Pomenirea sfintilor 40 de mucenici, cei ce au marturisit si au fost chinuiti in cetatea Sevastiei.

În această lună, în ziua a noua, pomenirea sfinţilor patruzeci (40) de mucenici, cei ce au mărturisit şi au fost chinuiţi în cetatea Sevastiei.

 Cei patruzeci de mucenici, deşi erau de obârşie din diferite locuri, făceau parte din aceeaşi ceată ostăşească. Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare. Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei.
 
Iar când s-a făcut ziuă, sfinţii care erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei. Cât de plăcută s-a cunoscut a fi moartea pentru aceştia şi cât de dorită să fie îmbrăţişată se poate vedea şi din următoarea împrejurare. După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încă, a fost lăsat la o parte de tiran, socotind că acesta poate îl va îndupleca să-şi schimbe gândul. Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pătimiseră, rămăsese pe lângă el, văzând acum pe fiul ei, care era mai tânăr decât toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-i insufle în cele din urmă teamă şi să se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlalţi.

De aceea aceasta sta încremenită şi cu trupul şi cu privirea, uitându-se la el, în starea în care se găsea, dându-i curaj şi întinzându-şi mâinile, în cele din urmă şi zicând: Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplăcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta.

După ce sfinţilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ei şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducând nişte căruţe şi încărcând în ele sfintele lor trupuri le-au pornit către ţărmul unui râu, care trecea prin apropiere. Şi văzând că tânărul acela, al cărui nume era Meliton, mai sufla încă, l-au lăsat să trăiască mai departe. Când mama lui a văzut însă că rămâne singur, a socotit cã lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decât moartea ei şi a fiului ei. De aceea, neţinând seama că este femeie slabă şi înăbuşindu-şi în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile sfinţilor, întocmai ca o vitează, socotind că numai atunci fiul ei va trăi cu adevărat, când l-ar vedea şi pe el mort şi părăsit împreună cu ceilalţi.

Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama simţindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult şi sufletul ei a săltat în chip plăcut de sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu până la locul unde se găseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a numărat cu toate celelalte, pentru ca nici măcar trupul, al cărui suflet pornise să se înnumere laolaltă cu sufletele celorlalţi, să nu se deosebească de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrăjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în râu.

Dar acolo, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au strâns cu toate laolaltă într-o surpătură, de unde fiind scoase de mâinile creştinilor, ne-au fost dăruite nouă ca o bogăţie de neînstrăinat.

Sursa: Calendar Ortodox

Sfintii 40 de Mucenici din Sevastia, sfinţii închisorilor... Mucenicia noastră cea de toate zilele…

Sfintii 40 de mucenici erau soldati crestini, aflati in slujba imparatului roman pagan Licinius. Afland despre credinta lor, Agricolae, guvernatorul Armeniei, i-a silit sa se inchine idolilor. Refuzand, au fost intemnitati timp de opt zile si batuti cu pietre. Prin semne divine au fost insa intariti in dreapta credinta. In cele din urma, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin inghetare in lacul Sevastiei. In aceea noapte s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a incalzit, gheata s-a topit si 40 de cununi stralucitoare au pogorat asupra mucenicilor. In zori, au fost scosi vii din lac, li s-au zdrobit fluierele picioarelor si au fost lasati sa-si dea sufletele. (Sursa:

www.crestinortodox.ro)

În fiecare zi, Biserica face pomenirea unor Mucenici. Azi, a celor 40 de ostași din Sevastia Armeniei. Eroi ai credinței, acești iubitori de Dumnezeu și-au pecetluit mărturia iubirii lor cu însuși sângele lor. Biserica este împodobită de această porfiră duhovnicească a mărturisirii Sfinților Mucenici. Este podoaba cea mai strălucitoare, de fapt, a Bisericii și a fiecărui suflet de creștin.

”De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.” (Evrei 12, 1) În fiecare zi. În fiecare zi, adică, să ne mucenicim de bunăvoie din iubire de Dumnezeu și de semeni. Să-l dăm pe omul cel vechi, al păcatului, la moarte. Pe cruce. Să răstignim în noi păcatul împreună cu Hristos, din iubire pentru Hristos, ca să și (în)viem împreună cu Hristos. Sfântul Apostol Pavel spunea creștinilor din Galatia: ”M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2, 20) Cu această experiență a prezenței continue a lui Hristos în viața sa, Sfântul Pavel s-a întărit pentru mucenicia și cu trupul de la sfârșitul vieții sale pământești. În starea de mucenicie lăuntrică trăită zi de zi, ca răstignire față de patimi, față de orice egoism, toți Sfinții s-au sfințit și s-au pregătit și pentru mucenicia cu trupul, unii dintre ei încununându-și nevoințele cu ea. Sfinții Mucenici, și cei din vechime, și cei din temnițele comuniste, au trăit mucenicia aceasta întreagă zi de zi și cu răbdare au dobândit cununa mărturisirii și a mântuirii.

Dar noi, înaintea împodobirii cu râvna, blândețea și curajul muceniciei lăuntrice, nu se cuvine să ne dorim mucenicia cu trupul. E o teribilă înșelare. O bravare mincinoasă. Nu ne putem duce înaintea lui Hristos mărturisindu-L doar cu gura, iar cu inima și cu faptele să ne contestăm cuvintele… Dar putem cere, în schimb, mucenicia lăuntrică, de la Dumnezeu, ca trecând prin călirea aceasta, să ne aducem jertfă întreagă lui Hristos, cum spune Înțeleptul Solomon: ”Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. (…) Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit.” (3, 1-6).

De fapt, însăși ”pâinea cea spre ființă” o primim spre hrană și întărire de la Dumnezeu în stare de jertfă. Din jetfa lui Hristos primim puterea (ca hrană și bucurie a sufletului) de a ne jertfi și noi pentru ceilalți. Bine ar fi, dacă am înțelege și rosti cu inima luminată de iubire și smerenie, rugăciunea: ”Doamne Iisuse Hristoase, mucenicia noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi, ca să Te mărturisim pe Tine cu întreaga viață. Amin.” (http://patermihail.wordpress.com/ )