Sabina Ispas: O taină încifrată într-un text de colind sau o reconsiderare pe temeiuri autentice a viziunii etnologice asupra colindei româneşti

Este un act temerar acela prin care specialistul se abate de la regula ultimilor zeci de ani, căutând noi direcţii de interpretare şi noi valenţe ale fenomenelor folclorice, repunând în discuţie aspecte teoretice acceptate aproape unanim de specialişti şi folosite, adesea, drept bază de referinţă în multe analize.

Materialul pe care îl prezentăm face parte dintr-un grupaj de studii realizate dintr-o altă perspectivă decât cea familiară folcloristicii româneşti din ultimele decenii. Vom renunţa la căutarea acelor mult discutate şi comentate „rădăcini”, sisteme arhaice, care, la noi, cel mai frecvent, premerg perioada de formare a limbii şi poporului român şi care au fost urmărite de specialişti în materializările lor în diferite epoci, mai apropiate sau mai îndepărtate de timpul contemporan; vom căuta să relevăm semnificaţiile pe care le au motivele, elementele componente ale acestora, eroii şi acţiunile lor în textele de colind propriu-zis, din perspectiva simbolicii şi semnificaţiilor creştine, aşa cum se desprind ele din cercetarea textelor patristice şi dogmatice.

Într-una dintre lucrările sale P. Zumthor afirma cu convingere:
„Poezia medievală ţine de un univers care ne-a devenit străin”.¹ Considerăm că textele din repertoriul cetelor de feciori care merg cu colindatul cu prilejul sărbătorii Crăciunului îşi au originea într-o asemenea poezie medievală românească şi credem că ele ar trebui analizate şi dintr-o asemenea perspectivă. Acelaşi autor observă atunci când „cineva din secolul nostru se înfruntă cu o operă din secolul al XII-lea, durata despărţirii denaturează, până la suprimare, relaţia care se stabileşte de obicei între autor şi cititor cu ajutorul textului: abia de se mai poate vorbi de relaţie [...] - spune autorul - suntem siliţi să proiectăm asupra textului istoria şi cultura noastră cu scopul de a ni-l apropia într-un fel oarecare”. Dar „cel puţin această proiectare să evite primejdia analogiilor simplificatoare şi a justificărilor mitice”.² Observaţiile pe care le face P. Zumthor privind situaţia textelor epopeilor medievale ni se par cu atât mai caracteristice pentru textele colindelor noastre de ceată; în calitate de texte rituale ele se situează într-un context particular, care le conferă un statut aparte faţă de alte specii versificate cântate. Alături de epica versificată cântată - eposul eroic şi balada - colindatul acesta ne introduce în medievalitatea europeană căreia îi era integrată, atunci, cultura română, medievalitate care a fost foarte puţin studiată de folcloriştii români.

S-a invocat, în unele studii efectuate asupra colindatului, atitudinea „ostilă” a Bisericii faţă de fenomen, aceasta fiind un argument pentru susţinerea acelor „rădăcini păgâne” ale obiceiului pe care Biserica le-ar fi cunoscut şi le-ar fi condamnat. Atragem atenţia că s-au întreprins foarte puţine studii asupra textelor colindatului propriu-zis şi că, atunci când ele s-au făcut, s-a pornit, totuşi, de la această adevărată prejudecată privitoare la originea neapărat „păgână” a colindatului şi, implicit, a textelor conţinute în ritual.

Singura lucrare dedicată exclusiv, cel puţin în intenţie, studiului colindelor „religioase” este a lui Al. Rosetti şi datează din 1920.³ Nu credem că este potrivită denominarea unei anumite părţi a colindatului drept „religioasă”, întregul colindat fiind „religios” datorită funcţiei sale de ritual. Cele mai multe referinţe bibliografice pe care specialiştii le au în vedere atunci când discută „rădăcinile” colindatului provin din secolul trecut sau de la începutul secolului nostru, alt material documentar fiind destul de firav reprezentat. Sunt invocate mărturiile lui G. Heltai din 1552,⁴ şi ale pastorului Andreas Mathesius, din Cergăul Mic, judeţul Alba, care în memorialul din 1647 se plânge că enoriaşii săi bulgari, trecuţi la luteranism, practică colindatul lor „nelegiuit”.⁵ Este o luptă interconfesională, luptă dată între pastorii protestaţi şi populaţia română ortodoxă despre care am amintit. Toţi cei care au studiat impactul protestantismului cu celelalte religii creştine tradiţionale ştiu că un comandament prioritar pentru protestanţi a fost eradicarea tuturor practicilor şi obiceiurilor populare de esenţă ortodoxă sau catolică. Pentru ei cântările ortodoxe erau „diavoleşti” şi chiar practica colindatului, cu tot fastul şi complexitatea, era o revărsare de exuberanţă şi fericire care contravenea flagrant „sobrietăţii” preceptelor protestante. În majoritatea comunităţilor protestante de astăzi credinţe, obiceiuri, cântece de orice fel au fost reorientate spre noile concepte, iar folcloriştii care studiază aceste comunităţi cunosc istoria unora dintre ele şi o explică astfel. Esenţa ortodoxă a multora dintre textele colindatului românesc a făcut pe pastorii străini să pornească ofensiva împotriva obiceiului considerat de ei „păgân”.

Specialiştii prezintă, în cele mai dese situaţii, colindatul ca pe un obicei unitar, termenul generic fiind folosit fără nici un fel de nuanţare. Dar colindatul este alcătuit din mai multe secţiuni care au izvoare, semnificaţii şi funcţii diferite.⁶

Cât de larg răspândit era obiceiul colindatului pentru toate categoriile sociale, cu prilejul sărbătorilor de Crăciun şi Anul Nou, ne arată şi unele texte din cronici.⁷

Cu alte prilejuri am prezentat punctul nostru de vedere privitor la capacitatea unităţilor care alcătuiesc textul folcloric de a păstra înmagazinate diferite semnificaţii, întreaga simbolistică pe care au putut-o acumula de-a lungul sutelor de ani de circulaţie.  

Diferite comunităţi, în diferite epoci istorice, folosesc unele şi aceleaşi unităţi cu valori şi semnificaţii diferite. Unităţile acestea sunt purtătoarele unui evident polisemantism. Dacă semnificaţiile străvechi, ale căror rădăcini merg spre era precreştină, au fost şi continuă să fie scoase la lumină şi analizate, semnificaţiile pe care creatorii le-au putut da aceloraşi unităţi, din perspectivă creştină ortodoxă, în ultimii cca. 1500 de ani, nu par să-i fi preocupat prea mult pe folclorişti. În cazul colindatului nu s-a ţinut cont nici de tipul eminamente ritual al speciei, care este practicată la dată fixă şi deţine un foarte bogat şi unitar repertoriu de texte în circulaţie orală.

Este ştiut faptul că memoria colectivă funcţionează în limitele a 150-200 de ani şi, din această perspectivă, ar părea cel puţin neobişnuită menţinerea unei asemenea unităţi şi a vitalităţii de care specia încă dă dovadă, dacă nu am accepta că la baza fenomenului stau tocmai elementele de creştinism ortodox despre care am amintit. Nu intenţionăm să discutăm acum datele furnizate de arheologie şi istorie referitoare la vechimea şi continuitatea creştinismului pe teritoriul României. Cei interesaţi pot consulta atât tratatele de istorie a bisericii româneşti şi universale, cât şi documentele arheologice, filologice, istorice de care dispun disciplinele astăzi. Este suficient să specificăm atestarea Episcopiei de Tomis în secolul al III-lea d.Hr., etimologiile latine ale cuvintelor de bază care deservesc cultul creştin la români, atestarea documentară a sfinţilor şi martirilor, încă din primele secole ale creştinismului, pe teritoriul românesc pentru a susţine impregnarea culturii noastre tradiţionale orale cu concepte şi elemente de simbolică creştină. Nu se poate trece cu vederea nici întreaga perioadă medievală a culturii româneşti care a stat, în toate unităţile ei componente, sub semnul ortodoxiei.

Fapt cunoscut astăzi şi atestat încă din secolul trecut, colindatul este legat, la români, de sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou, sărbători care, de cel puţin un mileniu şi jumătate, sunt exclusiv creştine, indiferent dacă data aniversării a fost schimbată, în timp, din necesităţi de calendar sau din raţiuni teologice.⁸ Este evident că până în prezent studiile nu au urmărit descifrarea acestor legături şi semnificaţii creştine, mai ales la nivelul textului literar, cel mai accesibil şi, totodată, cel mai încărcat de asemenea specificitate. Considerăm că textele de colind, departe de a alcătui un fel de „bloc unitar”, pe ansamblul repertoriului, aparţin mai multor straturi succesive, a căror ordine de apariţie, în timp, ar putea fi stabilită cu un oarecare grad de aproximaţie. Primul strat, cel mai vechi, dezvoltă o simbolică creştină legată de credinţa din începuturi, din perioada imediat următoare apostolatului mergând până prin secolul al IX-lea. O a doua perioadă acoperă întregul ev mediu şi perioada de medievalitate târzie, de la noi, perioadă care deţine o doctrină teologică închegată, unitară, în care se puteau încadra toate conceptele fundamentale ale existenţei. În sfârşit, cea de a treia perioadă este cea a ultimilor 200 de ani, care a produs texte uşor de identificat şi analizat. Pentru descifrarea şi înţelegerea textelor din prima perioadă sunt necesare subtile şi profunde cunoştinţe teologice, unele din domenii foarte specializate ale teologiei.