O dată cu retragerea armatei române de pe
teritoriul Rusiei, în anul 1943, Mitropolitul Rostovului, Nicolae, împreună cu
preotul Ioan Kulîghin, au cerut permisiunea organelor abilitate de a emigra la
noi în ţară. Ajunşi în România au cerut găzduire şi
protecţie Patriarhului Nicodim. Vlădica le-a îngăduit să poposească la
mănăstirea Cernica. Sandu Tudor împreună cu Alexandru Mironescu aflaţi într-una
din zile în vizită la părintele Nicodim Bujor, au fost prezentaţi celor doi
refugiaţi. În urma acestei vizite, s-a realizat apropierea lui Ioan Kulîghin cu grupul Rugului Aprins închegat la mănăstirea Antim.
Ioan Kulîghin, în tinereţe, fusese frate
la celebra mănăstire Optina. Acest sfânt locaş a „întruchipat de mai multe
generaţii unul din centrele vii ale tradiţiei isihaste în Rusia”[1].
După venirea partidului comunist la putere, larva monahală a fost desfiinţată. Dar, să
vedem cum s-au petrecut lucrurile: „Părintele Ioan ne-a povestit la Antim cum
s-a petrecut acel măcel. Când armatele roşii s-au apropiat de mănăstire,
stareţul a poruncit tuturor călugărilor şi fraţilor să intre în chiliile lor,
să îngenuncheze şi să se roage. După povestirile Părintelui Ioan, soldaţii au
intrat în fiecare chilie şi au întrebat cine e călugăr, cine vrea să părăsească
călugăria, cine este frate. Pe călugării care au refuzat să părăsească
călugăria, şi aceştia au fost de fapt majoritatea, i-au omorât cu topoarele. Un
măcel de nedescris! Pe fraţii care nu erau tunşi, i-au trimis la casele lor.” [2]
Fratele Ioan se retrage la Rostov, fiind primit sub ascultarea
Mitropolitului Nicolae, devenindu-i ucenic. Dar,
în scurt timp, Mitropolitul a fost scos din scaunul Arhiepiscopal din motiv că
nu a dorit să colaboreze cu regimul. Pentru a-şi căştiga existenţa a fost
nevoit să practice meserie de „măturător de stradă”. Din biografia acestuia
aflăm că de patru ori fusese întemniţat, apoi în 1928 a fost condamnat la
moarte deoarece se opusese închiderii bisericilor din eparhia sa. Şi ca o
minune dumnezeiască „glonţul nu l-a nimerit, ci doar l-a rănit”. Când armata
germană a intrat în oraş, aflându-i povestea, l-au reînscăunat. „Pe vremea
aceea, cu misiunea în urma frontului era însărcinat Mitropolitul Visarion Puiu.
Se pare că prin ajutorul acestuia Mitropolitul Nicolae a fost reînscăunat”. În
urma ofensivei din partea ruşilor, vlădica a fost nevoit să ia drumul pribegiei
„altminteri ar fi fost omorât ca trădător”.
De-a lungul activităţii sale pastorale Ierarhul „a redeschis multe
biserici închise de comunişti, a înfiinţat o sută două zeci de case de
rugăciune şi a hirotonit peste o sută de preoţi şi diaconi”. Pare la prima
vedere un act obişnuit din partea unui Ierarh, dar dacă ne gândim la anii din
perioada războiului, la situaţia politică a Rusiei, aceste activităţi era descurajate
de către autorităţi. Înaintat în vârstă, a considerat că după bătălia de la
Stalingrad să se retragă la Mariupol, conducând eparhia locală, până în septembrie
1943. De liniştea pe care şi-a dorit-o nu a avut parte. Noua conjuctură
politică l-a determinat să părăsească plaiul natal şi să se refugieze la noi în
ţară. Împreună cu ucenicul său, Ioan Kulîghin, a fost primit la mănăstirea
Cernica. Dar, în scurt timp, în vara anului 1944, Mitropolitul Nicolae în
vârstă de 85 de ani, a trecut la cele veşnice. După o viaţă zbuciumată, şi-a
găsit odihna în cimitirul mănăstirii Cernica.
La invitaţia lui Sandu Tudor, Ioan Kulîghin a început să frecventeze
conferinţele organizate la mănăstirea Antim. Iată cum îl prezintă Alexandru
Mironescu, în volumul Calea inimii:
„Era o personalitate, o mare personalitate duhovnicească. Avea un contur ferm,
o identitate inconfundabilă, un puternic sigiliu spiritual, un stil adecvat împărtăşirii
unor experienţe alese şi pentru noi necunoscute. Aceste însuşiri deosebitoare
puteau fi desluşite în toate amănuntele felului său de a fi: în vorbă, în mers,
în maniera de a sta, de a asculta. Totul vorbea despre o prezenţă cu totul
deosebită. Stilul era complet articulat, fără să fie însă artificios sau
căutat. Forma aceasta era mănuşa potrivită unui fond de o imensă bogăţie şi
rigoare. Se cunoştea că venea dintr-o casă mare”.
Când a ajuns la Antim era un om practic format, în vârstă de 60 de
ani. Şi în contextul căutărilor spirituale „noi (- ne mărturiseşte părintele Sofian Boghiu) aveam mare nevoie de el, de un încercat şi un mare duhovnic, aveam
mare nevoie chiar de el, căci tocmai el purta răspunsurile vii la o seamă de
întrebări şi preocupări care deveniseră ale noastre într-un chip cu deosebire
serios”. În ceea ce priveşte „învăţătura lui îmbina rigoarea cunoaşterii certe – primită atât din
scrutarea textelor tradiţionale, cât şi din experienţa trăită – cu mlădierea
unei inimi întemeiate pe mizericordie. Ne aducem aminte (- ne mărturiseşte
André Scrima) de comentariile lui la Pelerinul
rus, când ne punea întrebări la care nu puteam răspunde din primul moment”[3].
Şi Alexandru Mironescu fusese captivat de
interpretările sale mistice. Pelerinul rus „era o înflăcărare concentrată, o
deşteptăciune atât de neaşteptată şi deosebită, o putere de a transmite nu
numai un conţinut compoziţional dar şi atmosfera duhovnicească iradiată de cel
care ne vorbea rar, cu o nuanţată frazare, cu accente viguroase, dar de o
negrăită blândeţe, care nu încetau să ne uimească”.
Când venea la Antim era cazat în chilia părintelui Sofian Boghiu.
Urmărindu-l îndeaproape sfinţa sa a observat că: „Cunoştea practic rugăciunea inimii, acest om, m-a convins direct că era un om care se ruga cu
adevărat. De pildă, îl întrebam în timp ce vorbea cu altcineva: «Părinte Ioan,
acum vă rugaţi?», «Da, părinte, mă rog!» Se ruga foarte mult!”[4] Într-una din zile Ioan Kulîghin i-a mărturisit că în tinereţe a deprins
practicarea acestei rugăciuni de la părinţii duhovnici de la mănăstirea Optina.
Mai târziu, când a fost arestat „rugăciunea aceasta l-a ajutat mult să
supravieţuiască în cumplitele închisori comuniste”[5].
