme cu umbre de gratii , Versuri pentru Ina .

  Am purces la o trecere în revistă sumară a biografiei lui Andrei Ciurunga obligaţi fiind de absenţa interesului manifestat de către critica şi istoria literară recentă faţă de personalitatea literară a acestuia, precum şi a altor poeţi ai spaţiului carceral din România secolului al XX-lea. Punem acest dezinteres pe seama reeducării făcute de regimul comunist mai ales în afara temniţei, în spaţiul larg al puşcăriei exterioare, unde rezultatele au fost fructuoase şi, se pare, de foarte lungă durată.

În continuare ne vom apleca asupra câtorva dintre creaţiile de detenţie ale poetului, încercând, ca şi în cazul lui Radu Gyr sau al lui Nichifor Crainic, să surprindem semnificaţii, trăiri, sentimente panoramice manifestate într-un spaţiu ostil, menit să des-fiinţeze fiinţa umană.

Poezia lui Ciurunga este cutremurătoare. Ofensiv, dur, versul este încărcat cu puteri nebănuite, şi atunci când îngenunchează spre rugăciune, dar mai ales când poartă stigmatul blestemului. Întâlnim aici revolta firească a întemniţatului nevinovat, dragostea faţă de semenul încătuşat alături, conştiinţa responsabilităţii faţă de morţi, duioşia fiului faţă de mamă, a tatălui faţă de copil, a soţului faţă de soţie, dragostea de neam, dorul de Basarabia natală răpită, rugăciune, suferinţă, recunoştinţă şi atât de multe alte sentimente, încât putem spune că poezia de detenţie a lui Ciurunga este o radiografie completă a unui suflet complex. Versurile nu sunt doar o înşiruire stilistică de imagini, ci sunt reprezentări palpabile ale unor trăiri puternice manifestate în cunoscutele condiţii de detenţie.

Spre deosebire de Radu Gyr care spunea Tăcem din gură, Ciurunga, mai tânăr şi, prin umare, mai năvalnic, se îndârjeşte: Noi nu tăcem!. Deci, va da glas unui suflet ce nu-şi găseşte liniştea în temniţă. Ciurunga strigă în poemele sale: „Eli, Eli, lama sabahtani”, şi nu întâlnim aici  nici negare, nici reproş, nici lipsă de credinţă, ci pur şi simplu un strigăt de durere. O durere venită de veacuri, dintr-un timp aproape imemorial, şi adunată, generaţie de generaţie, în conştiinţa neamului, pe care poetul o răscoleşte şi o glăsuieşte.

Dragostea de ţară

Cea mai adâncă rană sufletească ce provoacă urlet de durere este ciuntirea ţării prin răpirea plaiurilor natale ale poetului. Ţara mea de dincolo de ţară, numită şi „ţara mea de dincolo de ape”, este în acelaşi timp rană şi alinare, durere şi panaceu pentru osânditul din temniţă. Nostalgia României Mari îl îndreptăţeşte să numească vremurile de după Unire „pruncia mea de aur”, însă e o pruncie pe deplin conştientă de rolul pe care dragostea de neam îl are în destinul omului, rol asumat în întregime de Ciurunga:

„Încă din pruncia mea de aur

m-am simţit cu tine cununat”, şi devenit cap de acuzare în cele trei detenţii ale sale:

„De-am strigat apoi că eşti a noastră

tânăra, întreagă şi pe veci,

m-au închis între pereţii reci

şi mi-au pus zăbrele la fereastră”.

Aici, însă, în „temniţa duşmană”, dragostea de ţară capătă dimensiuni mai adânci şi mai profunde. Devine „bandaj pe rana” trupului chinuit, ori „pui de cozonac/ce-a crescut, ca mine, pe Bugeac” pentru trupul flămând, ori înger de pază şi de întărire în momentele de slăbire a credinţei:

„Dacă şovăi în credinţa mea

simt cum îmi trimiţi, vânjoşi, să-mi stea

toţi stegarii din Orhei pe-aproape”.

Şi, mai presus de toate,  este lumină în abisul întunecat al temniţei:

„Când îmi dau târcoale bezne grele,

lilieci când se izbesc de grinzi,

numai tu prin noapte îmi aprinzi

policandrul Nistrului cu stele”.

Şi toate astea pentru că este sentimentul firesc, nativ, care a legănat pruncii, a clădit voinici, a îmbărbătat viteji, cuprinzându-i pe toţi într-o horă ce, brusc, „a murit”. Prin urmare, militantului nu îi rămâne decât, hrănindu-se şi adăpându-se cu dragostea de neam, să spere:

„Dar pândesc la drum o primăvară

să întindem iar din prag în prag

hora mare sub acelaşi steag,

ţara mea de dincolo de ţară...”.

Speranţa aceasta e susţinută de conştiinţa datoriei împlinite, care îl îndreptăţeşte pe chinuit să strige din adâncul temniţei, din nou, toate durerile neamului său, pentru care a fost înlănţuit. Nu-s vinovat faţă de ţara mea e un strigăt de resemnare faţă de propria soartă, dar mai ales de dragoste, de admiraţie, de durere, de revoltă, de neîmpăcare cu destinul crud al ţării. Apar aici înşiruite câteva dintre frumoasele trăsături sufleteşti ale românilor: unitatea (prin imaginea horei rotunde „ca o ţară”), credinţa ortodoxă (oglindită în primirea veştii naşterii sfinte, adusă de colindători), bogăţia (materializată, ca la Nichifor Crainic, în „tot belşugul de la vin la grâu”, adică în tot ceea ce încape în taina euharistiei), ospitalitatea etc. Prădarea tuturor acestora aduce răcnet „cu sufletul durut” şi ură faţă de „hotarul de la Prut”.

Experimentată personal, ocupaţia ţării de către „vrăjmaşi”, „haite”, „sutaşi”, „balaur” etc. a marcat profund personalitatea creatoare a lui Ciurunga. „A prăda” şi „a fura” sunt verbe definitorii care au declanşat întreaga rezistenţă şi revoltă poetică, ce a dus, de altfel, la osândă pe poet. Dar, este o revoltă „cu fruntea-n slavă”, binecuvântată deci de pronia divină, în faţa căreia dragostea de neam este la fel de firească precum cea de Dumnezeu.

Iată şi motivul pentru care:

„Pe după ziduri negre, adunată

cum brazii şi-i adună codrul sur

stă ţara noastră, veşnică şi toată,

cu temniceri şi lanţuri împrejur”.

Sub ocupaţia bolşevică, Aici e toată ţara, în lanţuri, în temniţe, în ocne, căci este sfântă datoria de a apăra pământul, istoria, credinţa. Până şi înaintaşii se-adună în temniţă:

„Se rup din calea vremii voievozii

cu mersul şui în stare de ocnaşi (...)

aici e gura care cheamă plebea

să-şi afle răzvrătirilor sălaş”.

Dar nu numai istoria, ci şi geografia ţării se coboară în temniţă, sub chip de „Caraiman de doruri”, ori „Nistru care spumegă vândut” sau „Dunăre de lacrimi şi de stele”.

Prof. Dr. Crina PALAS