Exclusiv. Doamna Aspazia Oţel Petrescu despre experimentul reeducării din închisoarea Piteşti. “Satana a vrut să-şi câştige adepţi cu sila. Milostivirea lui Dumnezeu este mult mai mare decât răutatea diavolului. La Piteşti nicio rezistenţă nu era posibilă. Şi eu cred că chiar dacă spun că mă lepăd de Hristos, dar am fost bătut mai rău decât a fost bătut Hristos, şi ai obţinut de la mine afirmaţia că mă lepăd de Hristos pentru că m-ai bătut până peste puterea mea de a suporta, nu mă ai. Am văzut că este foarte uşor, şi în acelaşi timp foarte greu, să-ţi aperi demnitatea de creştin, de fiu al lui Hristos. Trebuie să dai dovadă de foarte mult curaj. Pentru asta trebuie să te rogi neîncetat ca Dumnezeu să-ţi dea putere, pentru că singur nu poţi”.

Când a fost pus Iov la încercare, Dumnezeu i-a pus limită diavolului, este vorba de liberul arbitru. Dumnezeu îi dă voie să ne ispitească ca să se vădească tăria noastră, nu slăbiciunea noastră. I-a spus Dumnezeu lui satana: Poţi să faci orice, dar să nu te atingi de sufletul lui. Ori la Piteşti el tocmai asta a făcut, a vrut să-şi câştige adepţi cu sila. Oamenii ăia n-au fost ai lui, deşi au căzut, pentru că i-a forţat. Şi eu cred că chiar dacă spun că mă lepăd de Hristos, dar am fost bătut mai rău decât a fost bătut Hristos, şi ai obţinut de la mine afirmaţia că mă lepăd de Hristos pentru că m-ai bătut până peste puterea mea de a suporta, nu mă ai. Diavolul a înţeles lucrul ăsta. Dumnezeu ne dă ceea ce alegem de bună voie. L-am ales pe Dumnezeu, suntem ai lui Dumnezeu; l-am ales pe Satana, suntem ai Satanei. Dar dacă l-am ales pe Satana după ce ne-a destructurat personalitatea până la anularea liberului arbitru suntem tot ai lui Dumnezeu, pentru că am fost siliţi, obligaţi să-L negăm pe Cel pe care nu-L va nega prin libera Sa voie. De-aia încearcă acum să convingă, să cumpere, să înşele, să manipuleze. Asta mă face să înţeleg că milostivirea lui Dumnezeu este mult mai mare decât răutatea diavolului.

La Piteşti nicio rezistenţă nu era posibilă. Am înţeles lucrul acesta când am aflat ce a devenit Costache Oprişan şi ce a rămas Aurel Leşanu, singur dintre cei care au fost chinuiţi zile şi nopţi la rând şi pe care eu i-am cunoscut. Costache Oprişan a fost profesor de filosofie la Cluj, un om cu forţe spirituale nebănuite, simţeai puterea duhului în el. Şi n-a putut să reziste. Nu se putea rezista. Din experienţa noastră, a celor din închisori, diavolul s-a convins că nu are sufletul pe care îl obligă să meargă cu el. Costache Oprişan, care a bătut, a snopit pur şi simplu, care a spus blasfemii, a plecat în lumină, a plecat ca un stâlp de aur, aşa părea, un trup de aur, mărturiseşte Părintele Calciu. Sunt foarte multe dovezi care arată că cei care au căzut aşa de jos încât au spus blasfemii şi şi-au chinuit aproapele, totuşi au plecat mântuiţi. De ce? Pentru că diavolul a spart liberul lor arbitru. A umblat acolo unde nu avea voie. Ce a îndurat Costache Oprişan nu se poate povesti!

Într-adevăr, lui Iov i-a dat toate încercările posibile, dar nu i-a destructurat personalitatea. Atunci diavolul a respectat condiţia. Şi-a dat seama că, ţinând condiţia, nu câştigă. Şi-atunci a încercat metoda destructurării personalităţii. Rezultatul a fost acelaşi, pentru că nu poate să distrugă sufletul, pentru că nu el este Creatorul. Cum să spun? Este chintesenţa creaţiei din noi, este exact frântura noastră de divinitate. Aşa cum nu se poate atinge de Dumnezeu, aşa nu se poate atinge nici de fărâmiţa asta. Nu se poate atinge. Îl înnebuneşte prin tortură şi prin durere, dându-i încercări peste puterea de îndurare, ceea ce Dumnezeu a oprit, diavolul totuşi a încercat, şi a constatat, cu primii martiri de la Piteşti, că sufletele nu sunt ale lui. Nu erau ale lui, ele plecau dincolo, tocmai pentru faptul acesta că ei, cât au putut, cât au fost lăsaţi, în deplina lor conştiinţă şi în practicarea liberului lor arbitru, au zis: „Nu! Nu! Nu!”. Din momentul în care au căzut s-a depăşit limita umanului, pentru că suntem limitaţi. Limitaţi de trup, de durerile care vin din trup, din agitarea minţii, şi atâtea limite pe care le are biata luminiţă din el.

Una este când accept să spun că mă lepăd de Iisus din laşitate, iar alta este când o spun din neputinţă. Toţi cei care au bătut la rândul lor erau pur şi simplu înnebuniţi, ei nu mai aveau puterea limpede de judecată. Şi diavolul nu i-a câştigat. Şi s-a văzut lucrul acesta. Au fost unii care au căzut, într-adevăr, din laşitate şi ăia nu s-au recuperat. Au rămas reeducaţi, aşa cum i-a vrut Satana.

Diavolul este mult mai viclean. Prin suferinţă nouă ni s-au lămurit pe viu nişte chestiuni. Am văzut că este foarte uşor, şi în acelaşi timp foarte greu, să-ţi aperi demnitatea de creştin, de fiu al lui Hristos. Trebuie să dai dovadă de foarte mult curaj. Pentru asta trebuie să te rogi neîncetat ca Dumnezeu să-ţi dea putere, pentru că singur nu poţi.

Vrăjmaşii au lovit foarte tare în România prin comunism şi au fost siguri că aici nu vor mai avea nicio rezistenţă. Şi asta îi obligă să ia măsuri.

consemnat de Florin Palas

VIDEO: Mărturisirile fiicei lui Traian Trifan despre Robul 1036. + 27 aprilie – 26 de ani de la naşterea în Ceruri. “Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei”

Filmare realizată la evenimentul “Învierea Domnului în închisorile comuniste. Mărturii.”

Nicolae Purcărea despre Traian Trifan: “Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei”

“Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.”

Nicolae Purcărea
Veghea / România, Uneşte-te!

Sursa: MĂRTURISITORII

Vezi si 

“Vocea lui Traian Trifan a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a Apocalipsului”- mărturie minunată a fostului deţinut politic Bucur Stănescu despre atitudinea lui Traian Trifan la a doua şedinţă de reeducare de la Aiud, în care a dezvăluit întreaga mascaradă a reeducării prin muncă.

 

 Meditaţii inedite ale lui Traian Trifan, îndrumătorului generaţiei "sfinţilor închisorilor". Despre vrăjmaşii Bisericii

 

Meditaţii ale mărturisitorului Traian Trifan, dascălul genaraţiei creştine de la 1948. Jocul de şah simbolizează Războiul dintre lumină şi întuneric.

+ 27 aprilie - 26 de ani de la naşterea în Ceruri a mărturisitorului Traian Trifan, îndrumătorul cohortei de sfinţi de la Aiud. Mărturia ucenicului Nicolae Purcărea.

Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

Nicolae Purcarea
Sursa: Veghea

Astăzi se împlinesc 29 de ani de la naşterea în Ceruri a mărturisitorului Traian Marian, cel care împreună cu Traian Trifan a fost învăţător al celor care aveau să devină sfinţii închisorilor comuniste.

Astăzi se împlinesc 29 de ani de la naşterea în Ceruri a lui Traian Marian, un mare trăitor creştin al închisorilor comuniste. A fost, împreună cu Traian Trifan, fratele său nedespărţit de luptă şi credinţă, îndrumător pe calea desăvârşirii creştine pentru camarazii din temniţele antonesciene şi comuniste. Ajunşi în Penitenciarul Aiud în anul 1941, puşi în situaţia de a executa condamnări de 17 sau 20 de ani pentru faptul că erau comandanţi legionari, avocaţii Traian Trifan şi Traian Marian, beneficiind de autoritatea pe care o aveau încă din libertate, au arătat că singura cale de a trece nevătămaţi sufleteşte prin acest infern este credinţa. Au fost urmaţi de tineri care aveau să devină sfinţi ai închisorilor comuniste: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Anghel Papacioc (Părintele Arsenie Papacioc), preotul Vasile Serghie, Virgil Maxim, Marin Naidim, Nicu Mazăre, Aurel Dragodan, Ion Schiau, Constantin Pascu şi alţii. Sfânta Scriptură, Patericul şi primele trei volume din Filocalii, pe care le primiseră în dar de la Părintele Arsenie Boca, au fost merindele de drum. Au ţinut legătura cu călugării de la mănăstirile Sâmbăta şi Râmeţ. N-au fost înţeleşi de la început de toţi fraţii lor, dar încetul cu încetul calea filocalică a câştigat tot mai multe suflete. Celulele au devenit adevărate chilii, închisoarea a devenit mănăstire, cu program de rugăciuni, studiu, meditaţii, convorbiri duhovniceşti. Îmbinau munca cu rugăciunea inimii, făcându-şi funie spre Cer. Toate acestea se întâmplau până în 1948, în timpul cât au fost deţinuţi la Aiud şi Galda de Jos. Odată cu insturarea regimului ateo-comunist, în închisori s-au instituit teroarea, crima, reeducarea, ruperea legăturilor cu exteriorul. În aceste condiţii, cei amintiţi au devenit monumente de demnitate, nu au făcut compromisuri, au acceptat suferinţa, mărturisind Adevărul.
După executarea pedepsei de 13 ani de temniţă grea, fiind foarte bolnav, Traian Marian este eliberat. S-a întors în Codlea (judeţul Braşov), trăind auster. Ducea o viaţă retrasă, continuându-şi programul de rugăciune şi studiu. Urca des pe Munţii Măgura Codlei, unde le recita nepoţilor poezii de George Coşbuc, Octavian Goga, dar mai ales din Mihai Eminescu, atât de drag sufletului lui. Într-unul din aceste urcuşuri, fiind împreună cu unul dintre nepoţii săi, a fost înconjurat de o haită de câini. Traian Marian a început să se roage. Ca printr-o minune, câinii s-au îndepărtat, lăsându-i să-şi continue drumul.
Împărţea tuturor celor interesaţi volume din Filocalia românească şi cărţi fundamentale ale literaturii române. Era nelipsit de la slujbele bisericeşti. De ziua Sfinţilor Trei Ierarhi a anului 1987, la vârsta de 78 de ani, Traian Marian a plecat la Domnul, după ce a pregustat Împărăţia lui Dumnezeu încă din viaţa pământească.
Îi mulţumesc doamnei Maria Trifan, fiica mărturisitorului Traian Trifan, care ne-a pus la dispoziţie o fotografie a lui Traian Marian, dăruită lui Traian Trifan acum 75 de ani, în ziua de 30 ianuarie 1941, înaintea arestării. (Florin Palas)