În cursul dimineţii de vineri, mărturisitorul Nicolae
Purcărea, fost deţinut politic timp de 20 de ani în temnițele comuniste, a plecat
la Domnul, după o grea, îndelungată şi mântuitoare suferinţă. Publicăm ultimul interviu pe care Bădia ni l-a acordat, în care acesta şi-a precizat punctul de vedere faţă de legea îndreptată împotriva elitei româneşti interbelice şi în care ne îndeamnă să ne strângem în jurul Bisericii, în aceste vremuri de prigoană. Am găsit de cuviinţă să facem publică şi autobiografia lui Nicolae Purcărea, pe care ne-a lăsat-o spre păstrare. (F.P.)
- Ce ziceţi de proiectul de lege promovat de Crin
Antonescu, prin care vor fi interzise din nou cărţi, personalităţi,
organizaţii?
- Bine nu văd! Se intră din nou în prigoană!
- Credeţi că vor fi arestări?
- S-ar putea! Naţionalismul l-au sechestrat evreii, nu
mai are voie niciun popor să fie naţionalist, în afara lor!
- Cum vedeţi Mişcarea Legionară în veac?
- Cei care vor rezista se vor întări. Dar greu.
De-asta le spun tinerilor să nu se mai bată cu pumnul în piept că sunt
legionari. Întâi să treacă printr-o prigoană, s-o ia pe coajă, şi după aceea să
vedem ce mai zic! Va fi greu, foarte greu.
- Cum vi s-a părut intervenţia Institutului “Elie
Wiesel” în ce-l priveşte pe Valeriu Gafencu?
- Au lucrat în subteran. Când au văzut că în prima
şedinţă a Consiliului Local din Târgu Ocna nu le-a mers, într-o zi, pe nepusă
masă, s-au dus şi au rezolvat problema. Au vrut să facă acelaşi lucru şi la Baia
Sprie, unde vroiau să-l dezonoreze pe Părintele Justin Părvu, dar primarul le-a
răspuns foarte frumos.
Nici Biserica nu va avea curajul să-i canonizeze pe
sfinţii închisorilor, pentru că mulţi dintre ei au fost legionari. Se vor
speria. Sunt probleme adânci. Celor care au fost omorâţi li se iau toate
păcatele, şi vor trece asupra celor care i-au omorât. Nu ne putem juca cu
concepţia creştină, dogmatică! Problema păcatului e una grea! Evreii consideră
creştinismul ca pe o deviere de la mozaism, ca o erezie. Ei ne califică
comunişti, fascişti, tot ce vrei. Cu toate că noi n-avem nimic cu ei! Căpitanul, când a stat de vorbă cu rabinul, a spus: „Dacă un evreu a
fost lovit sau rănit, ori jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători. Ei nu-s
decât oameni, poate chiar buni creştini. Nu pe omul superior noi cercăm să-l
şlefuim, ci pe omul-om”. De exemplu, toată viaţa mie nu mi s-a spus să port
pistol, dar aşa au fost împrejurările. A trebuit să iei puşca, să te aperi!
- Ce-ar trebui
făcut?
- Poate să ne
refugiem mai mult în adâncul tainei decât în formă. În fond, asta-i ortodoxia:
e o taină. Asta-i deosebirea, de fapt, între catolicism şi ortodoxie.
Catolicismul e raţional, mai organizat, Biserica Ortodoxă îşi trăieşte taina
mai puternic.
- În prigoana
aceasta care va veni, ce mărturisire ar trebui făcută?
- Refugiul la
Hrisos, în jurul Bisericii. E singura cale spre care putem tinde, pentru că
Dumnezeu ne ajută. Dacă Îl chemi, încontinuu, te ajută. Nu ne dăm seama de
puterea rugăciunii. Spunea Părintele Justin că el nu se duce la Domnul să se
odihnească, ci se duce la luptă. Trebuie să-l mai rugăm şi pe el. Şi mai sunt
şi alţii, pe care nu-i cunoaştem.
- consemnat de Florin Palas, decembrie 2013
Autobiografie Nicolae
Purcărea
M-am născut la data de
13 decembrie 1923, în Braşov, fiul lui Nicolae şi Maria.
Tatăl meu a fost birjar, iar mama casnică. Am
fost doi fraţi. Şcoala primară am efectuat-o la Braşov, apoi am urmat patru
clase la Liceul Andrei Şaguna, după care am trecut la Liceul Comercial din
Braşov, unde am devenit bacalaureat în toamna anului 1944.
În anul 1944 m-am
înscris la Academia de Înalte Studii Economice a Universităţii din Cluj,
refugiată la Braşov.
Nu am putut să o termin, fiind victimă a arestărilor
şi apoi a detenţiilor comuniste. După eliberarea din lunga detenţie comunistă,
am fost repartizat la Baza de aprovizionare tehnico-materială din Braşov, apoi
din 1969 până în 1972 la Centrala Industrială Autocamioane şi Tractoare, de unde
am fost dat afară pentru trecutul meu politic şi reîntors la Baza de
Aprovizionare pentru Industrii din Braşov având funcţia de merceolog, iar în
anul 1985 am ieşit la pensie.
M-am căsătorit în anul
1957, septembrie 29. Pe soţia mea am cunoscut-o în Bărăgan, unde mă aflam
deportat cu domiciliu obligatoriu în comuna Lăteşti. Soţia mea, Eugenia Fuică
era şi ea deportată, studentă fiind la Iaşi, la Facultăţile de Drept şi Artă
Dramatică - secţia regie.
Am convieţuit până în
1984, când a decedat, la 7 ianuarie 1984, după care nu m-am mai căsătorit. Nu
am avut copii. Convieţuirea noastră a fost desăvârşită. Datorită unor principii
prea austere, nu m-am mai recăsătorit.
Domiciliul nostru a fost
la Braşov în actuala casă părintească, pe care în 1974 - 1975 am modificat-o şi
în care trăiesc şi acum.
Am transformat casa
într-un mic muzeu, datorită faptului că, înzestrat de Dumnezeu cu ceva talent
în ale cioplitului lemnului, pe care l-am perfecţionat în mod autodidactic, am
reuşit după o muncă titanică şi multă dăruire să devin unul din maeştrii
creatori ai ţării în artă populară, ajungând în perioada 1993-1996 preşedinte
al Asociaţiei Creatorilor Populari din România, invitatul şi reprezentantul de
onoare al ţării la multe muzee din ţară, apoi în Franţa şi în America.
Actualmente sunt profesor la Colegiul Naţional Andrei Şaguna din Braşov, unde
împreună cu alt coleg conduc un cerc de elevi numit Minisatul Sfântului Andrei,
cerc cunoscut de asemenea atât la Bucureşti de către Muzeul Satului şi Muzeul
Ţăranului, cât şi la Sibiu, fiind luat drept prototip de activitate
extraşcolară.
De şapte ani de când am
constituit acest cerc, împreună cu profesorul Sorin Apan, mă bucur atât de
dragostea şi respectul copiilor cât şi de cel al părinţilor, deoarece lecţiile
noastre sunt pline de educaţie patriotică, legate de tradiţie şi de tot ceea ce
are sufletul ţăranului mai bun.
Şi aşa am ajuns la 80 de
ani, în ianuarie 2004. Am fost sărbătorit, în cadrul Muzeului de Etnografie din
Braşov, cu onorurile cuvenite unei personalităţi de înaltă valoare, la care în
afară de personalităţile oraşului, au fost prezenţi reprezentanţii muzeelor din
Bucureşti şi subsecretarului de stat al Ministerului Culturii. M-am bucurat de
asemenea de-a lungul anilor, drept rezultat al dăruirii mele pentru arta
populară, de multe recompense, diplome şi premii: premiul I pe ţară, în anul
1995, la expoziţia naţională de la Teatrul Naţional din Bucureşti, premiul
Dimitrie Gusti, al Academiei Române, în anul 2000 şi alte multe premii.
Drept răsplată a
contribuţiei mele în păstrarea şi valorificarea artei populare am fost primit
în Academia Artelor Tradiţionale din Sibiu, fiind apreciat, respectat şi iubit
de toţi cei care îşi aduc obolul pe altarul artei populare.
Un lucru pe care trebuie
să-1 menţionez este acela că datorită cioplitului în lemn eu mi-am găsit
libertatea atât sub aspect fizic cât şi psihic. Fizic, am fost atenţionat de
securitate că atâta timp cât îmi văd de cioplitul lemnului ei nu au nimic cu
mine. Psihic, datorită preocupărilor mele şi studiilor ce le făceam în domeniul
etnografiei, reuşeam să ignor, să evadez din cotidian, din lumea în care trăiam
şi să devin liber.
Am fost anticomunist, ca
marea majoritate din tinerii generaţiei mele. La vârsta de 17 ani, pe când eram
în clasa a VII-a (azi clasa a Xl-a) de liceu, s-a născut revolta faţă de
samavolnica stăpânire şi ocupare de către URSS a Basarabiei, partea de nord a
Bucovinei şi a ţinutului Herţa. Iar Ungaria nu numai că ne-a luat o parte din
Ardeal, dar a comis atâtea atrocităţi.
Drept urmare a
dezastrului naţional, care a desfiinţat România Mare, alături de generaţia mea
de tineret şcolar şi universitar, împreună cu marea majoritate a întregului
tineret al ţării, am devenit antisovietic şi anticomunist şi m-am alăturat
acelora care prin vorbă, prin faptă, manifestau această atitudine.
În toamna anului 1945,
m-am înscris la Academia Comercială din Braşov. Aici cu alţi mulţi colegi de
facultate ne-am opus ascensiunii comuniste, care prin UNSR-ul comunist vroia să
se impună, dar s-a lovit de rezistenţa studenţilor grupaţi în asociaţia
studenţească Andrei Mureşianu.
Conferinţe cu caracter
naţionalist, seminarii pe aceeaşi temă, prelegeri ale profesorilor, toate aveau
rolul de a se opune concepţiilor comuniste, ateiste şi antinaţionale.
Majoritatea studenţilor
erau naţionalişti prin educaţia primită de acasă, de la şcoală sau din armată.
Mulţi erau veniţi de pe front sau chiar din închisoare. Mă aflam pe atunci,
student fiind, în primele rânduri, adică în comitetul de conducere al
asociaţiei Andrei Mureşianu.
În vara lui 1947, câţiva
membri ai UNSR - precum Micloş şi I. Lupu, mă forţau să mă înscriu asociaţia
lor. I-am refuzat. În această situaţie m-a prins anul 1948, luna mai, când au
început marile arestări, deci şi a studenţilor cu atitudini anticomuniste.
Pe data de 15 aprilie,
am fost căutat de doi agenţi acasă. Fratele meu le-a spus că sunt la Academie.
Am reuşit să scap şi am stat ascuns pe unde am putut. Luni de zile am fugit şi
de umbra mea. Nopţile mele erau albe, zilele, un chin. În toamnă, Virgil
Popescu, un vechi cunoscut, m-a dus în Munţii Argeş, în regiunea Şuici, unde un
grup de 20 de oameni, condus de profesorul D. Apostol, luase drumul muntelui.
Viaţă de partizan: frig,
foame, mizerii, de pază pe creste, de veghe noaptea, dar sufletul plin de
speranţe pentru cauza măreaţă în care ne înregimentasem. Eram urmăriţi,
înconjuraţi de trupele securităţii, trebuia să fugim dintr-un munte în altul. Tot
prin trădare am căzut. Încercuiţi fiind de trupele securităţii, frunzişul ne-a
fost prieten, am scăpat din încercuire, câţiva care au deschis focul, au fost
împuşcaţi. Până la urmă tot am fost prinşi.
Au urmat anchetele, cu
torturile respective şi apoi condamnări la ani grei de închisoare.
Anul 1949, luna iunie,
la securitatea din Piteşti, în nişte celule mici, joase, umede! După anchete,
la penitenciarul din Piteşti şi de aici, după întocmirea dosarului la
penitenciarul din Craiova. Am fost condamnat la şapte ani închisoare.
De la Craiova, în
primăvara lui 1950, am fost dus la penitenciarul din Piteşti, unde erau adunaţi
toţi studenţii, în vederea aşa-zisei "reeducări", prin tortură, prin
dezumanizare, prin robotizare "à la Makarenko".
De Sf. Nicolae 1950,
eram într-o cameră la subsol, a intrat Ţurcanu. Toată lumea a amuţit, parcă
paralizată de această apariţie. Ce a urmat, toată lumea ştie.
Durerile mari sunt mute,
bătăile duse până la ultimul resort: apoi nebunia. Dar cine poate înţelege şi
ce rost mai are...
"Moara
dracului", cum spunea Eugen Măgirescu, funcţiona; oamenii erau băgaţi la
măcinat, dar ceva bun nu a ieşit... doar morţi, înnebuniţi, dezaxaţi,
robotizaţi.
Am trecut prin toate, ca
după 7 luni, în iunie sau iulie am fost scoşi în vederea formării unui lot,
care să plece la Canalul Dunărea-Marea Neagră.
Şi pot mărturisi că dacă
destinul m-a aruncat în acel iad, Dumnezeu m-a ajutat să ies cu sufletul curat,
cu fruntea sus, să pot privi pe om în ochi, dar ...cu o imensă durere în
suflet, cu un proces psihic, care mă va urmări toată viaţa: cum a fost posibil
şi se va mai repeta? Răspund: se va repeta, căci omul e cea mai hidoasă fiară.
La canal, pentru că eram
prea slăbănogi (după o lună de refacere, aveam 40 de kg) am fost duşi la
grădina de zarzavat a Gospodăriei Mamaia. Brigada noastră căpătase numele de
"Slăbănogii din Capernaum"
Şi apoi trecuţi la alte
munci, tot mai grele; la "mustaţă"- şantier unde se spărgea piatră;
la roabă, la târnăcop, la rangă, la încărcat vagoneţi, la săpat în
"ciulasă" - chiar pe fundul gropii. Norma: "dă-i până mori"
şi au murit cu sutele, cu miile; de la un cap la altul, de la Cernavodă la
Taşaul – mormânt lângă mormânt, fără cruci.
Oare cum ar fi viaţa de
ocnaş? O ştim de la fraţii noştri.
Spre toamna lui 1951 am
fost dus la Craiova - pentru un proces -, dar am poposit în carantină la
Piteşti. Am crezut că sunt trimis disciplinar, căci o rupsesem cu cei din
Piteşti (studenţii aveau obligaţia să continue demascarea oriunde s-ar afla).
În carantină, 10 zile, aşteptam zi şi noapte să se sloboade Ţurcanu şi să mă
toace, să mă toace, să mă omoare şi să-mi zică: Cruşea ta de bandit, ai trădat marea cauză a demascării. Dar n-a
fost aşa, am plecat la Craiova, unde am stat până în primăvara lui 1952, am
trecut prin Piteşti şi apoi dus la Jilava.
La Jilava, am ieşit la
raport să fiu trimis la mină, dar fără rezultat, căci am fost trimis la Gherla.
De ce mi-a fost frică nu am scăpat.
Gherla, vara 1952. Aici
era să-mi las oscioarele.
Trebuie să menţionez un
lucru. Ordin de la Ţurcanu, şeful reeducării: dacă scoateţi un cuvânt despre
Piteşti, vă omor! Or eu, cum am plecat din Piteşti, am şi vorbit. Dădusem la
Canal de nea Vasile Gârneţ, vecin de stradă, de la noi, căruia i-am povestit
tot ce era la Piteşti. Când am ajuns la Gherla (mare noroc am avut, Ţurcanu era
luat la Bucureşti) se cunoştea poziţia mea, iar Mărtinuş (cel ce rămăsese în
locul lui Ţurcanu) la câteva zile după ce am fost scos de la carantină şi dat
la atelierul de pir, mă înşfăcă de guler şi îmi zise: “Măi, banditule, ştim ce rahat ai mâncat, pe unde ai umblat, dar vei
plăti cu vârf şi îndesat”. Şi am
plătit-o.
Lucram la vopsitoria de
dulapuri împreună cu Ion Sadovan, căruia i-am povestit tot. Dar eu nu ştiam că
el avea o codiţă, pe Petrică Cojocaru - bănăţean de-al lui, care bineînţeles a
informat despre ce spun eu.
Într-o seară, septembrie
1952, am fost luat cu pătura (asta însemna mutare) şi dus la o celulă, la
parter, unde era locotenentul de miliţie Avădanei.
“Banditule,
ştii de ce te-am chemat?”
N-am mai avut timp să răspund,
căci o labă de-a lui m-a trântit la pământ, ca apoi cizmele să-mi deznoade
măruntaiele şi coastele. “Ai trădat
marea cauză a demascării, urla el la mine, la izolare cu tine!”
Izolarea era
la Zarca Gherlei un pavilion izolat, unde erau duşi TBC- iştii care mureau, iar
sus la etajul doi era izolarea, camere de pedeapsă. O celulă mică, cu geam de
fier, cu ochiuri sparte, fără nimic în ele, cu vântul şi apoi crivăţul de
iarnă, ce ne ţinea de urât. Mâncarea: o zeamă mai străvezie ca apa, căci eram
în postul Festivalului Mondial al Tineretului de la Bucureşti, din vara anului
1953.
Un lucru menţionez:
săptămânal venea Avădanei în control. La uşa mea se tot oprea: “Ai trădat marea cauză a demascării.
Banditule!” Şi pumni şi picioare se opinteau în bietele mele oscioare,
încât un vecin îmi spuse mai târziu: “Când
auzeam cum te loveşte, îmi sărea mie inima de la loc.”
După câteva luni,
T.B.C.-ul şi-a găsit şi în mine sălaş, nu mă mai puteam ridica, vedeam negru în
faţă şi în loc de salivă ieşea sânge. Mă luptam cu frigul, nu aveam nici o
zdreanţă de pătură, doar o scurtă, în care nu încăpeam. Zama chioară pe care o
primeam nu ţinea de foame. Totul era prea străveziu în mine. Deja viaţa mea era
terminată, eram o mortăciune. Dar nu huleam, nu blestemam, ci mă rugam lui
Dumnezeu. Şi Dumnezeu mi 1-a trimis pe nea Jenică Bărbier, ţăran din Bacău,
mic, îndesat, bine făcut, dar pentru că era hâtru, cu limba ascuţită, îi tot
pişca. Ca să scape de el, l-au băgat la izolare. Peste mine. Iar el, cu
sufletul mare m-a readus la viaţă: a avut grijă de picioarele mele, care erau
îngheţate, căci am uitat să vă spun, iarna lui 1952-53, mare şi viforoasă a mai
fost; nămeţi mari, care mi-au astupat spărturile din geam, dar eu eram sloi,
frig, rece, apa din hârdău îngheţată, şi pe barbă şi mustăţi ţurţuri atârnau.
Nea Jenică m-a
descălţat, mi-a frecat picioarele, mi le-a tot mişcat, apoi şi braţele, şi apoi
împleticitul meu trup era pus în mişcare. “Hai să jucăm o horă”, spunea el, ba în glumă, ba mai serios. Dar
eu abia mă ţineam de perete. Şoareci nu mai erau, muriseră de TBC. Doar
păianjenii îmi mai ţeseau pânze iluzorii.
Şi aşa au trecut 7 luni,
când într-o zi, gardianul ne ordonă să ne luăm bagajele şi să coborâm (bagajele
erau o bocceluţă cu câteva zdrenţe).
Jos, în curte, toată
lumea în careu. Directorul Petrache Goiciu, cu mâna ridicată: “Uitaţi-vă la ei, cine-o face ca ei, ca ei să
păţească.” Or noi, cei câţiva muribunzi (mortăciuni, cum a spus apoi un
frate) ne luptam cu nămeţii imaginari, căci picioarele nu ne ascultau. Şi mai
departe, Petrache Goiciu: “Dar azi îi iertăm, căci a murit tovarăşul Stalin.” A
vrut Dumnezeu ca pe Stalin să-l mai trimită să vadă ce-i prin Iad.
Şi apoi sunt dat la
tinichigerie, după ce în prealabil, am avut cu Juberian o discuţie nu prea
amicală. Şi am lucrat până în 1955, când datorită evenimentelor din Elveţia
(moartea lui Şeţu) am fost băgaţi la camere, dar nu înainte de a trece pe la
microradiografie, care m-a depistat cu TBC. Am trecut la o cameră pentru
bolnavii de TBC.
Anul 1956, urma să mă eliberez.
Am fost adus mai întâi la Codlea, apoi la securitate, pentru a mi se verifica
nivelul politic. Bineînţeles, rezultatul a fost trimiterea mea în Bărăgan, la
Lăteşti, cu domiciliu obligatoriu. Aici, căci Dumnezeu le aranjează pe toate,
am cunoscut-o pe cea care urma să-mi fie soţie, pe Gica Fuică, şi ea studentă
la Iaşi, care făcuse opt ani închisoare.
În 1957, ne-am
căsătorit, ca în toamna lui 1958 să fim din nou arestaţi şi duşi în lagărul de
la Culmea, lângă Ovidiu.
Câte nu se pot povesti
despre viaţa noastră din Bărăgan. Trăiam într-o armonie sufletească
desăvârşită. Eram liberi pe o rază de 15 km. Puteam să vorbim unul cu altul, să
lucrăm. Eram tinichigiul satului. Ziua la munci necalificate, seara băteam
tablă şi primeam un ciur de mălai, o cană de lapte, câteva ouă.
Lângă mine, doamna
Mareşal Antonescu, în spate, doamna Lilica Codreanu, mai încolo, prof. dr.
I.V.Georgescu, de la Teologia din Bucureşti, Bucur Stănescu şi alţii.
Aveam gospodărie,
păsări, porc şi capră. Am lăsat tot, doar trei cămăşi, trei izmene, trei
ciorapi. Atât ne-au dat voie să luăm. Soţia, lângă mine în maşină, se plângea
că pisica se va prăpădi. Zile senine, zile amare.
La Culmea, într-o
baracă, lângă 100 sau mai mulţi. Iarăşi gardieni răi, iarăşi bătăi, iarăşi
munci ce nu se mai terminau. Aici venea lunar o comisie de la Interne şi pentru
că nu au putut să ne însceneze un nou proces, cu ameninţări, cu ademeniri,
culegeau informatori.
Şi astfel au ajuns şi la
mine. “D-le, dumneata ai un mandat din
care mai ai de executat 12 ani. Dar! (acest dar a căzut ca plumbul,) noi îl putem rupe, dacă...” Am scăpat
un zâmbet, căci ştiam ce urmează.
“De
ce zâmbeşti?” mă întrebă colonelul.
“Pentru
că ştiu ce urmează”, am răspuns. Şi apoi, după un repaos, am răspuns şi eu cu un… dar: “Dar nu sunt eu omul dumneavoastră.”
“Du-te,
te mai gândeşte.”
Şi iar, peste o lună, aceeaşi poveste. Şi atunci, au schimbat foaia.
Vorbe grele, rele, ameninţări.
Tetea (aşa-i ziceam noi, cei
mai apropiaţi d-lui prof. I. V. Georgescu) îmi spunea: “Ce te frămânţi, o dată
ce ai luat o hotărâre”.
În cele din urmă,
supăraţi, că un nebun dă cu piciorul vieţii, colonelul îmi strigă: “Banditule, te bag în lanţuri şi te trimit la
Aiud!”
Şi iată, într-o seară,
eram la Periprava - Grindu - când sunt chemat şi pus în lanţuri. În zori, nu se
făcuse ziuă, am fost dus la debarcader şi pe un vas de călători, am pornit spre
Galaţi. Era încă întuneric, zgomotul lanţurilor stârnea ecouri sinistre în
sufletul călătorilor. “Cine ştie ce criminal o mai fi şi ăsta.” Şi vorbe
rostite-n surdină, aduceau a sudalmă, estompau zgomotele metalice ale
lanţurilor mele. Dar apoi, peste câteva ore, cer paznicului să mă ducă afară.
Iar zgomote de lanţuri, iar vorbe în surdină, iar fiori osânditori.
La uşă, un om tuns (un hoţ
eliberat de la Chilia Nouă) mă-ntreabă în şoaptă: “Unde?” “Aiud”, răspund.
Când m-am întors, stupoare:
toată lumea în picioare, cu o bucată de pâine, cu o fructă, cu ceva, se
întindeau, mi le ofereau.
Paznicii, speriaţi, au
încărcat armele (erau 6 paznici). “Ce-ai
făcut, banditule?” Am dat neputincios din umeri, dar am înţeles
schimbarea. Cel de drept comun transmisese sălii: “Nu e criminal, e deţinut
politic.” (El ştia ce e Aiudul.) Mai târziu, am scris un articol: “Revolta de pe vas”. Toţi călătorii
aveau pe cineva în închisoare (aşa-zişi aurari
lipoveni, prinşi cu aurul în stupi) şi astfel au fraternizat cu mine. Nu mai
eram deţinut şi nici în lanţuri nu mai eram. Sufletul meu căpătase aripi. Eram
eu eroul lor, ce vis frumos, câtă înaripare mi-a trezit!
Ajuns la Galaţi, datorită
dosarului pe care scria: “pedeapsă,
lanţuri”, am fost izolat într-o celulă. Aveam o rană mare, nepansată, în
spate, primită la Culmea, în urma unei infecţii. Spatele meu arăta de parcă aş
fi avut o cocoaşă. Aruncat la camera mortuară, după 3 zile, văzând că n-am
murit, mi-au tăiat-o pe viu. A ieşit o găleată de puroi şi apoi mi s-au pus
pansamente, când mă scotea "d-nul şef” la infirmerie. Şi aşa am plecat.
Cum m-am vindecat, cum s-a închis rana, nici astăzi nu ştiu.
De la Galaţi, la Jilava,
iar după 8 luni de lanţuri, la Aiud… De aici m-am eliberat în anul 1964.
La Aiud, altă reeducare,
altă farsă, alte convulsiuni, zbateri, vorbe mai puţin frăţeşti, ce cădeau
între fraţii aceleiaşi suferinţe, aceluiaşi ideal. Dar ca şi la Piteşti, cum
poate judeca omul, când este rob, când e neom, când este ieşit din normalitate?
Pedepse, izolări… Şi
după ani, scos la muncă: eram zidar, sobar, eram de toate.
Anul 1964, anul de
graţie. Dumnezeu, pe care nu L-am uitat nici o clipă, ne-a ajutat, am scăpat;
am scăpat dintr-o oprelişte, în lagărul cel mare, care este ţara.
Anii s-au scurs, cu
bune, cu rele, cu suişuri, cu căderi.
Anul 1989 - schimbarea.
Dar peste jertfele,
peste suferinţele noastre, o şleahtă de profitori s-a ridicat, a pus stăpânire
pe ţară, iarăşi ne-a robit.
Braşov, 20 august 2004
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu