Un binecuvîntat monah care a venit pe lume la 12 septembrie
1910, în satul Hătcărău din judeţul Prahova, ca unul din cei treisprezece copii
ai familiei Dumitru. Părinţii săi se
numeau Stere şi Ana. Din botez a primit numele de Constantin, iar mai apoi, intrînd
în viaţa monahală, după ce a stat în puşcăriile a trei regimuri politice mai
mult de 20 de ani, a fost călugărit pe la 62 de ani ai vieţii sale sub numele
de Monahul Marcu. Întreaga sa viaţă a fost un şir neîncetat de suferinţe şi de
nevoinţe, iar lucrurile scrise aici nu sînt decît prea puţine din cele ce şi-a
dorit să pună pe hîrtie, chemîndu-mă pentru acest lucru cu puţin înainte de
binecuvîntatul său sfîrşit. Şi nu ar fi dorit să facă lucrul acesta dacă nu ar
fi ştiut folosul citirii Vieţilor Sfinţilor.
Iar pentru că
mulţi l-au rugat să lase o mărturie scrisă a vieţii sale de nevoinţe, şi între
ei m-am aflat şi eu, nevrednicul, s-a rugat ca Dumnezeu să-i descopere ceea ce
are de făcut, şi răspunsul rugăciunilor sale se găseşte în această carte. Cu
multă teamă scriu aceste rînduri, de vreme ce anii au trecut şi multe din cele
pe care le trăisem, le văzusem ori le auzisem au pierit în negura uitării. Mai
mult, cu teamă scriu, pentru că mult prea departe este viaţa adevărată a
părintelui (despre viaţa lăuntrică îi este cu neputinţă gîndului a cugeta) de
ceea ce voi reuşi să scriu. Dar am nădejde în rugăciunile sale, şi de aceea cu
credinţă spun: Binecuvintează, părinte!
***
Despre tatăl său
Părintele Marcu nu a apucat să-mi povestească nimic, pentru că nici eu nu l-am
întrebat. Mi-a zis doar că a plecat pe front, în primul război mondial, şi a
murit pe unul din cîmpurile de luptă ale acelor ani foarte grei, lăsînd-o acasă
pe Ana, văduvă la 38 de ani, cu 13 copii.
***
După cinci ani de
şcoală, împlinindu‑se termenul de încheiere a ciclului primar, învăţătoarea l‑a
întrebat ce îşi propune să facă mai departe. Iar el i‑a răspuns că vrea să fie
croitor sau cizmar sau tîmplar. Nici nu se putea gîndi la a continua şcoala,
sau a sta acasă, deoarece şi el era unul din cei 13 copii ai mamei sale, care
se lupta pentru a le face fiecăruia un rost. Drept care a făcut şcoala de
croitorie în satul Broaştele, între Cîmpina şi Telega.
După cei trei ani
de şcoală de croitorie, a plecat la Ploieşti să se înscrie la şcoala de comerţ.
În anul 1936
Corneliu Codreanu şi-a tipărit cartea sa, „Pentru legionari”. Citirea cărţii
l-a determinat pe tînărul Constantin Dumitru să intre şi el în Mişcare. Nu după
multă vreme şi-a făcut un cuib în care s-au strîns mai mulţi tineri şi
cunoscuţi de ai săi, iar el s-a ocupat de educarea lor după cele scrise în
„Cărticica şefului de cuib”, un mic manual al vieţii legionare scris după
principii exclusiv creştine. Acesta a fost începutul unui drum plin de
sacrificii şi suferinţe.
Iată ce ne-a
povestit părintele: „Alt caz în care eram la un pas de moarte şi am scăpat:
mi-a venit ordin de mobilizare (în noiembrie 1939). M-am prezentat la
Regimentul 1 transmisiuni – Bucureşti, am intrat într-un batalion de
transmisiuni şi am fost trimis cu batalionul la Focşani, de unde am şi fost
arestat, după două săptămîni. Am fost adus la Bucureşti, la anchetă. Aici,
printre multele mijloace de tortură s-a folosit următorul: mă întindeau pe o
masă mai lungă şi mai lată, unul mă ţinea de cap, doi de mîini, doi băteau cu
două cauciucuri foarte grele pe tot corpul, şi doi cu două răngi de fier peste
tălpile încălţate. Dar nici nu am răsuflat, nici nu m-am văitat în vreun chip,
încît cei ce mă băteau au crezut că am murit. Şi ca să-mi revin, mă luau de păr
şi mă băgau într-un lighean cu apă şi mă dădeau cu capul de pereţi. Tot ca
să-mi revin… Sistemul ăsta l-au folosit două-trei zile. Văzînd că rezist, mă
chinuiau într-un demisol al Siguranţei: au scos paturile de scîndură care erau
acolo şi a rămas un fel de gunoi de sub priciuri. M-au legat de mîini şi de
picioare cu lanţuri, cu mîinile la spate şi mi-au băgat o putină cu murdării
pentru necesităţi. Dar cum puteam s-o folosesc cînd eram legat de mîini
şi de picioare? Şi aşa m-au ţinut cîteva zile legat.”
În altă zi mi-a povestit că întemniţatul era dezbrăcat de
tot, fiind lăsat doar cu bocancii în picioare şi aşezat pe o masă unde era
legat cu mîinile desfăcute. Cei care băteau cu bastoanele lungi de cauciuc din
lateral îi zdrobeau spinarea, fundul şi muşchii picioarelor. Un alt legionar, înaintea lui, inginerul Ursu din
Vrancea, a primit 100 de răngi de fier la tălpi. Însă Constantin, pentru că nu
vorbea, a fost bătut fără număr. „Am numărat pînă la 200, după care am pierdut
numărătoarea. Însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre diferenţă de Părintele
Dimitrie Bejan, care era preot şi pe care îl acoperea Darul, nesimţind nici o
durere de la lovituri, eu le-am simţit pe toate pînă în vîrful creierului. N-am
scos însă nici un cuvînt, avînd, şi atunci, şi după aceea, marea grijă să nu
pîrăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvînt
despre cineva. Atît de mult m-au bătut, că, deşi fiecare dintre ei băuse cîte o
sticlă de votcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzînd neputincioşi. Darul
lui Dumnezeu m-a ţinut. De atunci am primit porecla de «Fachirul».”
Un alt
mărturisitor al acelor ani mi-a spus mai apoi că nu de la aceste chinuri i s-a
tras porecla de „Fachir”, ci de la altul, mai groaznic: văzînd că nu spune
nimic, s-au gîndit că trebuie să fie o cale prin care să-i provoace nişte
dureri care să-l facă să vorbească. Atunci au luat un cuţit cu vîrful foarte
ascuţit şi, ţinîndu-l de lamă, au început să-l străpungă peste tot, şi pe
abdomen, şi pe torace, şi pe mîini, şi pe picioare cu vîrful acelui cuţit,
doar, doar l-ar putea face să scoată vreun sunet. Şi pentru că nu au reuşit, de
aici l-au asemănat fachirilor indieni.
„A trecut cîtva
timp la Ploieşti şi mi s-a dat voie să îmi schimb hainele. Am primit un palton
nou, m-au pus să mă bărbieresc. Atît de mult mi-am revenit în cîteva zile
(aproape o săptămînă) scăpînd de torturi, încît m-au dus din nou la Bucureşti. Veneau
care mai de care: «Hai să-l vedem pe Fachiru’! Ia uite-l cum arată! Ca un nou
născut!» Aceasta era puterea şi lucrarea rugăciunii, precum se poate vedea în
Vieţile Sfinţilor Mucenici, care de multe ori în urma chinurilor şi mutilărilor
erau tămăduiţi de Hristos, ca prin minunea aceasta păgînii care îi vedeau să se
întoarcă la Adevăr şi pocăindu-se să primească Botezul.
Nimic altceva nu
l-a ţinut acolo decît rugăciunea neîncetată. Iar rugăciunea i-a fost ascultată
de Hristos Mîntuitorul, Care i-a şi răspuns nevoitorului Său astfel: „Acolo
fiind, am avut un vis – vedenie. Mă găseam cu mîinile într-un gard de sîrmă
ghimpată aşa de deasă şi de ascuţită încît nu mă mai puteam ţine de ea. Era
momentul cînd eram gata să cad dincolo, în întunericul pipăibil. Şi îmi dădeam
seama tot atunci că întunericul era aşa de mare, încît nu are sfîrşit, nici
înălţime, nici lăţime, nici margini. Şi m-a apucat o groază aşa de mare, că nu mai ştiam ce să fac. Şi
nemaiputîndu-mă ţine de gardul ghimpat şi crescînd groaza care mă cuprindea,
atunci m-a prins Cineva de mînă şi m-a scos afară, către miază-zi. Avea o mînă
acoperită de o haină neagră, ca de călugăr. Iar mai departe am văzut că era
mîna unui călugăr adevărat, iar Acel Călugăr era Însuşi Iisus Hristos. Cînd m-a
scos, m-a trecut printre sîrmele gardului şi am observat că pe jos era iarbă
verde, fir de fir, numai iarbă curată, pe un spaţiu ca de un cămin de case,
adică vreo 40 de metri către miază-zi şi cam tot atîţia către răsărit. Iar pe
mijloc era o cărare cam de 60 de cm – 1 m lăţime, asfaltată. Şi cînd am ajuns
cam pe la mijlocul acelui teren, poteca o lua către răsărit, tot asfaltată şi
tot prin iarbă. Iar dincolo de căminul cu iarbă era numai grîu curat, fir de
fir, verde, mare cam «cît să intre cioara în el», de jur împrejur, cît vedeai
cu ochii. Şi m-a purtat către răsărit tot atît cît de la gard spre mijloc. Acolo
la răsărit era o căsuţă mică, cam cît o bisericuţă precum cea de la Sihla. Mîntuitorul
m-a băgat acolo în bisericuţă (căci aceasta şi era) ţinîndu-mă permanent de
mînă. Am intrat acolo şi era acolo o soră de mănăstire sau o maică, ce aranja
nişte felinare şi nişte candele. Am intrat în bisericuţă în dreapta, cum
stăteam altădată în biserica Sihăstriei. Acolo era o lumină foarte plăcută şi
mă uitam unde sînt ferestrele pe care intră acea lumină. Dar privind cu
atenţie, n-am văzut nici o fereastră, ci numai pereţi. Şi am ieşit afară să văd
pe unde pătrundea lumina. Şi tot uitîndu-mă să văd unde e soarele, n-am văzut
nici un soare, ci o lumină foarte plăcută în atmosferă, dar nu de la soare, ci
o lumină taborică. Şi aşa m-am trezit.”
