Minunea învierii
lui Lazăr ne este cunoscută tuturor. Am auzit de Marta şi Maria, cele două
surori ale lui Lazăr. Am auzit că ei locuiau în Betania lângă Ierusalim, unde
adesea poposea Iisus Hristos cu ucenicii, obosit de cale. Am auzit de asemenea
că Lazăr s-a îmbolnăvit, că apoi a murit, că a fost îngropat şi în cele din
urmă, că a fost înviat de Domnul, când l-a strigat în auzul tuturor: Lazăre,
vino afară! Ştim deci să povestim minunea aceasta, ştim cât de mult iubea Iisus
pe Lazăr, că a şi lăcrimat pentru el (Ioan 11, 35), dar ne este mai greu să
înţelegem însemnătatea acestei minuni. Fără îndoială, învierea lui Lazăr
închipuia învierea Domnului, care avea să se săvârşească peste câteva zile. Astfel,
Ierusalimul închipuieşte cerul, Betania pământul, Lazăr pe Iisus Hristos, Cel
ce s-a întrupat pentru mântuirea noastră. Marta şi Maria închipuiesc neamul
omenesc cel mort cu sufletul şi cu trupul, iar plângerea lui Iisus arată
dragostea cu care Dumnezeu a iubit lumea aceasta. Învierea lui Lazăr mai
închipuieşte şi învierea cea de obşte a tuturor oamenilor, la judecata cea de
apoi. Mai poate fi şi altfel tâlcuită: Marta închipuieşte Vechiul Testament, ca
cel ce vorbeşte mai mult de cele pământeşti. Maria închipuieşte Noul Testament-
Evanghelia, dragostea – ca ceea ce vorbeşte mai mult de cele cereşti şi este
plină de dragostea lui Hristos, Lazăr închipuieşte Biserica creştină, cea
înviată prin patimile Domnului şi care este scoasă de sub piatra Legii Vechi şi
din înfăşurările cele de îngropare ale templului evreiesc, la o viaţă cu totul
nouă. Şi încă o tâlcuire a învierii lui Lazăr, asupra căreia vom stărui mai
mult: această minune, în sensul cel mai de taină al cuvântului, închipuieşte
învierea fiecărui creştin la o viaţă nouă, curată, printr-o adevărată pocăinţă.
Ea deci, se repetă cu fiecare din noi, ori de câte ori ne pocăim cu lacrimi. De
data aceasta, Lazăr, înainte de moarte, închipuieşte sufletul înainte de a
gusta din păcate. Marta închipuieşte mintea omului care mereu este plină de
grijile vieţii pământeşti. Maria închipuieşte conştiinţa sufletului omenesc, ca
ceea ce este mai subţire la înţelegere. Îmbolnăvirea lui Lazăr înseamnă
înclinarea voinţei omului către păcat, iar moartea lui înseamnă săvârşirea
păcatului de moarte. Întristarea Martei şi Mariei pentru Lazăr arată mâhnirea
cea adânca, tulburarea şi deznădejdea ce cuprind mintea şi conştiinţa omului
care a făcut păcatul. Mângâierea cu care încearcă mulţimea să liniştească pe
cele doua surori, pentru a uita de moartea fratelui lor, înseamnă toate desfătările
şi plăcerile cele pământeşti cu care încearcă lumea să ne înşele mintea şi
conştiinţa, după ce greşim, pentru a uita de păcatul făcut şi a nu mai plânge
pentru el. Căci aşa obişnuieşte să facă satana întotdeauna. Înmormântarea lui
Lazăr înseamnă scufundarea sufletului omenesc în întunericul a tot păcatul, iar
învăluirea lui în giulgiu şi pecetluirea cu lespede de piatră a mormântului
înseamnă legarea sufletului cu funia obiceiului şi depărtarea darului Duhului
Sfânt de temniţa cea întinată a inimii sale. Îngroparea lui Lazăr la marginea
Betaniei şi părăsirea lui de către toţi prietenii săi înseamnă depărtarea celui
păcătos din ceata celor buni şi uitarea lui de către prieteni, de toate
simţirile sale cele fireşti. Singure Marta şi Maria, adică mintea şi conştiinţa
omului, nu-l părăsesc o vreme, după ce face păcatul, ci se tânguiesc lângă el,
ca la căpătâiul unui mort. Şederea lui Lazăr patru zile în mormânt se
tâlcuieşte – după Fericitul Augustin – aşa: ziua întâi este dulceaţa păcatului,
ziua a doua este învoirea conştiinţei la păcat, ziua a treia este săvârşirea
păcatului şi ziua a patra este deprinderea omului cu păcatul (Mântuirea
păcătoşilor, p. 504). Omul deprins cu păcatele cele grele este asemenea unui
mort de patru zile, miroase greu ca un cadavru neîngropat, sufletul lui este
robit de satana, mintea este întunecată, nu mai poate judeca drept, conştiinţa
nu-şi mai aude glasul, puterile îl părăsesc, darul se retrage, simţurile se
îngroaşă, bucuriile îl părăsesc, prietenii şi rudele, adică îngerii şi oamenii
îl izolează de ei, îl scot afară, îl îngroapă în mormânt întunecos şi adânc, ca
pe un rob al diavolului, care îşi are mâinile şi picioarele legate cu frânghia
obişnuinţei. Lepădat afară,
părăsit de toţi, îngropat şi pecetluit, cine oare îşi mai aduce aminte de un om
mort, de un creştin întinat cu tot felul de păcate? Singure, două fiinţe slabe
– mintea şi conştiinţa – suspină neputincioase la uşa mormântului său. Dar este
prea târziu. Ele singure nu mai pot să-l scoată pe om din păcat, să-l învieze
prin pocăinţă. Trebuie ajutorul Bisericii, darul preotului, mila cea mare a lui
Iisus Hristos, ca să mai poată salva acest suflet păcătos. Astfel, Marta şi
Maria cheamă pe prietenul lor – pe Iisus Hristos – adică cer ajutorul preotului
şi al Bisericii. Unde l-aţi pus pe el? întreabă Domnul, Adică în ce păcat a
căzut sufletul? Când? De câtă vreme? Căutarea lui Lazăr şi suspinul Domnului
pentru el arată dragostea cu care Hristos ne iubeşte, care face totul pentru
mântuirea noastră, căutându-ne până şi în iad, pentru a ne afla, a ne învia, a
ne mântui. Aruncarea lespedei de pe mormânt şi mirosul greu ce iese din el
închipuieşte lepădarea păcatelor la duhovnic prin spovedanie sinceră, aşa cum
le-am făcut. Rugăciunea Domnului lângă cel mort înseamnă rugăciunea
duhovnicului pentru iertarea celui spovedit. Strigarea Domnului către Lazăr:
Lazăre, vino afară! este chemarea cea tare şi stăruitoare a lui Hristos, a
Bisericii, a preotului către cel păcătos: „Omule, lasă obiceiul păcatului, ieşi
afară din mormântul lui, scoală-te la o viaţă nouă”. Învierea lui Lazăr şi
ieşirea din mormânt arată învierea celui ce se spovedeşte cu lacrimi. Dezlegarea
celui înviat din giulgiuri înseamnă dezlegarea sufletului de obiceiul
păcatelor, pentru a nu-l mai ţine nici de mâini, nici de picioare, nici de
simţuri, ci a fi slobod şi a merge după Hristos în toată viaţa lui. Şi, în
sfârşit, mânierea fariseilor pentru învierea lui Lazăr arată mânia diavolului
şi a slugilor lui pentru învierea unui păcătos, a unui om ce se pocăieşte, făcând
orice ca să-l arunce iarăşi în starea cea dintâi.
